Bomba japoneză: piața obligațiunilor japoneze prăbușește arhitectura financiară mondială

Au trecut doar două zile de când am publicat un articol relevant despre miezul a ceea ce se întâmplă în Japonia și cum un mecanism care părea fără sfârșit se prăbușește cu repeziciune. Există numeroase cauze pe care le vom analiza acum, aprofundând cumva ceea ce am discutat în urmă cu două zile.

Ieri, obligațiunile japoneze pe 20 de ani au ajuns la un randament de 2,8%, iar cele pe 30 de ani la 3.334%. În articolul de alaltăieri mă îngrozeam observând cum obligațiunile pe 10 ani au ajuns la 1.71%. Povestea pe care-o spun randamentele pe 20 și 30 de ani este însă una cât se poate de relevantă. Faptul că randamentul aproape se dublează între scadența la 10 ani și cea la 30 de ani arată că investitorii cer o primă de risc mult mai mare pentru a-și bloca banii pe o perioadă atât de lungă. În contextul Japoniei, cu o datorie publică masivă (peste 250% din PIB) și cu o politică fiscală care continuă să fie expansionistă (programe mari de stimulare), această înclinație abruptă a curbei indică o îngrijorare serioasă a pieței cu privire la sustenabilitatea fiscală a țării pe termen lung.

Acestea ar fi însă concluziile seci ale unui economist care s-ar uita superficial peste cifrele brute. Pentru ca analiza să fie reală și utilă trebuie să punem treburile în context. Dar până la asta, să vă dau un exemplu scurt ca să înțelegeți de ce nu e bine să judeci la nivel de cifre seci. 

În 2021 importurile de hidrocarburi rusești ale Germaniei reprezentau - în sume brute - aproximativ 20 miliarde de EUR. Suficient pentru ca imbecilul de Scholz să considere că Germania ar fi lovită doar marginal în cazul în care ar opri importurile de hidrocarburi rusești. Prostul nu înțelesese că acele hidrocarburi au un leverage imens, transformându-se direct în PIB-ul de aproape 4 trilioane EUR al Germaniei. Nemții au înțeles situația abia acum, când constată că de la tăierea gazului rusesc țara a trăit doar din rezervele pe care le avea, iar economia e aproape de colaps. Timp în care, pentru a compensa lipsa gazului ieftin, populația a  dârdâit iarna în case, în timp ce vara s-a sufocat de căldură. Aproape ca noi pe vremea lui nea Nicu. Înțelegeți așadar de ce cifrele rupte de context conduc spre concluzii prostești.

Să ne întoarcem acum la Japonia. De ce e are o importanță atât de mare în arhitectura financiară mondială? Pentru că trilionul pe care-l deține în obligațiuni americane este sursa unui leverage de peste 20 trilioane. Întreaga sevă a finanțelor mondiale este generată de Japonia, o economie cu un PIB de doar 4.2 trilioane $!!! Credeți că e imposibil, nu-i așa? Nu, nu e. Iar cifra de 20 trilioane nu e scoasă din burtă, ci reprezintă expunerea globală la tranzacționarea în yeni. V-am spus doar de atâtea ori: mecanismele sunt banal de simple, dar trebuie să ai ochiul suficient de hotărât și clar pentru a înțelege că în spatele butaforiei impresionante sunt mecanisme banale; acestea doar temporar pot păcăli realitatea, prin intermediul decorului care le ascunde.

Vă vine sau nu să credeți, dar întreaga arhitectură financiară de după Războiul Rece s-a bazat pe ceva extrem de banal și, în același timp, fragil: credința că Banca Japoniei va împrumuta mereu yeni la dobânzi apropiate de zero sau chiar negative. Da, știu, vă vine să vă dați palme ca să verificați dacă nu cuma visați. Nu, nu e vis, asta e realitatea Vrăjitorului din Oz de pe tărâmul finanțelor.

Vă puteți imagina că fondurile de pensii, fondurile de investiții și o groază de alte instituții financiare cu titluri scorțoase se bazează în bunăstarea lor pe acest mic amănunt? Vă puteți imagina că o întreagă lume e dominată de o prostie atât de impresionantă? Da, nu visați! Realitatea a ajuns mai fabuloasă decât un vis. Și culmea, în ciuda aurei de mister, ceea ce va urma se bazează pe legile implacabile ale mecanicii financiare. Imaginați-vă un elevator care stă la baza unei construcții. Deasupra muncitorii pun cărămizi pentru a demonstra că edificiul lor se ridică. Măsurându-se înălțimea construcției se constată că muncitorii respectivi au o productivitate incredibilă. Doar că lumea uită să se uite la baza clădirii, unde elevatorul ridică, în același timp, întreaga clădire. Iar magia performanței muncitorilor vine fix de aici. OK, ce-i rău în asta? Păi tot îngreunând structura, se ating limitele capacității elevatorului, iar mecanica brută intră în acțiune atunci când acesta cedează. Atunci întreaga structură se prăbușește, transformându-se în scrum.

La fel e și cu arhitectura financiară actuală. Banca Japoniei se sufocă sub presiunea inflației care a atins 2.5%. Așa cum am mai spus, nu-i vorba de o voință de a crește randamentele, ci despre declanșarea unei teribile lupte de supraviețuire. De aceea mașinăria randamentelor japoneze se inversează pe fondul legilor brutale ale mecanicii financiare despre care v-am tot vorbit. Ceea ce înseamnă că cei care s-au împrumutat în yeni trebuie să ramburseze banii într-o monedă mai scumpă. Însă trebuie să înțelegem că împrumutații nu sunt niște gigei oarecare, care n-au habar de ceea ce se întâmplă pe lumea asta, ci fonduri de investiții care practică arbitrajul de-o viață și care, pentru a-și asigura pozițiile, utilizează nu doar stop loss-uri, ci și instrumente eficiente de acoperire. Asta face ca, la declic, un munte de instrumente financiare să spună stop-joc, aruncându-se de pe piețele „mai rentabile” pe care investiseră banii și căutând să repatrieze banii împrumutați în Japonia. E simplu și logic acest adevărat fenomen al transhumanței financiare.

Și-abia acum înțelegem de ce, pe nepusă masă, FED New York a convocat o întâlnire precipitată cu marile bănci de pe Wall Street. Motivul? Situația lichidităților marilor bănci americane. În ciuda problemelor din ce în ce mai vizibile, băncile evită să apeleze la instrumentele FED de teama de a nu transmite mesaje negative în piață. De fapt, chestiunea cred că e ombilical legată de ceea ce se întâmplă în Japonia, iar FED ar dori să rezolve povestea așa cum știe mai bine, adică prin infuzii nelimitate de dolari. 

Probabil vă întrebați când s-ar putea petrece marele declic. Sunt multe opinii în piață, dar pare există un consens privind valoarea de 140 yeni pentru dolar. Odată cursul scăzut sub acest nivel, tsunamiul se declanșează. Dar oare nu sunt eu cam alarmist? Nivelul de 140 pare un prag suficient de solid și, ținând cont de situația actuală, inclusiv pragul de 150 pare destul de greu de testat. Doar că situația e una destul de ciudată, iar cotația ține de un control temporar al cursului, exercitat în tandem  de Banca Japoniei și FED. Însă, ceea ce trebuie să vedem, sunt condițiile care nu mai pot fi încălcate: FED-ul se confruntă cu nevoia unei scăderi generate de dezastrul de pe piața muncii, în timp ce Banca Japoniei va fi obligată să crească dobânda pentru a calma inflația. Înțelegeți? E setupul perfect.

Însă există și altceva la mijloc, anume o activitate geopolitică interesantă care vizează o răzbunare istorică. Este vorba despre complicata sitiuație a arhipelagului Senkaku/Diaoyu. China își intensifică vizibil activitatea acolo. Iată câteva exemple relevante:

• În martie 2025, patru nave ale CCG au intrat în apele teritoriale în jurul insulelor Senkaku și au rămas acolo timp de 92 de ore și 8 minute, conform Japan Coast Guard.
• Ministerul Apărării din Japonia semnalează că activitatea militară chineză în mare și pe cer, în jurul Senkaku, devine „din ce în ce mai accelerată” – nu doar patrule ale gărzii de coastă, ci și aeronave și nave militare.
• În noiembrie 2025, China a anunțat că a efectuat o patrulă a pazei de coastă în zona Senkaku pentru „aplicarea drepturilor” („rights enforcement patrol”), ceea ce Beijing interpretează ca o manifestare legitimă a suveranității sale.

Acest tip de manifestări nu sunt gratuite. Într-adevăr, China simte nevoia să-și proiecteze puterea militară și să-și afirme suveranitatea, dar mai e și altceva, anume o dorință teribilă de răzbunare istorică. Chinezii știu bine că Japonia se află într-o poziție financiară slabă, iar îmbătrânirea populației generează și mai multă nevoie de bani sociali, astfel încât poziția lor economică e una cât se poate de firavă. Prin provocările continue pe care le face, China obligă Japonia să investească în armată, adică să-și crească cheltuielile. Ce rezultă de aici? O debalansare și mai mare a Bugetului japonez, adică o necesitate și mai mare de devalorizare a monedei pentru creșterea relevanței economice. Înțelegeți jocul? Nu-i unul militar, ci o mișcare militară având ca scop dezechilibrarea bugetului japonez și dărâmarea castelului din cărți de joc al ultimului circuit Ponzi financiar care ține actuala ordine financiară mondială în picioare. E o mișcare isteață, aplicată exact acolo unde doare, cu dibăcia unui doctor în acupunctură care, în loc să echilibreze energiile de meridianele, e hotărât să amplifice dezechilibrul pentru a-și termina pacientul. 

Iată mixul pe care-l vom tot simți și înțelege pe măsură ce se dezvoltă.