Cea mai mare lipsă

Văd tot felul de oameni plângându-se de diverse lipsuri. Ba că prețurile au crescut, ba că „așa nu se mai poate”, ba că e frustrant totul s.a.m.d. Stau să mă gândesc că prin anii 80 treburile erau mult mai complicate din toate punctele de vedere, dar oamenii erau mai vii decât acum. Tefeleii, când vor să demonstreze „superioritatea” societății cavsi-corupte din prezent, se apucă să enumere beneficiile materiale. Care, desigur, există, dar care au fost posibile și sub impulsul general al societății. Casele occidentalilor din anii 80 erau mult mai sărăcăcioase decât cele de acum. Așa se trăia atunci. Mă rog, totul e discutabil, dar pista e falsă. 

Ca idee, ceea ce văd este o tristețe generalizată, dublată de o nepăsare de-a dreptul maladivă. De ce se întâmplă așa? Ce anume nu e în regulă? Inclusiv cei care pretind că se simt bine în actualul regim sunt încrâncenați și loviți de o negură care li se citește pe față. Trăiesc într-o tensiune continuă. Uitați-vă la limbricul de Cristian Tudor Popescu exact ca la un etalon al încrâncenatului „protector” al societății actuale. Aflat probabil de mult în zona în care ar avea nevoie de tratament de specialitate, omul nostru nu mai are niciun control. Se face de rahat în văzul lumii, contrazice propriile idei cu o naturalețe specifică doar celor bolnavi de Alzheimer, aberează continuu repetând slogane obosite s.a.m.d. Și totuși, ce se întâmplă?

Există multiple cauze adânci. Cunoaștem existența unei parșive presiuni sociale perpetue, tirania unui stat din ce în ce mai intruziv și mai violent în intruzitivitatea sa, tensiunea generată de propagandă și, mai ales, disperarea celui care a căpătat rezistența la propagandă. Tipologiile umane care se află pe poziții diametral opuse în societățile similare celei în care trăim sunt două: cei cotropiți de propagandă, spălați pe creier și cei treziți, care au căpătat rezistența la propagandă. 

Spălarea pe creier este o tehnică simplă, care presupune repetarea de un număr suficient de ori a aceluiași mesaj, până când subiectul îl asimilează ca și cum ar fi al lui, ca și cum i-ar fi aparținut dintotdeauna. Pe asta se bazează propaganda comercială care, pentru a combate instaurarea aridității și a rezistenței la propagandă, reîmpachetează periodic mesajul în diverse forme. La nivelul societății spălarea pe creier este mult mai sofisticată, executându-se nu prin campanii publicitare, ci permanent prin intermediul mediei. De aceea este necesar un control asupra surselor de informare, fiecare țară având un organism similar CNA pentru a combate posibilitatea ca vreunul dintre soldați media să nu „cânte” diferit.

Problema cu spălarea pe creier apare abia după ce creierul este spălat de falsele valori incluse de societate. Acestea, fiind artificial incluse în individ, ajung la diverse conflicte cu valorile naturale ale acestuia. Chiar dacă o perioadă vechile valori „fac loc” noilor valori artificial introduse, conflictul se dezvoltă în zona inconștientă, se adâncește și, în funcție de gradul de conștientizare, apar diverse distorsiuni. Atunci când individul simte presiunea că „nu e bine să afirmi aia” își inhibă și mai mult valorile naturale, rezultând un teribil conflict în inconștient a cărei manifestare conștientă este boala psihică. Iată o cauză pentru care „s-a umplut lumea de nebuni”.

Nici cei care conștientizează conflictul și care capătă rezistența la propagandă, luându-și libertatea de a spune lucrurilor pe nume, nu au o soartă bună deoarece ei simt permanent presiunea socială, se simt hăituiți, văd că toți ochii sunt pe ei și trăiesc într-o permanentă stare de asediu. 

Ei bine, peste toate acestea vine o problemă care, probabil, și fără existența presiunii sociale ar fi devastat oamenii. Care e? Confortul! Știu că sună ciudat, de-a dreptul contraintuitiv, dar aici avem de-a face cu un fenomen adânc prin implicațiile sale. Cine naiba regretă perioada în care rufele se spălau de mână sau în care se strângea câte o chiuvetă de vase murdare pe care trebuia să le speli? Cine regretă aspiratul manual în dauna roboților care aspiră singuri sau mai dau și cu mop-ul? Cine regretă bătutul covoarelor, plugul cu cal sau mai știu eu ce alte activități de care aveai nevoie în trecut pentru a supraviețui? Aud tot mai des pe la țară că e imposibil să ții o vacă sau, și mai devastator, că „nu se merită”(sic!) să mai crești porc. Păi chiar așa, de ce să crești porc în condițiile în care mergi la magazin și-ți alegi ce bucată vrei, în ce cantitate vrei? Omul nici nu se mai gândește că acea carne pe care-o cumpără este, în realitate, un complex de pastile și chimicale sau că îl costă infinit mai mult decât dacă ar avea propriul porc. Nu contează, confortul face toți banii!

Și-aici ne confruntăm cu o reacție perversă. Ce se întâmplă când totul vine așa ușor? Să mergem puțin mai departe și să-i analizăm pe oamenii care se bucură la perspectiva(posibilă) în care roboții sprijiniți de AI vor lua toate job-urile, iar oamenii vor avea un venit garantat de stat, suficient pentru a-și satisface mofturile. Unii chiar se bucură de o asemenea perspectivă, fără să se întrebe ce anume vei face dimineața și ce-ți vei spune când te vei duce seara la culcare. Nu bănuiesc efectul deoarece ei, în disperarea actuală, cred că drumul spre fericire este atunci când ai „și mai mult confort”. De fapt de-aici începe marea problemă a vieții lor și, de ce să n-o spunem, inclusiv a vieții noastre. Care-i aceasta? Lipsa de sens.

Cu toate că pare lipsit de importanță, sensul este cel care ne face să trăim, să luăm viața în piept și, automat, să avem satisfacția. Sensul mărunt, acela de a construi ceva, este speculat de corporații precum Ikea care se bazează strict pe faptul că-ți asamblezi singur mobila, făcându-te să crezi că „ai făcut-o tu”. Însă nu acesta e sensul care-i lipsește omului!

Sensul apare din confruntare - din efortul de a depăși un obstacol, de a suporta o tensiune, de a transforma haosul în ordine. Când confortul elimină fricțiunea, elimină și contextul în care sensul se formează. Există o explicație științifică pe care n-o îmbrățișez întrutotul: dacă totul este ușor (muncă fără provocare, hrană la un click distanță, distracție instantanee), sistemul dopaminic nu mai asociază efortul cu satisfacția. Rezultă astfel o stare de platitudine psihică, în care nimic nu merită atenția deplină.

Din punct de vedere neurologic, confortul modern (tehnologic, economic, emoțional) scurtcircuitează sistemul de recompensă. Mecanismul e simplu. Când totul e accesibil imediat, dopamina se eliberează fără „cost”, dar și fără durată. Fără întârzierea recompensei nu se mai formează sensul, care necesită o poveste, o cauzalitate, un „de ce”. Astfel creierul devine hiperstimulat și hipomotivat: excitabil, dar fără direcție. 

Există însă o dimensiune socială a fenomenului, care nu trebuie ignorată. Societățile contemporane asigură un hiperconfort, fiind caracterizate de câteva elemente de care ne lovim zilnic. Absența luptei pentru supraviețuire  generează pierderea solidarității și a rolurilor clare. Inflația de opțiuni face ca orice alegere să pară arbitrară și astfel libertatea absolută să devină paralizantă. Consumismul și hedonismul înlocuiesc sensul real cu o distracție constantă, care nu mai are memorie sau miză, devenind debilizantă. Individualismul radical dizolvă comunitatea, care, în esență, este principalul generator de sens. Astfel ia naștere o maladie colectivă a vidului: oamenii trăiesc confortabil, dar nu știu pentru ce.

Avem, iată, dimensiunea materială a lipsei de sens care o generează implicit pe cea spirituală. Confortul funcționează ca un anestezic al conștiinței, eliminând durerea, dar și profunzimea. Când nu mai ești nevoit să lupți, să suferi, să înduri, nu mai ești chemat să-ți formulezi un „de ce”. Astfel sensul se atrofiază exact ca un mușchi nefolosit. Iar a-ți căuta dimensiunea spirituală e imposibil într-un astfel de setup. 

Și-acum să alăturăm problemele identificate. Pe de-o parte avem presiunea tiranică a societății, a sistemului, care ne agresează permanent și apoi avem imensa problemă a lipsei de sens generate de confort. Iată un cocktail de-a dreptul toxic, pătruns în fiecare și care se citește pe fața oricui. Indiferent în ce direcție te-ai uita vezi același lucru: o tristețe paradoxală nu doar pentru privitor, ci și pentru „proprietarul” tristeții, cel care se simte trist și nu e capabil să înțeleagă de ce. 

Desigur, am decriptat mecanismul, dar, dincolo de decriptare esențial e să înțelegem ce anume se poate face pentru a ne vindeca de maladia care ne-a lovit și care, fără doar și poate, este cea mai mare problemă a noastră, ca indivizi. Cum faci să ieși din cercul fatidic care ne-a transformat din oameni liberi în prizonieri? Culmea, nu e greu, dar trebuie mers cumva „din spate în față”. Atacarea presiunii sociale, dincolo de greutatea pe care o implică, nu rezolvă cealaltă problemă, care atârnă precum pietrele de moară. Chiar dacă ai reuși să învingi sistemul, n-ai cum să-ți învingi propriul dușman, cel intern, care îți cauzează lipsa de sens. Astfel încât direcția logică este ca, în primul rând, să combatem lipsa de sens, putând lesne apoi să ne ocupăm la un alt mod de presiunea societății.

Deci ce ar trebui făcut? Probabil vă sperie deoarece vă așteptați să vă spun că soluția ar fi îndepărtarea confortului. Nu, nu-i asta, stați liniștiți! Așa cum am spus în mai multe rânduri, soluția nu constă niciodată în întoarcerea în timp deoarece aceasta nu este posibilă. Chiar dacă ți-ai propune să te întorci voluntar la practicile anterioare, drumul nu e, paradoxal, cel mai scurt, ci, din contră, cel mai lung și cel mai periculos. 

Soluția e mult mai la îndemâna oricui. Și, culmea, aproape banal de simplă: este vorba de reintroducerea voluntară a fricțiunii, a acelei fricțiuni care să ne facă să avem o provocare, să avem o luptă, pe care să ne-o asumăm. Și cam ce-ar însemna asta? - mă veți întreba. Pur și simplu, ceea ce spun de-atâta amar de vreme, anume să faci ceva!

Nu, nu e  vorba de serviciul pe care-l urăști(și e rău că ești în situația asta, care, cel mai probabil, e și una dintre cauzele lipsei tale de sens)! Să scoatem serviciul din ecuație deoarece, cel mai probabil acesta este cel care-ți adâncește angoasa. A face ceva înseamnă a-ți asuma un proiect. Asumă-ți pentru început să slăbești(dacă e nevoie), să faci mișcare, să cauți mâncare sănătoasă s.am.d. Chestii simple, pe care le tot ocolești și de care speri să ai timp într-un viitor. Ia unul dintre acele proiecte mici pe care le tot arunci peste timp și FĂ-L ACUM! Nu te aștepta la minuni, e abia începutul. Treptat, pe măsură ce vei continua SĂ FACI vei vedea că mintea ți se va ilumina, iar spectrul lipsei de sens se va îndepărta de tine. Abia acum vei începe treptat să revii la suprafață și vei avea o bază inclusiv pentru a-ți găsi acel sens spiritual pe care, din subteranul în care te aflai, nu aveai cum să-l vezi. Cu totul altfel îți vor apărea tote cele ce te înconjoară. Vei înțelege mai mult și, cu siguranță, vei avea capacitatea de a înfrunta de pe o poziție de superioritate presiunea tiranică a societății. 

Atât pentru azi, dar nu atât pentru voi. Voi trebuie să începeți acum să vă combateți lipsa de sens. E simplu, de ce să amâni? Apucă-te și mulțumește-mi când simți că ai ieșit la suprafață. Succes!