Cursa cursului

Când asistam la declarațiile belicoase ale unora pe tema "atacului speculativ" asupra bravului nostru leuşor, existau analişti extrem de vocali care susţineau sus şi tare că moneda noastră este corect evaluată la 3.65RON/EUR, iar ceea ce se întâmplă este numai vina unor indivizi răi care au ei ce au cu noi. Pe atunci spuneam că e imposibil să te opui unui tsunami şi că, mai devreme sau mai târziu, cursul va sparge "pragul psihiologic" de 4 RON/EUR. Dacă stăm bine să ne gândim, chestia cu pragul psihologic este o bagatelă gazetărească întrucât, pentru cei care într-adevăr se pricep, un prag se scrie cu patru zecimale şi are cu totul alte semnificaţii, în niciun caz psihologice.

Lesne de intuit, creşterile susţinute din ultima perioadă au "activat" criticile aduse Băncii Naţionale pentru neintervenţia în piaţă. Sunt mulţi cei care acuză faptul că populaţia, având depozite echivalând cu aproximativ 50 miliarde de euro, ar putea deveni un jucător pe piaţa valutară, cumpărând isteric valută. Este oare aceasta o ameninţare pentru noi? Suntem oare în pragul destabilizării generalizate? Ei bine, eu cred că nu, iar lucrurile sunt ceva mai complexe decât par. Ceea ce este surprinzător este că cei care acum critică sunt aproximativ aceiaşi băieţei care combăteau acum câteva luni duşmanii poporului. Elanul revoluţionar de-atunci s-a transformat în lătrat la adresa BN pentru neintervenţionism. Ciudat nu?

Ceea ce nu au înţeles aceşti analişti(vorba vine) este faptul că fenomenul economic se poate rezuma, parafrazându-i pe cei de la Ca$$a Loco, la: "Cine are bănuţi are/Cine n-are, n-are"! În cazul nostru n-are, aşa că, o intervenţie a BN nu ar face altceva decât să subvenţioneze din rezervă necesarul de valută. Aceasta ar echivala cu o subţiere accelerată a rezervei pentru nimic. Nu a fost destul că în luna decembrie s-a volatilizat 1 miliard din rezervă(oficial miliardul lipsă este rezultat din influenţe nefavorabile ale cursurilor de schimb, dar refăcând calculele nu-mi rezultă asta)? A ţine cursul nu ar fi decât o prostie întrucât înseamnă doar amânarea unui deznodământ care, mai devreme sau mai târziu, tot se va produce.

Cu o datorie de 52% din PIB(16 % pe termen scurt!) şi cu un deficit bugetar de aproximativ 5%, România este pe cale s-o ia razna, având un necesar de finanţare de circa 20 miliarde, bani pe care nu ştiu de unde o să-i luăm. Într-o asemenea situaţie, niciun om cu capul pe umeri nu se gândeşte să dezechilibreze şi mai mult situaţia trăgând inutil de curs. Cum însă la noi politicul este extrem de implicat, este posibil să apară presiuni şi să vedem intervenţii ale BN în piaţă, dar nu cred că vor fi mari urmări. Doar încetiniri de moment.

Din nou despre gaze

Cum mişcarea rudimentară a Rusiei pare a lua sfârşit în aceste zile(şi spun că pare pentru că niciodată nu poţi fi sigur pe deciziile ursului) ceea ce ne rămâne de făcut este o analiză extrem de profundă a situaţiei(probabil în CSAT). Practic, în ceea ce priveşte dependenţa noastră de Rusia, avem două opţiuni: Nabucco - un proiect care stagnează de foarte mult timp - sau câştigarea diferendului cu Ucraina în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental. Despre participarea noastră la South Stream nu voi spune nimic întrucât e clar că aceea nu este o alternativă decât dacă vrem să fim luaţi mereu în râs aşa cum s-a întâmplat săptămâna trecută. Deviind puţin de la subiect vreau să spun că nu-mi vine să cred cât de redus trebuie să fii ca să crezi că Putin ţi-a făcut o ofertă "beton" când de fapt te sfida. Pe cei care au rămas extaziaţi de propunerea lui Putin nu-i pot considera decât, în cel mai bun caz, naivi, dar tind să cred că, în ceea ce-i priveşte, lucrurile sunt mult mai grave şi ţine de capacitatea lor de a percepe şi înţelege realitatea(ar fi trebuit să-i spun direct prostie?).

Nabucco nu poate fi considerată o alternativă decât în cazul în care UE se trezeşte din hibernare şi letargie, lucru greu de crezut atâta timp cât sunt lucruri extrem de grele de discutat la nivelul Uniunii(lungimea şi curbura bananei care poate fi importată în UE e doar unul dintre miile de subiecte importante pentru care este plătită o armată de birocraţi). Este interesant de subliniat faptul că cel mai mare susţinător de până acum al proiectului Nabucco este SUA.

În ceea ce priveşte platoul continental, un câştig în acest proces ne-ar face din consumatori producători şi exportatori de gaz, ceea ce nu ar fi tocmai rău. Numai că, pâna la finalizarea acestui proces, va mai trece ceva timp, iar crizele Ucrainiano-Ruse vor fi din ce în ce mai dure(poate numai o lovitură de palat orchestrată de blonda de la Kiev ar putea potoli setea de sânge a lui Putin). Contracararea unor crize de tipul celei la care asistăm acum trebuie să devină o prioritate pentru oficialităţile noastre întrucât este vorba de siguranţa naţională.

Totuşi, trebuie să ne gândim, în primul rând, la strategia pe care ar trebui să o urmăm în cazul în care niciuna dintre cele două alternative enumerate nu se realizează. În această situaţie, cu toate că poziţia noastră este extrem de slabă, există alternative. Prima şi cea mai importantă este reprezentată de depozitarea gazelor în timpul verii şi utilizarea lor iarna. Pentru ca acestă alternativă să devină viabilă trebuie făcute investiţii importante în infrastructură şi în crearea noilor depozite de gaze(cele existente acum sunt insuficiente). O altă posibilitate este utilizarea pe scară largă a gazului lichefiat, dar pentru aceasta ar trebui finanţată construirea cel puţin a unui terminal, investiţie destul de importantă. De asemenea, o alternativă ar mai fi şi creşterea capacităţilor de producţie a energiei electrice. Finalizarea proiectului de la Cernavodă, finalizarea parcurilor eoliene(ştiu, deocamdată reprezintă zero, dar sunt perspective majore) şi crearea unor noi complexe energetice ne-ar putea aduce în situaţia de a nu mai avea nevoie de gaz decât într-o proporţie mică. Şi, dacă această alternativă vi se pare scumpă, vă voi aminti că sunt numeroase zone în Europa unde nu s-a auzit până acum de gaze.

Indiferent care va fi alternativa, este clar că aşa nu mai putem continua. Coerenţa sistemului energetic şi asigurarea funcţionalităţii acestuia indiferent de "intemperii" trebuie să devină prioritare deoarece asigurarea independenţei energetice este echivalentă cu asigurarea existenţei. Suntem deja în ceasul al doisprezecelea şi orice întârziere ne poate fi fatală. Sper ca bravii noştri "croitoraşi viteji" să-şi ia în serios misiunea şi să încerce să se ridice la înălţimea posturilor pe care le ocupă.

End of Wall Street

Un film pentru cei care încă nu au înţeles cauzele crizei mondiale.
In cazul în care varianta embedded nu funcţionează, puteţi urmări filmul pe site-ul The Wall Street Journal.

Partea I:



Partea a II-a:


Partea a III-a:

Luciul aurului negru

Spuneam într-un articol anterior că petrolul este foarte aproape de un rally. Conflictul Rusiei cu Ucraina, situaţia din Gaza, precum şi diversele presupoziţii referitoare la următoarea mişcare armată a Israelului sunt câteva motive care, la prima vedere, forţează în sus preţul petrolului. Într-adevăr, cu cât situaţia este mai tulbure în diverse zone sensibile, cu atât mai mult creşte tensiunea, forţând - în ultimă instanţă - preţurile. Evident situaţia politică poate fi o cauză, dar, după cum veţi vedea în continuare, principalul vinovat este tot criza în care ne afundăm din ce în ce mai mult.

Fenomenul care se manifestă acum este mult mai complex şi, din punctul nostru de vedere, trebuie tratat cu maximă seriozitate. În primul rând, scăderea radicală a preţului petrolului de la 140$ la ~40$ a indus o nervozitate sporită în piaţă, făcând imposibilă garantarea unui credit cu stocul de petrol(cine e nebun să constituie o garanţie pe o marfă atât de volatilă?). Aceasta nu a mai permis constituirea unor "rezerve tampon", ceea ce ar putea avea ca efect mişcări dezordonate şi oarecum haotice.

Începând din luna decembrie a anului trecut, preţul petrolului cu livrarea la o lună este din ce în ce mai jos faţă de preţul petrolului cu livrare la un an, iar diferenţa creşte de la o zi la alta. Aceasta se datorează, în primul rând, cererii din ce în ce mai reduse de pe piaţa mondială, înscriind preţul spot pe un trend clar descrescător. Un trend ascendent al preţului futures dublat de un trend descendent al preţului spot este interpretat de jucătorii din piaţă ca o superofertare. De obicei, în aceste perioade, diferenţialul dintre cele două valori este echilibrat de către traderi care cumpără spot şi vând futures. Numai că, în condiţiile de acum, distanţarea celor două preţuri este din ce în ce mai agresivă, nereuşindu-se încă găsirea unui punct de echilibru. Astfel fenomenul nu poate fi combătut decât prin tăieri masive ale producţiei operate de către ţările producătoare întrucât, de la o anumită diferenţă, este mai rentabil să depozitezi şi să vinzi futures. Cum pentru un producător depozitarea nu înseamnă altceva decât scăderea sau stoparea extracţiei, rezultă că în scurt timp putem avea o nouă reducere a producţiei, poate mai radicală întrucât, în mod sigur, nu va mai fi operată numai de către OPEC. Iar această reducere, indusă de un dezechilibru, va forţa un rally extrem de agresiv al preţului spot.

Politica gazului inchis

În timp ce în Europa se anunţă sosirea unui val de frig, ţarul de la Kremlin se lasă filmat atunci ordonâdu-i aghiotantului de la Gazprom oprirea gazelor livrate Ucrainei şi, implicit, Europei. E o imagine care concentrează în ea legendara sfidare rusească, o chintesenţă a politicii ruseşti dovedită a fi aceeaşi, indiferent de regimul politic, indiferent de vremuri sau de parteneri. Este exact lucrul de care trebuie să ne temem cel mai mult şi asupra căruia ar fi trebuit să medităm de acum 20 ani.

De fapt, ceea ce a spus Putin atunci când a ordonat oprirea gazelor, a fost o reamintire a faptului că atât Ucraina cât şi Balcanii sunt zone în care interesele lor sunt mari. Asta indiferent de faptul că unele state sunt în UE sau nu. Iar acest mesaj a fost transmis în egală măsură atât statelor direct afectate de această oprire cât, mai ales, cozilor de topor din UE, adică Germania şi Austria (pentru că a venit vorba de Austria, este extrem de interesat de studiat poziţia OMV-ului în diferendul pe care-l avem cu Ucraina în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental; subiectul îl vom trata într-un alt post). Ceea ce doresc ruşii de la "aliaţii" lor nemţi şi austrieci este intensificarea presiunii asupra Ucrainei şi, dacă este posibil, slăbirea sprijinului pe care UE îl acordă lui Iuşcenko. În acelaşi timp, creşterea preţului petrolului nu este o veste tocmai rea pentru ei(la preţul petrolului trebuie să fim foarte atenţi întrucât este posibil să înceapă un nou rally). Cum s-ar spune, Putin a reuşit să împuşte câţiva iepuri babani dintr-o singură lovitură.

Este aproape o axiomă afirmaţia conform căreia gazul este braţul prin care acţionează caracatiţa rusească. Asta pentru că gazul este sinonim cu tot ceea ce ştim acum despre ruşi: armată, mafie, KGB(ştiu, acum e ФСБ), miliardari mai mult sau mai puţin de carton şi, în spatele tuturor, păpuşarul suprem, taica ţarul. Gazo-politica este o realitate care, până în prezent, a fost ignorată. Este arma supremă prin care de 20 de ani Rusia îşi face de cap. Asta sub nasul unei Uniuni Europene care pare neputincioasă, slăbită fiind din interior de state care nu-şi urmăresc decât propriile interese. Acesta este motivul pentru care până în prezent nu s-a făcut nimic pentru Nabucco.În loc să se concentreze pe diversificarea surselor de energie, Uniunea Europeană nu face altceva decât să se arunce şi mai mult sub talpa rusească(vezi South Stream).

În tot acest context haotic, România nu face altceva decât să aştepte minunea eliberatoare. Deocamdată suntem la adăpost deoarece avem ceva rezerve de gaz care, teoretic, ar trebui să ne poată scoate din iarnă. Este vorba însă de o soluţie temporară care nu rezolvă problema de fond, aceea a dependenţei energetice. Tembelismul factorilor de decizie români a făcut ca ignorarea intereselor naţionale să devină politică oficială. Practic, până acum nu există o strategie pe termen lung care să aibă ca finalitate independenţa energetică. Dacă azi ar fi fost terminată investiţia de la Cernavodă, nazurile pe care le fac ruşii pur şi simplu nu ne-ar fi interesat. Tot la fel, dacă un contract de privatizare nu ar fi stipulat cedarea tuturor resurselor aproape gratuit, poate că am fi putut avea o politică energetică ceva mai coerentă. Este clar că s-au făcut extrem de multe greşeli şi că se vor mai face. Păcatul nostru este că ne tot încăpăţânăm să credem că cineva va veni să ne salveze şi, de fiecare dată, rămânem dezamăgiţi când nu se întâmplă cum am sperat. Poate că va veni şi un moment în care ne vom trezi din această letargie şi ne vom vedea interesele ceva mai bine. Nu de alta, dar e clar că nimeni nu moare de dragul nostru.

P.S. Cu toate că nu-mi face nicio plăcere, trebuie să amintesc faptul că independenţa energetică era una din priorităţile regimului Ceauşescu. Mi-e greu să recunosc acum că toate experimentele pe care le credeam tembele(vezi biogazul) sunt acum aplicate cu succes în diverse state civilizate. Oare cei care ne conduc nu se pot ridica nici măcar la nivelul unui cizmar semianalfabet?

Caricatura este semnată de Kevin Kallaugher şi este preluată din The Economist.

Castelul de nisip

Spuneam cu ceva timp în urmă că SUA refuză ieşirea din minciună, iar realitatea de azi ne arată, cu vârf şi îndesat, că minciuna este ridicată la nivel de politică oficială. Ceea ce este de neînţeles însă este credulitatea contribuabililor, a investitorilor şi, nu în ultimul rând, a ţărilor care, la fiecare ajutor aprobat de guvern sau, mai pe şest, de către FED cad în admiraţie şi continuă să spere că lucrurile se vor rezolva. La ora actuală, situaţia de peste ocean este aberantă: mai pică o bancă, se mai aruncă un ban, se mai face o fraudă, urgent guvernul o astupă. Numai că aceste lucruri nu pot ţine la infinit.

Ceea ce nu înţeleg aceşti oameni este faptul că acum totul se mişcă în afara logicii. Când apare câte un politician mediocru la televizor spunând că economia mondială trebuie reglementată şi "pusă pe alte baze" te întrebi dacă nu cumva a băut cam mult. Indivizii care conduc destinele planetei nu au înţeles un lucru simplu: mecanismele economice trebuie să fie identice la toate nivelele şi trebuie să fie guvernate de aceleaşi legi. Aceasta înseamnă că trebuie să fii tratat la fel indiferent că te numeşti John, SUA, Franţa sau omenirea în totalitatea ei. Dacă ai un credit la bancă şi nu-l mai poţi plăti, banca trece la executarea garanţiilor. În niciun caz nu se apucă să-ţi acorde un credit mai mare sperând că va veni cineva să-ţi plătească ratele. Acest mecanism simplu trebuie să fie universal valabil. Aşa cum bunurile nu se fac din neant, nici banii nu ar trebui să apară de nicăieri. Şi dacă vă gândiţi la pornirea tiparniţei, trebuie să înţelegeţi că prin această acţiune se deschide o cutie a pandorei, iar efectele "benefice" pe termen scurt au efecte dezastruoase pe termen mediu şi lung.

Am făcut această introducere pentru a vă supune atenţiei noul plan de revigorare a economiei americane. Obama, având probabil în minte modelul new deal-ului, doreşte să pompeze încă 775 miliarde de dolari pentru revigorarea economiei(uneori oamenii politici îşi satisfac fantasmele pe bani publici). Planul denumit pompos "American Recovery and Reinvestment Plan" promite să readucă economia pe linia de plutire, să creeze peste 3 milioane de locuri de muncă şi multe alte lucruri benefice.Despre cei 700 de miliarde cheltuiţi de Paulson nu se mai spune nimeni nimic. S-au evaporat fără rezultat, cu toate că promiteau să stabilizeze situaţia. La fel şi cei peste 500 miliarde pompaţi înainte de planul lui Paulson, sau de cei aproximativ 700 de miliarde pompaţi de FED. Evident că şi noile sume eliberate de către administraţia Obama vor avea aceeaşi soartă, topindu-se peste noapte. Şi, probabil, după acest nou rateu vor apărea voci care vor susţine cu insistenţă necesitatea unui nou ajutor deoarece interesele statului "o cere". Ceea ce nu înţeleg este de unde? De unde se eliberează aceaste sume? Evident că ele urmează traseul cunoscut până acum, acela al îngroşării datoriilor statului. Şi dacă este aşa, oare cât mai valorează SUA în acest moment? Nu cumva multele bubble-uri de până acum au umflat un nou bubble, acela al datoriei?

Este trist ceea ce se întâmplă. Pe zi ce trece, gigantul american începe să scârţâie din ce în ce mai tare. Inginerii sistemului ne dau asigurări că totul se va rezolva, că au soluţii şi că nu trebuie să ne facem griji. Problema este că întreaga construcţie ridicată de ei are profilul unui castel de nisip, iar următorul val riscă să-l dărâme.Poate că această criză va fi rezolvată până la urmă. Chiar şi aşa este sigur că, la un interval ceva mai mic de timp, o nouă criză devastatoare, va scurt-circuita economia mondială, iar atunci vom fi bântuiţi de aceleaşi perspectivă a dărâmării castelului.

Lectia de logica

Despre Albert Bartlett nu ştiam absolut nimic până când un cititor nu mi-a postat un link într-un comentariu (mulţumesc Flavian!). Prelegerea pe care o puteţi urmări mai jos este o impecabilă lecţie de logică. Merită urmărită atât pentru concluziile la care ajunge cât şi pentru modalitatea prin care demontează pas cu pas predicţiile fără nicio logică aruncate de diverşi "analişti" semidocţi(atenţie! aceştia reprezintă majoritatea covârşitoare). La un moment-dat ajungi să te cruceşti observând câte prostii pot fi debitate de diversele personalităţi ale momentului; şi asta pe un ton ferm şi senin!

În mod sigur, Barttlett este un Malthus contemporan. Îşi exprimă ideile clar, demonstraţiile sunt fără cusur, iar concluziile şochează. Cum vor fi rezolvate problemele expuse? Probabil ca şi până acum, adică ignorându-le până când rezolvarea va necesita măsuri radicale.

Vă las să vă delectaţi una dintre prelegerile sale despre "Aritmetică, Populaţie şi Resurse". Şi nu uitaţi cel mai important lucru: "We cannot let others do our thinking for us"!

Partea I:



Partea a II-a:



Partea a III-a:



Partea a IV-a:



Partea a V-a:



Partea a VI-a:



Partea a VII-a:



Partea a VIII-a: