Deranjul sirian

De ceva vreme în Siria se desfăşoară o luptă surdă, dar, cu siguranţă, extrem de importantă în din ce în ce mai complexa tablă de şah a Orientului Apropiat. Mişcările de stradă, protestele, opoziţía din ce în ce mai radicală, toate acestea sunt elemente pe care mass media le aruncă în prim plan pentru a sugera un iminent sfârşit al crudului dictator. Desigur, acesta este modul superficial de a judeca lucrurile, specific celor care nu au habar de realităţile lumii de-acolo. Situaţia din Libia ne demonstrează că a acţiona într-un mod pripit, bazându-te pe scenarii simpliste nu este decât o cale sigură către pierderi şi complicări ale situaţiei.

În ceea ce priveşte Siria, manifestările şi opoziţia unor triburi nu reprezintă nicidecum o noutate. Situaţii similare celei din Daraa au fost cunoscute şi de tatăl actualului preşedinte care a preferat democraţia tancurilor şi a mitralierelor pentru a stabiliza rapid şi eficient situaţia din ţară. Bashar al Assad însă pare a avea, cel puţin la nivel declarativ, o reţinere în a utiliza forţa. Desigur, aceasta nu a împiedicat forţele de ordine şi armata să facă uz de violenţă. Numărul victimelor adus în prim plan de opozanţii regimului stă mărturie faptului că între declaraţiile prezidenţiale şi realitatea străzii e o diferenţă covârşitoare. Diferenţă care este dată, în primul rând, de interesele aparatului din jurul preşedintelui.

Discursul de ieri de la Universitatea din Damasc nu face altceva decât să continue logic seria discursurilor anterioare. Dacă în urmă cu trei luni spunea oarecum filozofic în faţa Parlamentului că "nimeni nu poate contrazice existenţa unei conspiraţii deoarece conspiraţia face parte din natura umană", ieri a subliniat că în ceea ce priveşte revoltele trebuie să se facă o distincţie clară între cei care protestează şi cei care au fost înarmaţi(conspiratorii). În timp ce primii au dreptate(sugerând chiar că au şi libertatea s-o facă), ceilalţi reprezintă duşmanii tuturor sirienilor. În acest fel a legitimat oarecum folosirea forţei de către armată şi poliţie. De asemenea, sunt interesante promisiunile sale de reformă şi de democratizare a societăţii. Asemenea promisiuni sunt rostite în fiecare discurs, dar nu sunt puse în practică niciodată. Mai mult, contrar tonului pacifist din discursuri, reacţiile autorităţilor sunt cât se poate de dure. Cu siguranţă numărul victimelor de până acum confirmă acest lucru.   

În timp ce politicienii americani şi o mare parte a observatorilor politici îl văd pe al-Assad ca fiind o victimă sigură a complexei revoluţii care a cuprins Siria, cei care sunt apropiaţi de situaţia de-acolo preferă să-şi exprime deocamdată numai rezerve. Nu poate fi contestat faptul că din cauza greutăţilor economice şi a nivelului precar al drepturilor omului liderul de la Damasc este văzut negativ de către o parte importantă a populaţiei. Problema este că aceasta pare a fi numai o reacţie volatilă a populaţiei. Ca şi în cazul liderului libian, în cazul unei ameninţări, societatea se poate polariza rapid şi, nu ştiu de ce tind să cred că în Siria majoritatea covârşitoare s-ar putea grupa în jurul lui al-Assad. Cu toate că poate părea o afirmaţie hazardată, trebuie să înţelegem că Siria este ceva între Iran şi Turcia. Cu toate că are un regim dur, de inspiraţie iraniană(doar din punct de vedere al exercitării puterii), nu există discriminări religioase şi nici manifestări extreme ale religiei în legislaţie. Economia privată(atât cât este permisă) este deosebit de dinamică. În cazul în care reformele promise de al-Assad ar fi puse în aplicare, Siria ar putea cunoaşte o dezvoltare accelerată, chiar dacă acum se află într-o situaţie deosebit de dificilă. Însă orice eliberare a supapei statului echivalează cu o scădere a puterii preşedintelui şi, automat, a întregului cerc de putere din jurul său. Al-Assad e conştient că o fisură în cercul puterii este mai gravă decât orice revoluţie tribală din ţară, motiv pentru care trebuie să găsească o formulă de echilibru. 

Mulţi se întreabă când vor interveni forţele NATO acolo. Personal cred că nimeni nu mai riscă un atac aiuristic. Americanii speră să vadă regimurile din Siria şi Iran mâncate din interior. După eşecul din Libia nu cred că vor mai risca un atac împotriva Siriei, mai ales că al-Assad, la fel ca şi Gaddafi, nu prea are unde să fugă şi ar lupta până la capăt. Mai mult, atât Europa cât şi America sunt secătuite financiar, iar deschiderea unui nou front este puţin probabilă. Pe moment, lucrurile par a fi favorabile lui al-Assad, însă totul depinde de ceea ce va face de-acum înainte. Dacă va înţelege provocările cu care se confruntă şi-ar putea prelungi şederea pe fotoliul de preşedinte şi ar putea spera la un exit paşnic. Altfel viitorul său poate deveni extrem de problematic. Contrar unor percepţii superficiale, viaţa în spatele tancurilor este mult mai complicată şi mai nesigură. E un lucru pe care dictatorii îl înţeleg abia în ultima zi.

Can a "Green" Business Also be a Profitable One?

Tinutul cui?

Poate că băsescu, boc şi restul piticilor actualei puteri ar trebui să explice care e rolul pe care-l joacă în toată nebunia provocată de tâmpenia cu regionalizarea. Nu de alta, dar puzzle-uri din mega blatul făcut de ei încep să iasă la suprafaţă. Aveţi mai jos un exemplu. O hotărâre de guvern care este semnată de boc şi blaga şi care aduce pentru prima dată în istorie Ţinutul Secuiesc la nivel oficial. Poate explica piticul incompetent ce reprezintă acest act semnat de el?

De ce ne uitam la Grecia?

Ieri am văzut o mega-manifestaţie în Grecia. Cu toate că televiziunile au transmis numai imagini de la Atena, situaţia a fost explozivă cam prin toată Grecia. Aceasta a contribuit la disperarea politicienilor, iar punctul culminant a fost declaraţia lui Papandreu care s-a arătat dispus să demisioneze pentru a da şansă unui guvern de uniune naţională. În condiţiile în care simpla prezenţă în Parlament te poate transforma într-o ţintă a furiei populaţiei, e clar că nimeni nu prea e dispus să preia acum frâiele conducerii ţării.

Ceea ce nu a înţeles mai nimeni e faptul că grecii manifestează împotriva întregii clase politice. Nu cred că ne înşelăm dacă spunem că am asistat la una din ultimele manifestaţii înregistrate legal acolo. Ţara este un butoi cu pulbere şi, întrucât populaţia este anti sistem, putem spune că suntem în pragul unei revoluţii. Dacă le spui grecilor că riscă să fie eliminaţi din UE, vor spune că asta îşi doresc, dacă le spui că e posibil ca ţara să se prăbuşească zgomotos îţi vor spune că deja e prăbuşită. De altfel, sentimentul că s-a ajuns într-o fundătură este cel mai periculos element care riscă să transforme Grecia într-o zonă de foc. 

Cu toate că analiştii-spectacol de peste Ocean au dat deja verdictul că în Grecia nu se mai poate face nimic, nu sunt dintre cei care cred că lucrurile s-au sfârşit acolo. Este însă nevoie de programe făcute de greci şi sprijinite de către partenerii europeni. În cazul în care clasa politică de-acolo va avea maturitatea necesară, iar europenii vor înţelege necesititatea de a nu se mai amesteca în politica internă a Greciei, s-ar putea ca spiritele să se calmeze. Altfel nu vom face altceva decât să asistăm la o prăbuşire zgomotoasă care va atrage în vârtejul dezastruos numeroase alte victime colaterale. 

Din punctul nostru de vedere lucrurile stau destul de prost. Indiferent de modul în care vor fi rezolvate problemele de-acolo nota pe care o vom plăti va fi una piperată. În scurt timp s-ar putea ca România să aibă nevoie de bani suplimentari pentru a putea absorbi şocurile. Iar când spun bani suplimentari nu mă refer la mărunţiş, ci la o sumă cuprinsă între 7 şi 25 miliarde EUR. Cu cât lucrurile vor arăta mai urât în Grecia cu atât mai mult ne va costa pe noi. Problema României este că se află într-o fundătură. Banii luaţi de la FMI şi Comisia Europeană au fost cheltuiţi total aiuristic(poate vor catadixi cei responsabili să ne explice necesitatea piscinelor, sălilor de sport şi a parcurilor din sate), iar accesarea unui pachet financiar de asemenea dimensiuni este greu de conceput. Suplimentarea sumelor accesate de la FMI este greu de îndeplinit, iar ieşirea ţării pe pieţele financiare pentru o asemenea sumă e practic imposibilă. Nu trebuie decât să ne amintim că la recenta ieşire România nu a reuşit să atragă decât 1,5 miliarde, adică undeva la 50% din cât îşi propusese. 

Riscul căruia suntem expuşi e unul sistemic. Confirmarea acestui lucru s-ar putea vedea într-o eventuală declasificare a României care ar putea fi operată în perioada imediat următoare. Ce înseamnă aceasta? Personal cred că suntem în pragul instituirii codului roşu. Nu trebuie decât să ne uităm atent la ceea ce se întâmplă în Grecia şi, în funcţie de gravitate să ne protejăm. Poate că deocamdată lucrurile nu par grave, dar e bine să fim cu picioarele pe pământ.

P.S. Moise, înţeleg că în noua ta fişă de post ai anumite obligaţii, dar a ajunge să spui că agenţiile de rating sunt de fapt golani financiari, iar cei de la Nomura nişte neaveniţi cred că e deja delir! La fel făceau şi comuniştii când înfierau capitalismul.

Focul grecesc

În evul mediu  focul grecesc era un element de bază al supremaţiei maritime a Bizanţului. Făcut după o reţetă rămasă secretă până în prezent, focul grecesc era capabil să ardă aproape în orice condiţii şi nu putea fi stins decât cu nisip sau cu urină. În cazul în care erai atins de substanţa blestemată erai o victimă sigură deoarece nici măcar aruncatul în mare nu te salva deoarece aceasta era capabilă să ardă chiar şi sub apă. 

Trecând în prezent cred că nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că grecii s-au jucat probabil prea mult cu focul, iar acum nu fac altceva decât să urmărească efectele propriei neglijenţe. Astfel, S&P a operat ieri o nouă scădere a ratingului Greciei, de la B la CCC. În acest fel, din punct de vedere a rating-ului, Grecia devine o ţară mai puţin atractivă decât  Pakistan, Grenada sau a Jamaica. Motivaţia celor de la Standard & Poors nu lasă loc de echivocuri:

“In our view, Greece is increasingly likely to restructure its debt in a manner that, under the conditions of any package of additional funding provided by Greece’s official creditors, would result in one or more defaults under our criteria.”

Cu alte cuvinte, agenţia se aşteaptă ca oricum situaţia să explodeze acolo şi, probabil, să coboare rating-ul la D. Dacă ar fi fost vorba doar de opinia unei agenţii de peste Ocean, probabil am fi avut motive de îndoială, cunoscut fiind că americanii sunt experţi în a vedea paiul din ochiul celuilalt. Ei bine, lucrurile încep să capete o altă nuanţă în condiţiile în care atacuri similare vin dinspre Europa, mai precis  din partea noului preşedinte al Bundesbank, Jens Weidmann. În spatele opiniei acestuia că "euro poate depăşi fără nicio problemă eventualul faliment al Greciei" nu se ascunde decât o recomandare transparentă adresată factorilor decizionali din UE de a nu mai amesteca BCE în planul de salvare. 

Ajunşi în acest punct cred că ar trebui să înţelegem că focul grecesc nu poate arde mocnit numai în interiorul graniţelor sale, ci va avea efecte dezastruoase şi peste hotare, în principal la periferia Europei. Într-o analiză a situaţiei din Grecia, Wall Street Journal identifică băncile acestei ţări ca fiind călcâiul lui Ahile. Până de curând băncile greceşti erau destul de bine capitalizate, ponderea creditelor în depozite fiind de doar 120%. Neîncrederea marilor investitori greci în propria economie a condus la migraţia banilor dinspre băncile autohtone către zone considerate mai sigure(în principal Elveţia) şi la degradarea continuă a indicatorului amintit. De asemenea, deţinerile de titluri greceşti de către băncile autohtone reprezintă un alt element îngrijorător care ar putea avea ca efect direct necesitatea infuziei de capital de nivel 1, capital care nu-mi dau seama unde va fi găsit.

Un eventual default al Greciei ar fi, fără doar şi poate, un element jenant pentru Europa, dar, aşa cum a spus şi Weidmann nu ar afecta zona ca atare. Ceea ce nu a spus neamţul a fost că efectele se vor vedea preponderent doar în România şi Bulgaria, ţări în care băncile greceşti deţin cote importante de piaţă. Într-un scenariu extrem, dar nu imposibil, consecinţa unei penurii de lichiditate ar obliga băncile greceşti să apeleze la subsidiare pentru a-şi calma setea de acasă. Disperarea ar putea conduce la ruinarea efectivă a subsidiarelor transferând spinoasa problemă a stabilizării acestora către statele în care activează. Dar oare au respectivele state capacitatea de a naţionaliza nişte bănci decapitalizate? Desigur, răspunsul este nu, dar, ar putea spune cinic bunii noştri parteneri într-ale convieţuirii europene, nimeni n-a spus că viaţa e dreaptă! Cele două explozii de la periferia UE n-ar face altceva decât să limiteze problemele generate de criza grecească fără a afecta în niciun fel euro(teoretic, desigur, deoarece expunerile băncilor occidentale pe Grecia nu e de neluat în sine). 

Scenariul prezentat e unul extrem, dar, aşa cum am mai spus, nu e imposibil ca în următoarea perioadă să vedem cum începe să prindă contur. Un proverb cunoscut spune să te fereşti de greci chiar şi atunci când îţi fac daruri. De data aceasta există pericolul ca darul primit din partea grecilor să fie o amforă plină cu blestematul lichid medieval pe care, Dumnzeu ştie cum îl vom stinge. Sau îl vor stinge  fraţii noştri occidentali folosind ca antidot cunoscutul lichid gălbui? 

Jim Rogers

Noul front

În mai multe rânduri am semnalat o tendinţă care începe să se se vadă din ce în ce mai clar. E vorba de o luptă, deocamdată surdă, între business-urile tradiţionale şi cele online. În timp ce primii devin, pe zi ce trece apărătorii reglementării şi respectării legilor specifice fiecărei ţări, ceilalţi consideră(ca întotdeauna de altfel) că mediul online e un spaţiu care trebuie să scape de legislaţia absurdă, un loc în care regulile sunt stabilite de legea cererii şi a ofertei.

Sunetele bătăliei au început să răsune atunci când deviantul Sarkozy a propus o reglementare a tot ceea ce înseamnă conţinut în limba franceză. Imaginaţi-vă ce nebunie ar ieşi dintr-o asemenea situaţie. În cazul în care într-un banner ai face o aluzie în franceză ar trebui să obţii un aviz din mult prea birocratizata Franţă şi, în final, probabil să plăteşti un fel de tribut pentru că e vorba de un act comercial care, nu-i aşa, trebuie taxat. Asemenea aberaţii nu sunt noi, dar e îngrijorător că nişte oameni aflaţi la butoane sunt incapabili să înţeleagă despre ce e vorba.

Dacă ar fi vorba doar de declaraţiile aberante ale unor politicieni frenetici poate că nu ar avea sens să ne pierdem prea mult timpul. La urma urmei, ţin minte cum, pe la începuturile revoluţionare ale anilor '90, politicieni autohtoni cu solide şcoli la Moscova îşi exprimau public îngrijorarea că se dă drumu' la Internet şi că ţara va fi mâncată de agenturi. Nimeni nu a dat prea multă atenţie acestor opinii venite dintr-o istorie care era pe cale să se încheie. Ceea ce se petrece însă acum în lume este ceva total diferit. Îi putem spune un atac al spaţiului offline asupra online-ului.

Opinii precum cea a lui Sarkozy sunt împărtăşite şi de alţi lideri europeni, chiar dacă tacit sau doar în spatele uşilor închise. Presiunea însă este în creştere. Îngrijorător însă e faptul că aceste opinii primesc un nesperat sprijin din partea business-urilor tradiţionale care, uşor, uşor pierd teren în faţa online-ului. Săptămâna trecută a ieşit la suprafaţă opinia unui individ proeminent din telecom, Vittorio Colao de la Vodafone. Sprijinindu-se pe argumente referitoare la protecţia consumatorului şi protecţia datelor personale, Colao consideră că toate business-urile digitale ar trebui să se supună legislaţiilor naţionale. Sau, tradus, ar trebui să devină un fel de companii  tradiţionale, care, probabil, să participe la licitaţii tembele pentru plata unor licenţe "de emisie" sau mai ştiu eu ce altceva i-ar trece prin cap unui politician aberant. Dar ceea ce este de-a dreptul îngrijorător este opinia lui Colao conform căreia, în cazul în care business-urile digitale nu se supun reglementărilor naţionale ele ar trebui blocate de către operatori. Ei bine, iată că am ajuns fix la durerea domnului în cauză.

În general, cei din telecom simt cum le fuge pământul de sub picioare. Scăparea de sub control a telefoniei e doar o chestiune de timp. Aşa cum am mai spus, marea ameninţare pentru operatorii de telefonie este pierderea business-ului de bază în faţa unor mari operatori globali precum Skype sau Google Talk. Apariţia unor tehnologii ieftine pentru accesul mobil la internet, creşterea geometrică a numărului de hotspot-uri pun o presiune puternică pe operatorii telecom clasici. Rămaşi în urmă, îşi caută sprijinul în spatele unor sterile legislaţii naţionale sperând că vor putea opri asaltul tehnologic. Ceea ce e ciudat e că s-au transformat din propovăduitorii avangardei în apărătorii modului tradiţional de a face afaceri. Şi e logic să fie aşa pentru că modul lor de afaceri era simplu: cumpărau o licenţă care-i ferea de concurenţă sau, mai bine spus, îi supunea unei concurenţe limitate. Confruntaţi cu concurenţa reala îşi caută slavarea în spatele politicienilor.

Ameninţarea cu blocarea nu mă duce cu gândul decât la China, iar aici avem de-a face cu un lucru îngrijorător deoarece aceşti indivizi nu s-ar da înapoi de la a implementa un sistem similar celui de cenzură din China. Evident că, la cât de complicat este internetul, se pot găsi numeroase portiţe de ocolire a cenzurii. Pentru cei care nu ştiu, în Turcia este blocat accesul la youtube din cauză că ar fi apărut acolo nişte clipuri defăimătoare la adresa lui Ataturk. Blocajul operatorilor e însă ocolit cu foarte mare uşurinţă prin intermediul unor proxy-uri pe care operatorii turci nu au capacitatea de a le bloca. La fel s-ar putea întâmpla şi în cazul unor blocări abuzive operate de actualii reglementatori de pe piaţă.

Cu toate că pare facil, războiul care se prevede va fi unul dur, de uzură şi, cu siguranţă, va concentra foarte multe pasiuni. Eu unul sunt tentat să consider că lupta e deja pierdută de cei care se apără din spatele reglementărilor naţionale. Dar, desigur, contează foarte mult etapele intermediare şi durata acestei confruntări. După, cu siguranţă, vom vedea o cu totul altă faţă a economiei.