1 secunda

Acum câteva momente am terminat de văzut discursul lui Ungureanu de la adunarea PDL. Un prieten mi l-a trimis atrăgându-mi atenția asupra deviațiilor personajului. Dacă încă nu l-ați văzut, vă rog insistent să o faceți. 

Dincolo de penibilul unui personaj fabricat, dincolo de discursul bombastico-sforăitor, mai e ceva. Urmăriți gestica individului de la „parteneriatul nostru rămâne în continuare valabil” până la sfârșitul discursului. Părerea mea este că avem de-a face cu un delir paranoic al unui maniaco-depresiv, aș îndrăzni să spun o personalitate similară lui Hitler(mă rog, fără sclipirile ultimului). Gândul că acest băiat a fost șeful unui seviciu secret și prim ministru al țării chiar e îngrijorător. Oare de ce nu este obligatoriu controlul psihologic? E o întrebare pe care mi-o pun de mult timp...

Deglobalizare(II)

În urmă cu vreo două săptămâni vă atrăgeam atenția asupra unei mișcări începute cu naționalizarea YPF în Argentina. Spuneam atunci că, dincolo de actualitatea imediată,  mișcarea argentinienilor ar putea însemna începutul unei schimbări masive de paradigmă economică. Falimentul globalizării și declinul masiv al sistemului financiar(poate chiar explozia în cazul în care aterizarea nu va mai putea fi controlată) vor fi primele elemente care vor marca noua epocă. Până atunci însă, mișcări de mică intensitate prevestesc ceea ce urmează să se întâmple.

Iată că n-au trecut nici două săptămâni și o altă naționalizare face vâlvă. Este vorba despre cel mai mare transportator de electricitate din Bolivia, deținut de către o altă firmă spaniolă, Red Electrica. Președintele Evo Morales a ordonat armatei să ia în posesie operatorul bolivian responsabil pentru transportul electricității către aproximativ 85% din populația țării. Este o decizie de aceeași factură cu cea din Argentina. Așa cum intuisem în articolul anterior, Argentina a fost un declanșator, iar mișcările similare se vor amplifica.

Două lucruri cred că ar trebui să reținem. În primul rând, toate acestea se petrec pe fondul slăbirii puternice a vechii lumi. Spania se află într-o criză abruptă, e incapabilă să reacționeze, iar toate loviturile pe care le primește nu fac altceva decât să-i agraveze starea. Dacă ar fi să fac o comparație, țara este precum un bolnav incurabil care asistă cum rudele se ceartă pe moștenirea lui și-i reproșează nu moare mai repede; asta în timp ce-i mai sustrag diverse lucruri din casă! Însă nu numai criza din țara mamă este motivul acestor naționalizări ci și faptul că modelul după care operează este unul perimat. Companiile globale nu fac altceva decât să optimizeze o activitate economică în vederea maximizării profiturilor și a repatrierii acestora cât mai rapid. Este un neocolonialism mascat, o formă de subminare a economiilor țintă. Poate sună cumva comunist ceea ce spun aici, dar nu trebuie să ne gândim decât la exemplele din apropierea noastră(OMV vă sună cunoscut?). Mergând după un model perimat, aceste companii nu mai reușesc să răspundă exigențelor locale. Argentina a acuzat YPF că nu este capabilă să mărească producția, fapt care încetinește economia locală. E logic pentru oricine că, între a demara un program masiv de investiții și a teleporta câți mai mulți bani în țara mamă, cei de la Repsol au ales ultima variantă.

Putem lesne să ne dăm seama că avem de-a face cu o nouă mișcare de eliberare din colonialismul economic. Într-adevăr, mișcările de până acum s-au petrecut pe fondul fragilității Spaniei, incapabilă să riposteze. Însă, dacă stăm să ne gândim mai bine, coloniștii contemporani cu toții stau prost. Personal mă aștept ca deciziile similare celor prezentate să se multiplice și să înceapă să afecteze direct și pe fratele cel mare, SUA. De-globalizarea începe cu de-colonializarea economică și va continua cu redesenarea lumii financiare. Din acel punct lucrurile vor arăta radical diferit!

Geopolitica petrolului

După ce Sudanul de Sud și-a câștigat independența, lucrurile s-au schimbat radical în regiune și aceasta deoarece sudul bogat în petrol are nevoie de ieșirea la mare a Nordului. Cum probabil mulți intuiesc, despărțirea unei țări nu schimbă lucrurile peste noapte deoarece infrastructura și fostele politici unitare ar trebui să-i facă pe foștii colocatari să ajungă la o înțelegere. Însă, așa cum în cazul divorțurilor furioase logica nu-și mai are locul în negocieri, secesiunile, de cele mai multe ori, dezvoltă sentimente radicale de ură care se potolesc doar în urma unor războaie inutile. Este exact situația din Sudan.

De ceva vreme armatele din Sud fac incursiuni în Nord. Replicile nu se lasă așteptate și cei din Nord bombardează obiective strategice ale Sudului. A nu se înțelege că unii sunt agresorii, iar ceilalți își apără integritatea teritorială. Aceste roluri se schimbă de la o zi la alta într-un conflict surd și, în același timp, inutil.  În ultima perioadă spiritele s-au înfierbântat o dată cu atacul trupelor din Sud asupra zonei Heglig, o zonă extrem de bogată în hidrocarburi și care reprezintă una dintre puținele ”mine de aur” rămase în Nord. Atacul pare să fi umplut paharul, iar o dovadă în acest sens este creșterea intensității declarațiilor internaționale. Și, cum încurcate sunt căile diplomației, iată că a apărut un jucător pe care puțini și-l imaginau în regiune, anume Iran-ul care a solicitat ultimativ trupelor sin Sud să se retragă urgent. Mai mult republica islamică a început să suporte logistic Nordul, chiar dacă nu exclude un dialog diplomatic și cu Sudul.  Amplificarea conflictului ar putea avea rezultate devastatoare pentru toată lumea, mai ales în condițiile în care Uganda pare dornică să intre în joc de partea sudului. Probabil și alți vecini binevoitori și-ar dori să-și spună cuvântul, ceea ce ar complica teribil regiunea. Cum stă bine într-un răzbel de această natură, au apărut peste noapte în ecuație și americanii care, nu-i așa, sunt interesați doar de două lucruri: pace și democrație. :)

Probabil că acest conflict n-ar fi deranjat pe nimeni și și-ar fi continuat desfășurarea surdă la fel altele din nefericita Africă. Numai că factorul petrol nu poate lăsa lucrurile așa, în condițiile în care deja este diminuată capacitatea de producție a ambelor țări. Astfel, în încleștarea de forțe au apărut - surprinzător pentru unii - chinezii. Spun surprinzător deoarece foarte puțini știu că Sudanul de Sud este unul dintre principalii furnizori de hidrocarburi ai Chinei(al șaptelea ca mărime). De altfel, China a investit puternic în Sud urmând politica proprie de securizare a surselor energetice. Amplificarea conflictului ar putea pune în pericol atât investițiile chineze cât, mai ales, alimentarea țării cu prețioasa materie primă. Așa se face că președintele Salva Kiir a fost invitat de urgență într-o vizită de lucru la Beijing. În timp ce declarațiile oficiale vorbeau despre buna vecinătate și despre suportul dezvoltării relațiilor dintre Nord și Sud, Beijingul, conform unor surse, s-a implicat extrem de pragmatic în rezolvarea problemei. Astfel se pare că Hu Jintao a i-a cerut președintelui Sudanului de Sud să renunțe la atacurile inutile asupra Sudanului, în timp ce alte echipe negociau cu cei din Nord normalizarea prețurilor solicitate pentru tranzitul petrolului sudic. De asemenea, pentru evitarea în viitor a problemelor, s-a parafat proiectul unei conducte care va asigura tranzitul hidrocarburilor din Sud prin ... Kenya. Astfel se va evita pe viitor dependența de ieșirea la mare a Sudanului și, probabil, se vor încheia treptat conflictele inutile. 

Chiar dacă aceasta nu înseamnă automat încheierea conflictului, pot spune că avem de-a face cu o mostră de eficiență diplomatică impusă de interesele economice presante. Desigur, ar mai fi un element îngrijorător. Tocmai americanii, acești exportatori de democrație și bunăstare, au fost total excluși din discuție. Practic, jocurile au fost orchestrate până acum de chinezi care au acționat direct în Sud în timp ce în Nord acționează prin interpuși. Aceasta l-ar putea jena pe Sam și astfel putem asista la dezvoltări interesante. 

Alianta nefasta

În ceea ce privește supravegherea, Anglia este campioana Europei. Anul trecut, pe vremea răscoalei periferiilor, mă aflam la Londra unde se petreceau lucruri șocante: răsculații incendiau spații comerciale fără ca poliția să intervină. Singurii care apăreau la fața locului erau pompierii. Poliția, pe de altă parte, se mulțumea să facă altceva: studia imaginile de pe camerele de supraveghere, identifica răsculații și-i ridica dimineața de-acasă, din pat. În momentul în care opinia publică a început să vocifereze și să critice această atitudine statică a poliției locale, un oficial al instituției a dat o replică halucinantă: poliția nu avea cum să fie proactivă din cauză că răsculații comunicau între ei prin intermediul mesageriei blackberry care... este criptată. Cu alte cuvinte, neputând să asculte comunicațiile nu puteau face nimic.

Până la urmă rezultatul a fost unul aberant. În prezent, în Anglia se pregătește o lege care va permite poliției și serviciilor secrete să asculte cam tot ceea ce există în materie de comunicații. Dacă ne-am întoarce la începutul secolului, o asemenea măsură ar fi echivalat atunci cu plantarea, în fiecare casă, a unui polițai responsabil cu ascultatul conversațiilor care, nu-i așa, pentru binele cetățeanului nu făcea altceva decât să intre cu bocancii în viața tuturor. Este ceea ce se întâmplă acum când internetul devine aliatul statului într-o cursă nebunească menită a controla reacțiile societății. Aflați în pragul unei noi ”revoluții îndreptate împotriva individului” cred că ar trebui să ne întrebăm serios ce s-a schimbat în doar 100 de ani? Înainte nu erau rare momentele în care puteai da nas în nas pe stradă cu președintele SUA. Ba chiar puteai să-l apostrofezi atunci când ți se părea că a luat o decizie aberantă. Astăzi, președintele SUA este un fel de păpușă intangibilă plimbată precum un exponat de muzeu de către serviciile secrete. Doar o simplă conferință de presă la Casa Albă(acolo unde vin numai jurnaliști acreditați) mobilizează peste 500 de agenți. Dacă e vorba de o manifestare populară la care participă președintele, atunci numărul agenților sare de 20 000. 

Nu știu de ce sunt tentat să consider că, pe zi ce trece, ne apropiem din ce în ce mai mult de lumea descrisă de Orwell. Nu mai poți face doi pași pe stradă fără să fii filmat de camere amplasate strategic, nu-ți mai poți exprima opiniile fără să fie filtrate de un serviciu secret. Să fim bine înțeleși, aceste lucruri nu se întâmplă în Coreea de Nord, ci în ceea ce ne place să numim ”lumea liberă”. Internetul s-a transformat dintr-un mediu de exprimare a libertății depline într-un aliat al statului, din ce în ce mai hulpav atunci când vine vorba de intimitatea persoanei. 

Privind global nu putem să nu observăm cum presiunea statului asupra cetățenilor atinge cote alarmante, iar liniștea este asigurată de continua supraveghere, urmată de intimidări și amenințări. Din ce în ce mai mulți bani din bugete se scurg către instituțiile responsabile cu ”securitatea națională”. Nu știu de ce sunt tentat să compar lumea așa-zis liberă cu o imensă colonie penitenciară. Mi-e greu să înțeleg motivele care stau la baza acestor legislații aberante de urmărire a individului. Privind istoric ne dăm seama că supravegherea nebunească a coincis, de cele mai multe ori, cu revoluții care au schimbat sistemele din temelii. Probabil că și acum ne aflăm într-o situație similară, numai că băieții negri ai sistemului au înțeles între timp numeroase elemente ale mecanicii sociale și, pentru a conserva sistemul, recurg la false supape de genul "occupy". Numai că lucrurile nu pot merge fals la infinit, iar fracturarea se vede. Atunci când ceva nu merge e bine să găsești o soluție optimă și, dacă se impune, chiar să schimbi mașina.

Societatea actuală devine, pe zi ce trece, mai falsă și mai coruptă. Sunt semnele care ne atenționează că e nevoie de o schimbare, însă ni se sugerează că nu există soluții. De fapt, realitatea e că nu există soluții care să reformeze și, în același timp, să conserve anumite avantaje obținute în mod ocult. Soluțiile care mai pot fi aplicate sunt radicale și implică modificări profunde, cea mai dureroasă fiind cea legată de imposibilitatea manipulării banului.

Deocamdată asistăm la punerea în aplicare a unor așa-zise soluții care se vor dovedi aberante. Alianța nefastă dintre stat și internet, cu toate că unora li se pare infailibilă, va ceda, iar schimbarea oricum se va face. Numai că, în dulcele stil clasic, orice mișcare majoră trebuie să treacă prin furcile caudine ale unor revoluții. Este un adevăr trist care ne demonstrează încă odată că evoluția speciei e o chestiune complexă și deosebit de lentă.

Money as Debt II

De-globalizarea

În urmă cu patru zile lumea a fost luată prin surprindere de decizia şoc a Argentinei: naţionalizarea celui mai mare producător de petrol mal ţării, YPF. Istoria recentă a Argentinei este una cât se poate de zbuciumată şi merită studiată pentru că, într-o oarecare măsură avem puncte comune. După ce FMI-ul reprezentat acolo de bravul Jeffrey Franks(vă este cunoscut numele?) a reuşit cu succes împingerea ţării în faliment, după episoade de haos în care oamenii înfometaţi atacau depozitele cu rezerve strategice ale armatei, ţara a reuşit să-şi regăsească drumul spre creştere prin aplicarea unor politici proprii centrate în jurul oportunităţii şi interesului naţional. Aşa se face că, în prezent, Argentina a devenit o ţară cu o economie vibrantă, aflată în expansiune şi perfect sincronizată cu celelalte economii ale zonei. 

Dacă vom studia puţin mai mult America de Sud vom constata că acolo este vorba de un set de politici foarte coerente în care controlul surselor energetice reprezintă un element de forţă, un instrument care aparţine eminamente statului. Privită din această perspectivă, acţiunea Argentinei este una normală, mai ales în condiţiile în care "investitorul strategic"(grupul spaniol Repsol) nu a reuşit să se ridice la nivelul exigenţelor locale. Cu toate că oficial li s-a cerut creşterea investiţiilor pentru mărirea producţiei, cei de la Repsol au preferat repatrierea profiturilor, o acţiune care ţine de interesele ţării mamă, fără a lua în considerare ce se întâmplă "peste mări şi ţări". Văzându-şi ameninţată întreaga economie, argentinienii au trecut fără prea multă jenă la naţionalizarea producătorului de petrol producând o gaură substanţială spaniolilor de la Repsol. 

Cu siguranţă subiectul în sine este unul interesant, însă intenţia mea nu este întoarcerea acestuia pe toate feţele. A făcut-o toată media, motiv pentru care mă voi opri aici cu consideraţiile la adresa Argentinei. Ceea ce aş vrea să subliniez este similaritatea naţionalizării din Argentina cu limitarea exporturilor de metale rare din China. Chiar dacă vi se pare că avem de-a face cu o comparaţie forţată, decizia chinezilor de a închide robinetul cu metale rare este din acelaşi registru sugerându-ne generalizarea politicii de conservare a resurselor proprii(cel puţin în lumea emergentă, deoarece în lumea bogată acest lucru se întâmplă de mult, dar sub o formă mascată). Într-adevăr, una din acuzele Argentinei la adresa Repsol a fost interesul companiei pentru export în detrimentul pieţei locale. 

În acest context, nu putem să nu observăm cum paradigma se schimbă încet şi sigur: politicile referitoare la resurse devin, pe zi ce trece, din ce în ce mai egoiste, punând pe primul plan interesul propriu. Practic, avem un domeniu în care piaţa nu se mai confundă cu interesele marilor jucători globali, ci cu interesele locale. Acesta este, din punctul meu de vedere, începutul unei mişcări masive de redefinire a economiei mondiale. Asistăm la începuturile a ceea ce am numit în titlu de-globalizare. Atunci când nu mai ai de-a face cu o piaţă globală ci cu o sumă de pieţe locale acţionând după interese diverse, poţi spune că ceea ce până acum s-a dovedit a fi global efectiv se dărâmă. 

Dar până la urmă de ce avem de-a face cu de-globalizarea? De ce ar vrea cineva să renunţe la actualul model care, teoretic, se învârte în jurul eficienţei, al costului minim? Ei bine, nu prea e aşa deoarece în ecuaţia "costului minim" intervine o mică variabilă care, încet şi sigur, se dovedeşte a fi o formă fără sens: banul. Personal cred că modelul global actual se va prăbuşi ca efect direct al existenţei naţiunilor exportatoare de bani. Oare cât valorează dolarul şi de ce cineva ar schimba o marfă palpabilă pe o hârtie de valoare îndoielnică. Politicile de conservare a resurselor tocmai acest lucru îl fac: limitează exporturile pentru a permite o dezvoltare solidă locală; refuză schimbarea resurselor pe bani, preferând să le investească direct în propria dezvoltare. Numai că, pornind de la această realitate cred că se va ajunge la o de-globalizare accentuată şi la redefinirea a ceea ce acum numim piaţă globală. Cred că trebuie să înţelegem că, în scurt timp, vom avea din ce în ce mai puţin de-a face cu banul şi din ce în ce mai mult cu schimbul. Este ceea ce spuneam încă din 2009 şi care este pe cale să se concretizeze ca efect direct al necesităţilor actuale. În acest context, globalizarea devine o noţiune anacronică. Noua economie începe să remodeleze lumea, iar viteza schimbării cred că va fi una impresionantă. 

Noul uragan

Vineri Moody's a anunțat că a amânat până în mai publicarea noilor rating-uri pentru instituțiile financiare europene. Amânarea vine ca efect al presiunii făcute de către bănci asupra agenției care, de altfel, anunțase încă din februarie că urmează să efectueze un downgrade pentru 116 de instituții europene.

Desigur, faptul că downgrade-ul n-a fost efectuat încă este un lucru bun și oferă băncilor europene un moment de respiro. Pe de altă parte însă, certitudinea acestei acțiuni este de necontestat. E greu să crezi că, în mai puțin de o lună, o instituție financiară poate să-și regleze dezechilibrele interne. Mai mult, dacă stăm să analizăm, în multe cazuri, curățarea băncilor reprezintă, în egală măsură, atât o determinare din partea managementului cât și o susținere din partea politicului. Aceasta ar însemna o schimbare radicală de concepție în condițiile în care acum, în majoritatea cazurilor, avem o susținere fățișă a politicului pentru  conservarea actualei stări de fapt.

Extinzând cadrul trebuie să remarcăm că ne aflăm într-o situație sensibilă. Economia europeană se îndreaptă spre recesiune, iar criza datoriilor este departe de a fi rezolvată. Un indicator al stării de fapt este reprezentat de faptul că intervențiile BCE în piață nu mai au efectele de altădată. Aceasta ne sugerează cât se poate de clar că Europa a ajuns la răscruce: nu mai poate continua așa, nu-și mai poate petici realitatea. În mai multe rânduri am afirmat că e nevoie de reformă și politici coerente. Pentru corecția stării de fapt trebuie ceva mai mult decât declarații sau măsuri unilaterale: e nevoie de viziune, de coerență și de obiectivism în analizarea situației. Sunt lucruri care par irealizabile deoarece vedem cât de aberant este condusă Uniunea: pe de o parte avem factori de decizie supra-naționali, însă, în realitate, mofturile unei națiuni mari pun între paranteze întreg sistemul de decizie european.

Downgrade-ul care va fi efectuat de Moody's probabil că nu va avea efectele celor anterior efectuate de agențiile concurente. Putem spune că Moody's nu face altceva decât să constate întârziat o stare de fapt. Cu toate acestea, cu siguranță, publicarea noilor rating-uri va stârni destule emoții pe piețe și va mai tăia ceva din valoarea monedei comune. Nu știu cât timp va mai merge așa! Cert este că Europa se află într-o situație sensibilă, fără conducători, fără viziune și mult prea slăbită. Aceasta în condițiile în care trebuie să facă față unui uragan economic generat de propria sa neputință.