marți, 31 martie 2009

Falsificatorii de Bani(sau Moartea Bancilor)

Deși sună șocant, acest titlu nu are de ce să vă îngrijoreze pentru că nu e vorba de vreun colaps bancar în lanț sau ceva similar. Este vorba despre ceva mult mai subtil şi, probabil, mult mai democratic.

Privind către originile crizelor din ultimele secole observăm că acestea sunt generate, în cele mai multe cazuri, de deciziile emoționale ale bancherilor. Este şi logic să se întâmple așa întrucât cei care conduc aceste instituții sunt oameni, ancorați în realitățile zilnice, supuși presiunilor pieței și acționarilor. Sunt oameni normali(asta nu înseamnă că exclud extremele, adică proştii şi geniile) care trebuie să ia decizii corecte, ceea ce este şi va rămâne imposibil. Marea problemă a acestor instituții este faptul că, așa cum pot contribui la bunăstarea unei societăți, la fel de bine pot aduce dezastrul. În ceea ce privește dezastrul, cred că simpla survolare a stării actuale de fapt ne dă o imagine cât se poate de concretă asupra rezultatelor la care se poate ajunge(şi vă garantez că încă nu aţi văzut aproape nimic).

Băncile ca şi instituţii sunt mult rămase în urmă. Au costuri exagerate de funcţionare, ascund mult personal incopetent şi greşesc. Cu toate că din punct de vedere teoretic sunt venele economiei, din timp în timp pompează otravă conducând "pacientul" către comă sau moarte clinică. Acum suferim din cauza expunerilor aberante pe active pe care bancherii nu le înţelegeau. Probabil în viitor vom suferi din cauza unor situaţii similare, aşa cum am mai suferit şi în trecut. Pe moment, unii băieţi sugerează că naţionalizarea şi suprareglementarea vor face ordine în sistem. Nimic mai fals. O dată cu un nou avânt va apărea şi lobby-ul care va conduce la relaxarea situaţiei şi la intrarea pe o nouă pantă. Ne învârtim într-o spirală periculoasă riscând să alunecăm în neant. De ce? Dintr-un motiv simplu: aceste instituţii nereformate nu se mai pot ridica la cerinţele societăţii actuale. Oricât le-am naţionaliza şi reglementa, este clar că au nevoie de o reformare profundă.

Studiind "măţăraia" oricărui monstru bancar vă veţi pierde în detalii. Sunt o groază de reglementări, reveniri, supra-reglementări, excepţii s.a.m.d. Sunt o mulţime de funcţionari incompetenţi în faţă dublaţi de o altă armată de funcţionari incompetenţi în spate. Nu, acesta nu este modelul românesc. Este modelul universal valabil. Aş putea spune că modelul românesc este ceva mai elastic decât cel occidental, dar oricum asta nu-l face mai bun.

Ceea ce unui cunoscător al sistemului i se pare complicat, pentru un om obişnuit este o gaură neagră. O gaură neagră în care-şi depune economiile convins fiind că totul va fi bine. Şi, în cazul în care lucrurile o vor lua razna trăieşte cu credinţa că va fi despăgubit de stat. Ei bine, aici este marea problemă. Acestă obscuritate a băncilor stă la baza tuturor problemelor sistemului. Faptul că banii clientului intră într-un sistem de plasament discreţionar este o hibă critică. Oricât de mult ar încerca banca X să demonstreze că banii mei sunt în siguranţă, nu face altceva decât să dezvolte o relaţie bazată pe incertitudine(eu presupun că ea nu mă minte). Această relaţie este cea vinovată de problemele financiare care ne zguduie din timp în timp.

Am vorbit în multe rânduri de asumarea riscului. Este clar că un client al unei bănci nu poate şti cărui risc se expune atunci când decide să economisească la respectiva instituţie, iar aceasta este o problemă a statului. Celor care încearcă să aducă în discuţie agenţiile de rating sau auditorii independenţi le voi spune că, pur şi simplu, sunt ineficiente. La ora actuală sistemul este mult prea complex pentru a putea avea încredere în rezultatele publicate de respectivele instituţii. Oricum, în toată această ecuație vina supremă aparţine statului care permite existenţa unui sistem mult prea obscur.

Cel mai probabil, într-un interval rezonabil de timp acest lucru se va schimba şi atunci vom asista la moartea băncilor. Moartea în forma în care există acum şi, probabil, dezvoltarea lor pe principii ceva mai transparente(dacă mi-e permis aş putea spune democratice). Nu ştiu încotro ne va conduce actuala criză. Este posibil ca "batista pe ţambal" să funcţioneze şi acum(cu toate că mi-e greu să cred). Nu garantez că actuala criză nu se va rezolva prin minciună. Orice este posibil, însă cred că instituţiile bancare încep să aibă o problemă. Chiar dacă nu vor fi obligate de către stat să-şi schimbe modalitatea de lucru, vestea proastă pentru ele este că deja sunt pe piaţă instituţii ceva mai flexibile care, pe zi ce trece le mănâncă din cota de piaţă. Deocamdată sunt insignifiante ca prezenţă, dar vă garantez că au un viitor luminos. O să vorbim despre ele pe larg într-un articol viitor întrucât această investiţie o consider cel puţin interesantă.

luni, 30 martie 2009

Viata e in alta parte

Asistăm la un spectacol ieftin și, în același timp, fascinant. Dezvoltările actuale ne-au proiectat în faţă două realităţi antagonice care, în mod cu totul bizar, supraviețuiesc fără nicio problemă una alături de cealaltă. Dacă realitatea ne proiectează brutal o criză în plină desfăşurare, cu fluxuri financiare îngheţate şi pieţe în derivă, cealaltă realitate, cea a oficialităţilor şi, uneori, a mass media, încearcă să ne deseneze un tablou opus, în care lucrurile funcţionează aproape normal sau, dacă nu se întâmplă aşa, oricum sunt pe cale să se remedieze. Am mai amintit de vreo câteva ori harta falsului optimism din perioada Marii Crize, atunci când, cu toate că lumea se afunda, oficialii găseau de fiecare dată speranţe de mai bine. Aşa se întâmplă şi acum, iar pentru asta nu cred că trebuie blamate decât superficialitatea şi prostia.

Ne vom opri astăzi asupra unui subiect care se află pe buzele tuturor: creditul. Indiferent de stadiul crizei, de punctul de pe glob sau de nivelul cultural, problema pare a fi aceeaşi: stoparea creditării. Indiferent de unghiul din care privim este vorba despre o problemă gravă care afectează funcţionarea normală a societăţii. Este interesant de înţeles care sunt cauzele acestei probleme întrucât, în momentul în care ştim cauzele putem spera că vom avea o cale de rezolvare. Cel puţin până acum am identificat trei probleme care blochează creditarea, iar acestea, în ordinea importanţei, ar fi:
  • În primul rând lipsa fondurilor. Dacă în economiile dezvoltate lipsa este cauzată de produsele toxice care efectiv sufocă băncile, în economiile emergente cauza este stoparea liniilor de finanţare;
  • O altă cauză, aproape la fel de importantă este riscul asociat creditării care, pe perioada actualei crize, se află la nivele extrem de ridicate. Aceeași bancheri care în urmă cu doi ani nu dădeau doi bani pe managementul riscului sunt în acest moment extrem de sensibili la noțiunea de risc, preferând să-şi țină "banii la ciorap". Şi, dacă stai să te gândești bine, ar putea avea dreptate. Personal, în clipa de față nu aș da niciun ban împrumut. Pentru ce să împrumut? Pentru dezvoltarea unui centru comercial? Mai sun o groază care stau. Pentru dezvoltări imobiliare? Evident că nu! Pentru producţie? Ce certitudine am că ceea ce se va produce va fi vandabil pe o piaţă în contracţie? Cam acestea sunt întrebările pe care şi le pune un bancher şi tind să-i dau dreptate.
  • Ultima cauză cred că ţine de evaluarea garanţiilor. Este destul de greu şi, în acelaşi timp riscant, să evaluezi o garanţie. Imaginea garanţiilor imobiliare care în urmă cu doi ani erau cotate la câteva sute de mii de dolari, iar acum se dau gratis va fi extrem de greu de uitat. În consecinţă, probabil în acest moment sunt solvabile doar cash-ul colateral şi metalele preţioase.
Când iau deciziile, oficialii se uită numai la prima cauză şi rămân uimiţi atunci când lucrurile nu se dezgheaţă. Acesta este motivul pentru care "înecul cu dolari" nu va rezolva mare lucru. La fel se va întâmpla şi cu eliberarea din rezerve care va fi operată la noi.

De asemenea, nu trebuie uitată nici apatia publicului pentru credit. Cu toate că se vorbeşte de creditarea SME-urilor si a populaţiei, nimeni nu pare a remarca faptul că aceste categorii sunt cele mai apatice şi, în acelaşi timp, cele mai speriate.

Un lucru este cert. Întrucât implică un risc(de multe ori substanţial) creditarea nu va reveni decât o dată cu restabilirea încrederii. Iar pentru asta trebuie să treacă ceva mai mult timp şi ceva mai multă reformă.

sâmbătă, 28 martie 2009

vineri, 27 martie 2009

De ce nu sunt optimist

Am vrut ca de data aceasta opinia mea să fie cât se poate de clară. Este posibil să mă înșel(de altfel întotdeauna pornesc de la această premisă), dar, cel puţin pentru moment, îmi menţin pesimismul în ceea ce priveşte actuala criză.

În primul rând, pornind de la datele fundamentale, constatăm că încă nu s-a rezolvat nimic. Dacă în SUA a început un program de recapitalizare forţată nu înseamnă că problemele băncilor s-au terminat. Există numeroase instituţii neperformante care stau să dea faliment şi, dacă nu vor da acum, probabil că au toate şansele să o facă în următoarea perioadă. De asemenea, adepţii injectării cu forţa de fonduri în piaţă vor fi reduşi la tăcere. Cel mai probabil, viitoarele măsuri de luptă ale SUA cu băncile în picaj vor fi naţionalizările(este cea mai facilă justificare în faţa contribuabililor).

Creşterile înregistrate pe burse au două cauze: pe de o parte credinţa(izvorâtă din dorinţă) într-un un V-shape recovery şi, pe de altă parte, dorinţa unora de a ieşi de pe dolar. În ceea ce priveşte prima cauză, în mod sigur este vorba despre un fenomen pur psihologic despre care am mai vorbit în trecut(vezi "Al treilea val"). Cea de-a doua cauză are deocamdată o pondere mai mică, dar, pe măsură ce ne vom apropia de G20, cred că va deveni dominantă. Evident, nu toţi banii se vor duce în acţiuni; probabil metalele şi mărfurile vor fi preferatele, dar rămân destui bani pentru acţiuni.

Cu toate zvonurile nu cred că la actualul G20 se vor lua decizii hotărâtoare în ceea ce priveşte SDR-urile sau o nouă monedă de schimb. În cel mai bun caz se va constitui o comisie sau se va amâna. Chiar şi adepţii noii valute de schimb au interesul să nu destabilizeze deocamdată dolarul întrucât toată lumea are de pierdut. Orice ambiguitate rezultată din întâlnirea G20 va aduce un oarecare optimism în legătură cu soarta dolarului şi va "forţa" întoarcerea unora către monedă.

Un alt element care îmi dă de gândit este situaţia din punct de vedere tehnic. Venită după o perioadă de scădere, în care indicatorii au fost pe minim, recenta apreciere(şi probabil cea care va urma) împinge indicatorii tehnici către "zone înalte", neobişnuite pentru perioada actuală. Iar această caracteristică este comună tuturor pieţelor. Momentul la care situaţia tehnică ar putea să devină mult mai clară este tot în jurul summit-ului G20, dată pe care o consider extrem de importantă.

Concluzia e simplă. Mai avem ceva de aşteptat până la clarificare. Cât, nu ştiu, dar oricum nu cred că deocamdată avem motive de optimism.

joi, 26 martie 2009

In cautarea timpului pierdut

În ultima vreme mă surprind câteva fenomene care se petrec ceva mai repede decât credeam eu. Cum săptămâna aceasta am început-o prin a vorbi despre cum se coace o nouă monedă, îmi programasem să aprofundez subiectul săptămâna viitoare, dar lucrurile par a fi fost gândite cu ceva mai mult timp în urmă. Aşa se face că tovarăşii chinezi au început să iasă public cu declaraţii despre viitoarea monedă, iar ceea ce spun ei pare extrem de interesant(e şi un proverb chinezesc referitor la vremurile interesante).

Guvernatorul People's Bank of China, Zhou Xiaochuan, propune într-un speech recent transformarea SDR-urilor în viitoarea monedă mondială. Pentru cei care încă nu au auzit până acum de SDR(Special Drawing Rights), voi spune că acesta reprezintă în principiu un coş de monede creat încă din 1969. La ora actuala SDR este utilizat ca monedă de cont de către FMI şi de alte câteva organizaţii internaţionale. La valoarea sa contribuie, în acest moment, în proprţii diferite următoarele monede: USD(~44%), EUR(~34%), JPY(11%) şi GBP(11%). Informaţii suplimentare despre SDR găsiţi aici: http://fx.sauder.ubc.ca/SDR.html.

Principala problemă care se pune este dacă XDR(acesta este codul ISO 4217 al SDR-ului) este pregătit să devină monedă mondială de schimb. Nu vă aşteptaţi să o vedeţi în formă fizică întrucât, cel puţin pentru moment, se doreşte crearea unei monede numai pentru schimb şi pentru rezervă. Ceva similar a fost ECU, dar, cel puţin pentru moment, chinezii se gândesc la o utilizare a sa în scopuri mult mai exclusiviste.

Avantajele pe care le găseşte Xiaochuan sunt multiple. În primul rând, de partea sa se află limitarea evidentă a sistemului financiar actual bazat pe dolar. De asemenea, existenţa unei rezerve cuantificabile şi gestionată de o autoritate independentă ar garanta o protecţie mai mare în faţa unor probleme similare celor din prezent. Ce să spun, pe hârtie lucrurile arată bine, dar cred că acest sistem nu rezolvă de fapt nimic. Doar "democratizează" puţin emiterea de monedă.

Întrebarea pe care mi-o pun este motivaţia reală a propunerii lui Xiaochuan. Părerea mea e că el se uită cu groază la maldărul de dolari pe care-l are în rezervă şi încearcă să-l schimbe cumva, iar XDR-ul ar putea fi o soluţie(schimbarea dolarilor din rezervă contra XDR i-ar reduce cu 60% expunerea pe dolar). Numai că timpul lucrează împotriva lui. Această propunere ar fi trebuit să o facă probabil acum 2-3 ani, pe vremea când s-a hotărât să mai scape de dolarii din rezervă.

miercuri, 25 martie 2009

Factbox

Cei care se mai îmbată cu apă rece că lucrurile, în ceea ce ne priveşte, stau pe baze solide ar trebui să-şi toarne gheaţă-n cap întrucât, în mod sigur nu se află pe această lume. Voi începe extrem de rapid, amintindu-vă că bugetul a fost proiectat pe baza unei creşteri economice de 2.5%. Din calculele meseriaşilor rezulta un deficit de 2%. FMI-ul vorbeşte(în spatele uşilor) pe de o parte de o contracţie de 4% şi, pe de altă parte de un deficit bugetar acceptat de 4.6%. Cum au calculat nu ştiu, dar cert e că această afirmaţie ori este voit greşită, ori băieţii care au făcut-o se află într-un conflict deschis cu armetica. Oricum, indiferent de motivaţie, putem lesne trage concluzia că bugetul pe 2009 e varză.

Numărul de şomeri a fost iniţial estimat pe la trei sute sau patru sute de mii. Au trecut ceva mai mult de trei luni şi se vorbeşte de opt sute de mii. Dacă ar fi să dau o prognoză, vă spun că-mi vine să emit o cifră rotundă de un milion de şomeri. Pe ce mă bazez? Pe dinamica actuală a crizei şi pe faptul că marile concedieri încă nu au început.

Aflu cu stupoare că senatorii PSD au cerut ieşirea de la guvernare(vezi articolul din Gândul). Era de aşteptat având în vedere că în faţă sunt două campanii electorale. Parcă pentru a "linişti" apele, Adrian Vasilescu a dat un comunicat belicos din care rezultă că BNR nu ar fi de acord cu schimbarea lui Gheţea de la şefia CEC-ului. Dacă nu ştiaţi, trocul guvernamental stabilise că PSD-ul va numi preşedinţii CEC şi Eximbank, astfel încât declaraţia stimabilului oficial de la BNR nu are decât rolul unei canistre de benzină aruncate peste un foc mocnit. Adevărul e că o criză politică este tot ce ne lipsea!

Colac peste pupăză, ni se inoculează din ce în ce mai des faptul că autorităţile române alături de FMI vor încheia parteneriate cu băncile străine pentru a nu retrage banii din ţară. Nu înţeleg cine va supraveghea respectarea acestora şi cum vor fi stopate plăţile mascate în plăţi pentru consultanţă, software , implementări s.a.m.d. Evident că e un simplu slogan.

Ceea ce vreau să spun prin enumerarea acestor fragmente este că avem nevoie cu disperare de o plasă de siguranţă. Numai că acea plasă e individuală, iar fiecare trebuie să aibă grijă să şi-o confecţioneze. Dincolo de riscul nostru de ţară, avem de-a face cu un risc zonal, ceea ce va declanşa fenomene extrem de urâte. E timpul să ieşim din lumea virtuală a declaraţiilor de presă şi să privim cu atenţie lumea reală pentru că altfel riscăm să avem o deziluzie mare cât o prăbuşire forţată.

marți, 24 martie 2009

Optimismul

A lipsit atât de puţin! Oare cum de am fost atât de naivi încât să nu ne dăm seama cât de simplu se poate rezolva o criză? Am pierdut o groază de vreme în care puteam fi fericiți. Acum, când toate lucrurile bune din lume par să ni se întâmple, ar trebui să analizăm puţin cum a fost posibil aşa ceva. Cum de nu şi-au dat seama mai repede mai-marii lumii despre această metodă simplă şi eficientă de ieşire din criză? Este într-adevăr fabulos să te trezeşti într-o dimineaţă şi să vezi cum toate lucrurile s-au rezolvat. Criza şi toate ameninţările au fost şterse cu buretele, iar ceea ce părea a fi un scenariu halucinant se şterge acum cu porosul burete al unui trilion de hârtie. Un trilion, doar despre asta a fost vorba. Un simplu trilon care, dincolo de rezolvarea crizei, ne-a trecut într-o altă dimensiune, ceva mai aproape de Zimbabwe sau de Botswana, cu a sa monedă reverberantă(şi atât de prezentă în vieţile noastre).

Să ne întoarcem la ale noastre şi să înţelegem puţin desfăşurarea "ostilităţilor". În primul rând, am avut parte de o primă pagină extrem de bine orchestrată. Spre exemplu, The Wall Street Journal a găzduit nu numai un articol generos despre planul de cumpărare a activelor toxice (vezi "Treasury Unveils Toxic-Asset Plan, Citing 'Acute Pressure' on Banks ") ci şi un articol de-al lui Geithner("My Plan for Bad Bank Assets"). Situaţia a fost similară pentru practic toată presa de business care contează, la fel ca şi pentru agenţiile de presă sau canalele specializate. Iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate: creştere pe linie, ca să nu mai vorbesc despre sfaturile agrseive gen "time to put money to work" s.a.

De fap,t tot acest megaplan nu este altceva decât un plan abandonat de către administraţia Bush. Elementul de noutate constă în parteneriatul public-privat pentru realizarea operaţiunilor de eliminare a activelor toxice. Chestiunea cu partea privată nu este altceva decât praf aruncat în ochii proştilor întrucât privaţii nu vor băga banii lor în acest AVAS american, ci vor primi linii de finanţare "cu dedicaţie". Adică banii vor fi tot ai statului, dar vor avea miros privat. Un plan excepţional care nici măcar nu este nici pe departe atât de novator pe cât pare.

Şi, pentru a-mi argumenta opinia, vă voi spune o poveste autohtonă. În urmă cu ceva vreme, o bancă intrase sub lupa BNR din cauza nivelului mare al creditelor neperformante, fiind la un pas de a ajunge sub supraveghere. Cum supravegherea echivala cu o pierdere a controlului, conducerea de atunci a găsit un individ căruia i-a cesionat toate creanţele neperformante. Cum "omul de afaceri" nu avea bani să bage în "cauze pierdute", banca i-a oferit un credit ceva mai mare decât valoarea creanţelor neperformante. Asta a făcut ca, imediat după "operaţiunea suveica", balanţele băncii să arate mai curate decât orice altă bancă de pe piaţă. Practic, banca problemă renăscuse sau, dacă ar fi să citez o reclamă, "i-a făcut din tastatură" pe birocraţii BNR-ului. O inginerie care însă doar a întârziat cu vreo câteva luni falimentul acelei bănci. Nu ştiu dacă morala acestei poveşti este că avem "ingineri financiari" demni de SUA sau că experţii de peste Ocean au ajuns atât de rău încât imită potlogăriile rudimentare ale experţilor noştri.

Fără doar şi poate, asistăm la una dintre ultimele faze ale bătăliei. Nu ştiu ce va urma, dar oricum nu sunt optimist. E bine să ne păstrăm cu picioarele pe pământ şi să ne întoarcem la datele fundamentale. Acolo totuşi s-au tipărit nişte bani care umflă o nouă bulă. Şi, în acest moment, problema nu este dacă se va sparge ci când se va sparge. Dacă va fi acum, consecinţele asupra pieţelor internaţionale vor fi extrem de radicale.

În ceea ce priveşte bursele, chiar dacă de vreo câteva zile sunt intrat long, cred că adevăraţii bani se vor câştiga din short-are, dar este posibil să mai avem puţin de aşteptat. În cazul în care se va repeta pattern-ul bailout-urilor anterioare, preţurile ar putea reveni rapid pe scădere deoarece insiderii au început să cumpere cu aproximativ două săptămâni în urmă, atunci când au aflat de iminenţa aplicării planului. Este însă la fel de posibil să asistăm la o recuperare ceva mai mare a pierderilor, caz în care vom asista la o cădere isterică(cred că-mi voi face timp să explic şi să fundamentez ceva mai în detaliu această afirmaţie). În orice caz, personal nu cred în V-shape recovery.

luni, 23 martie 2009

Razboiul Sfarsitului Lumii


A început ca un zvon. De fapt, aşa şi trebuia să fie la început, un zvon pe care cineva să-l respingă, să spună că e o idee proastă şi că niciodată nu se va putea face aşa ceva. De obicei aşa încep marile mişcări: de la istorii neconfirmate, aproape nebuneşti, dar preluate discret de mass media, atât de discret încât, într-o formă sau alta, află toată lumea.

Să ne întoarcem la începutul lunii martie, mai precis pe data de 5, când Pravda informa că Putin respinge ideea unei noi monede internaţionale. Şi, pentru ca tot spectacolul să fie complet, ziarul prezintă episodul în care o femeie şomeră îl întreabă pe Putin despre noua monedă în timpul vizitei acestuia la un centru de plasament:“There are rumors of a new currency that is going to appear in the world already this summer. It’s going to be neither the dollar, nor the euro, but something different”. Iar Putin, evident, neagă acest fapt, după care se apucă să vorbească despre diferenţele dintre criza actuală şi cea din '30. De-atunci am intuit că se coace ceva, dar, sincer să fiu, nu mă gândeam că totul se va produce atât de rapid. Nu au trecut decât două săptămâni până când Rusia a anunţat oficial că va propune la viitoarea întâlnire a G20 emiterea unei noi monede internaţionale care să înlocuiască dolarul. Şi, ca prin minune, iniţiativei s-au alăturat imediat India, China şi Brazilia(conform unei ştiri Reuters).

Ideea unei monede internaţionale nu este atât de nouă pe cât pare, cu toate că Putin, în mod sigur, o va folosi intens pentru a-şi promova imaginea pe plan intern. Ea aparţine lui Soros care a propus emiterea noii monede întrucât credibilitatea dolarului este din ce în ce mai mică(această paternitate mă pune deja pe gânduri). Cum toată povestea a fost cusută cu aţă albă, este clar că la mijloc este o cu totul altă realitate. Faptul că propunerea vine din Rusia, ţară recunoscută pentru declaraţiile belicoase la adresa Washington-ului, are rolul de a credibiliza noua iniţiativă, făcându-i pe duşmanii tradiţionali ai SUA să susţină cu fervoare noua monedă.

Noua monedă ar urmea să fie emisă de către FMI, instituţie care se va transforma într-un nou FED. FMI, pentru cei care încă nu au aflat, este controlat statutar(în ceea ce priveşte deciziile cruciale) de către SUA. Deci, cu alte cuvinte, FMI-ul urmează să devină un FED mondial, care va emite o monedă cu alt nume, utilizând tehnici similare celor deja patentate. Dincolo de teoriile conspiraţiei care se vor naşte, cred că mişcarea este gândită pentru a face ceea ce am numit în mai multe rânduri "resetarea sistemului". De fapt, vom avea de-a face cu acelaşi sistem, botezat altfel pentru a avea parte de mai multă credibilitate. În toată această ecuaţie, singura necunoscută este motivaţia care i-a mânat pe ruşi pentru a juca acest rol. Oare înlocuirea Nabucco cu mult discutatele "coridoare energetice sudice" face parte din înţelegere? Nu de alta, dar trocul cu ţări şi zone de influenţă este unul din sporturile favorite ale politicii externe americane. Iar Europa este un teritoriu extrem de tentant pentru ruşi. Chiar şi numai din punct de vedere energetic!

Va fi foarte interesant de văzut ce se va întâmpla cu dolarul, în cazul în care noua monedă va fi lansată(să nu uităm că procedura în sine este extrem de complicată). Probabil o bătrână ne va spune că l-a văzut când era purtat de arhangheli către ceruri.

sâmbătă, 21 martie 2009

The American Way

Ceea ce vedeţi în clipul de mai jos nu are aparent nicio legătură cu economia. Este vorba despre modalitatea găsită de armata americană pentru eliminarea unui sniper taliban. După vizionare, veţi înţelege cum va fi rezolvată criza din punctul de vedere al americanilor: exact în acelaşi fel ca şi în clip.

Sunt foarte curios să aflu părerea voastră! :-)

joi, 19 martie 2009

Pe culmile disperarii

După ce am asistat aseara la discuţia dintre Mihai Tănăsescu şi Mircea Coşea(băiatul ăsta are nevoie urgentă de nişte lecţii de gramatică!) mi-am dat seama că, de fapt, destinaţia banilor de la FMI este cea greşită. Adică exact scenariul pe care-l descriam în urmă cu două zile şi în care nu am crezut! Sincer, nici acum nu-mi vine să cred şi încă mai trag speranţa că există în această ţară oameni care să gânească.

În cazul în care banii de la FMI vor fi folosiţi pentru a se putea elibera o porţiune generoasă din RMO, putem spune că am intrat oficial în rahat(scuze pentru exprimare, dar asta e). Ca să înţelegeţi de ce va fi rau, vă voi face un tablou al Romaniei la sfârşitul acestui an. Probabil cifrele nu sunt exacte, ele depinzând foarte mult atât de amplitudinea crizei cât şi de gradul de generozitate al autorităţilor.

Cum "injecţia" de capital în sistem nu va produce niciun efect în economia reală, cel mai probabil vom asista la o cădere economică de peste 4%(o cifră de 6% nu mi se pare în acest moment exagerată). Având în vedere vârfurile de plăţi şi ţinând cont de faptul că după "marea redistribuire" situaţia banilor va fi similară cu cea de acum, este posibil să avem vârfuri ale cursului de peste 5.5RON/EUR. Bomboana de pe colivă va fi deficitul bugetar care este posibil să depăşească 5%(am înţeles de la Tănăsescu că s-a picat la pace cu Comisia Europeană pentru un deficit de peste 3%, ceea ce este extrem de suspect!). De ce va fi aşa, e simplu de intuit: colectarea va continua să scadă, gradul mare de accizare va reaprinde flacăra comerţului la negru, iar condiţiile economice precare, dublate de foamea maladivă de bani a statului vor pune presiune pe firme, expulzându-le pur şi simplu din sistem şi conducând, în final, la o prăbuşire a sumelor colectate. Imaginea este într-adevăr de coşmar. Repet, nu garantez că acestea vor fi cifrele exacte. Este vorba de un scenariu extrem, care ar rezulta în urma unei eliberări masive de lichidităţi din RMO. Probabil că lucrurile vor sta ceva mai liniştit, dar oricum mecanismul de propagare va fi acelaşi.

Se pune firesc întrebarea dacă se poate stimula într-adevăr economia cu banii care vor intra din acest împrumut, iar răspunsul este da. Numai că mecanismul prin care se poate face aceasta este total diferit de cel negociat cu FMI. În primul rând, BNR nu ar trebui să relaxeze nivelul rezervelor întrucât acest nivel face parte din "regulile jocului", iar cei care se consideră captivi ştiau asta de când au intrat pe piaţa românească. Cum banii FMI-ului intră în rezervă, aceasta înseamnă că BNR poate emite lei cu acoperire. Evident aceasta se va face treptat, destinaţia banilor fiind strict creditarea economiei(creditarea s-ar putea face prin intermediul unor linii de finanţare acordate băncilor, evident cu o urmărire strictă a destinaţiei creditului). În ceea ce priveşte cursul, acesta ar urma să crească din cauza necesarului de valută. Numai că această creştere poate fi controlată de către BNR, având în vedere nivelul rezervei. Oricum, un nivel mare al cursului va avea ca efect o diminuare masivă a importului şi o creştere a exporturilor, stimulându-se cursa pentru atragerea resurselor valutare. În aceste condiţii, marea necunoscută este soarta datoriei private a României. Cel mai probabil, în mare parte, aceasta nu se va plăti din cauza foamei de euro. Numai că această neplată poate fi considerată ca o refinanţare, ceea ce nu este deloc rău. Şi nici nu va mai fi nevoie de un "gentelman's agreement" cu băncile mamă întrucât acestea nu vor avea ce să scoată din ţară!

Aceasta ar fi una dintre metodele de stimulare atât a exporturilor cât şi a consumului din producţia internă. Procedând aşa, România ar putea împuşca mai mulţi iepuri dintr-o lovitură: ar continua stimularea economiei, si-ar rezolva dezechilibrele şi ar restarta consumul din producţia proprie. În acelaşi timp, traversarea perioadei de criză ar fi mult uşurată. Evident, soluţii sunt, dar mai e nevoie şi de cineva care să le aplice. Cum pe la noi de vreo 20 de ani bate vântul, e clar că este mult mai simplu să iei decizii bazate pe analizele unor experţi interesaţi sau a unor semidocţi.

Acum, ca să nu fiu din nou acuzat că sunt "euforic al dezastrului", voi spune că şi în cazul în care banii din împrumuturi vor fi folosiţi aiurea s-ar putea să beneficiem de ceea ce se numeşte generic norocul prostului. Având în vedere mişcările anunţate de către Rambo FED (cei de la Bloomberg au fost extrem de inspiraţi când au dat această denumire) s-ar putea să asistăm la o cădere accelerată a sistemului, care va avea ca efect devalorizarea masivă a valutelor, adică o uşurare nesperată a datoriei noastre externe.

Imobiliare

N-am mai atacat demult acest subiect.Mai precis din decembrie, când estimam o scădere a preţurilor cu 50% faţă de nivelele de atunci. Între timp, văd că au apărut câţiva care vorbesc de creşteri de preţuri prin unele sectoare bucureştene ceea ce, nu-i aşa, nu poate decât să ne bucure.

Mi-e greu să-mi dau seama cum fac experţii respectivei agenţii calculele şi nici care sunt motivele pentru care pompoşii indecşi imobiliari sunt preluaţi cu frenezie de toată media. Dacă este cineva capabil să-mi explice care este preţul real al unei mărfi pe o piaţă blocată, probabil că mă voi număra printre adepţii acestor experţi. Cum însă, din punctul meu de vedere, nu există nicio fundamentare în modalitatea de calcul a respectivilor indecşi, simpla argumentare bazată pe aceste valori mi se pare lipsită de sens. Acesta este motivul pentru care am ajuns să-l apreciez pe Becali, cu declaraţia lui care a făcut înconjurul presei:"Eu nu mai am avere, domnule. Gata! S-a dus. Zero. Dacă nu poţi să-ţi vinzi marfa, să iei bani pe ea, nu ai nimic. Anul trecut, când m-au trecut în top, aveam, însă acuma nu".

OK, trebuie să recunoaştem că încă nu s-au simţit mişcări masive pe piaţa imobiliară şi aceasta din cauză că încă presiunea la vânzare este mică. De ce, răspunde Patriciu într-un interviu în Capital: "Deocamdată, singura stavilă în faţa acestei căderi este cârdăşia între finanţatori şi dezvoltatori. Finanţatorii nu îşi trec în bilanţ creditele neperformante, pentru că îşi pierd bonusurile, iar dezvoltatorii încă mai au ce mânca şi ţin la preţ. De aceea, piaţa e blocată. În câteva luni, căderea nu va mai putea fi oprită, probabil începând din aprilie, pentru că după bilanţul pe primul trimestru al anului nu vor mai putea fi ascunse aceste pierderi."

Nu-mi ascund aprecierea faţă de Patriciu. Este unul dintre puţinii oameni din ţară care au intuit criza şi s-a pus la adăpost. De asemenea, a dat câteva declaraţii categorice despre căderea pieţei imobiliare pe vremea când încă se purta euforia(totuşi nu înţeleg de ce s-a apucat atât de devreme de dezvoltări imobiliare). În ceea ce priveşte declaraţia din interviul luat de Capital, cred că a pus punctul pe i. Într-adevăr, scăderea nu va fi treptată, ci bruscă, aproape isterică. Iar în ceea ce priveşte pronosticul pe care l-am făcut în iarnă, este foarte posibil să mă fi înşelat. Căderea poate fi mult mai mare.

miercuri, 18 martie 2009

Bomba cu ceas

Anul trecut, prin octombrie, atrăgeam atenţia asupra unei bombe cu ceas pe cale să explodeze: cardul de credit. Ei bine, iată că a explodat şi ceea ce a rezultat este aproape un nou subprime.

Imaginea este de-a dreptul dramatică. Nivelul default-urilor a ajuns la maximul ultimilor 20 de ani. Dacă anul trecut nivelul chargeoff-urilor(mai mult de şase luni fără plată; după această perioadă creditul este trecut pe pierdere de către instituţia care l-a acordat) era de 6-7%, se estimează că anul acesta va atinge pragul critic de 10%. Când dintr-un portofoliu de credite 10% reprezintă pierdere, înseamnă că lucrurile sunt cu adevărat grave, iar abordarea clasică nu mai dă rezultate.

Ca să înţelegeţi mai bine care e situaţia, vă voi spune că în SUA cuantumul total al liniilor de credit acordate pe carduri este de 5 trilioane. Cred că este clar că avem de-a face cu un nou val de active toxice. Şi riscul asociat acestuia creşte direct proporţional cu rata de şomaj întrucât, marea majoritate a acestor instrumente au fost negarantate(mai precis garantate cu salariul).

Având în vedere acest nivel, este posibil ca băncile americane să încerce minimizarea pierderilor prin închiderea(sau diminuarea) forţată a liniilor acordate(în SUA acest lucru este destul de greu din cauza reglementărilor foarte stricte care nu-ţi permit asemenea "gesturi unilaterale"). Numai că această mişcare, dacă se va produce, va avea ca efect mărirea pierderilor întrucât vor intra "în ecuaţie" şi cardurile care încă nu au avut timpul necesar să ajungă în zona sensibilă.

Rămâne să vedem la cât se va ridica nota de plată pentru acest produs. Nu ştiu de ce tind să pariez că Bank of America va fi zdruncinată puternic. Şi să nu uit. Un nou produs se pregăteşte să facă ravagii: creditul auto. Dar despre el vom discuta ceva mai târziu întrucât acum trebuie să admirăm dansul cardurilor.

marți, 17 martie 2009

A fi sau a nu f(m)i

Sincer, aş fi vrut să nu abordez acest subiect întrucât întreaga expunere pe care o voi face se bazează pe niște informaţii destul de vagi, întărite de ceva bănuieli de-ale mele. Prefer totuşi să vorbesc acum întrucât nu vreau să regret că nu am spus ce era de spus.

Cum probabil ştiţi, sunt un adept al împrumutului de la FMI. De ce, e simplu de explicat. În primul rând pentru că avem nevoie(chiar ne trebuie aceşti bani pentru a evita un colaps). Apoi pentru că e vorba de România, o ţară aflată într-o permanentă campanie electorală şi care, dacă nu este forţată să evolueze într-un culoar strict, riscă să dea rateuri. Mai există desigur o mulţime de alte motive pentru care consider că e bine să luăm acest împrumut.

Ceea ce vreau să supun atenţiei este o bănuială care nu prea-mi dă pace. Aşa cum se ştie, aceşti bani vor intra în rezerva BNR. Cu banii acolo, BNR are puterea de a păstra cursul pe un culoar confortabil din punctul lor de vedere. De asemenea, banii respectivi ar putea reprezenta oxigenul de care are nevoie economia noastră. Problema acestui oxigen este critică întrucât nu este important să-l ai, ci să-l poţi livra acolo unde este nevoie şi, mai ales, atunci când este nevoie. Aici este marea problemă!

Se speculează în ultima vreme masiv pe marginea micşorării RMO. Ni se spune că rezerva aparţine de fapt băncilor, că BNR este balaurul cel rău care nu lasă economia să funcţioneze samd. Că nu este aşa, e logic. Nimeni nu a obligat băncile să devină "captivele" BNR-ului. Chiar ele s-au aruncat cu voioşie în gura lupului pe vremea când această săritură era extrem de profitabilă. Acum, când ţeava de lichiditate s-a tăiat, stau pe margine chibiţând la adresa politicii BNR. Culmea tupeului este că se sugerează faptul că RMO e principala cauză a blocării creditului. Stând strâmb şi judecând drept, cred că pot să vă dau cel puţin 10 motive pentru care nu se creditează, iar aceste motive n-au nicio legătură cu RMO. Şi dacă cineva insistă să susţină că aceasta e motivul principal, mă întreb dacă nu cumva tot BNR este cauza pentru care piaţa creditului este blocată în SUA, Germania, Anglia, Franţa s.a.m.d.

Cum nu multpreablamata rezervă este problema, este interesant de aflat dacă într-adevăr Isărescu va face mişcarea. Aici e marea bănuiala de care vă vorbeam. Dacă rezerva minimă obligatorie va fi redusă, prima mişcare pe care o vor face băncile străine va fi să trimită acasă "datoriile", adică liniile de finanţare despre care ni se tot spune că vor fi reînoite. Acest lucru se va întâmpla chir şi dacă se vor semna protocoale sau convenţii cu băncile mamă. Foamea e prea mare, iar România prea riscantă. Mergând mai departe, voi spune că o asemenea mişcare a BNR m-ar face să cred că autorităţile noastre au căzut la pace cu Proll. Aşa s-ar explica negocierea suspect de rapidă cu FMI-ul şi, probabil, la fel s-ar explica prezenţa unui oficial al BNR pe lista negociatorilor(conform unor informaţii din presă).

În cazul în care cele enumerate mai sus s-ar materializa, cel mai grav pentru noi ar fi înlocuirea rezervei "colectate" de la bănci cu banii primiţi de la FMI. Cum rezerva eliberată probabil se va volatiliza la băncile mamă, ne vom trezi într-un timp foarte scurt într-o situaţie similară cu cea de acum(din punct de vedere al banilor), dar mult mai vulnerabili şi mult mai îndatoraţi. Toate acestea absolut inutil şi pe bani mulţi!

Sper să nu am dreptate şi să fie vorba doar de o bănuială fără sens dublată de nişte informaţii obscure. Dacă însă se va întâmpla aşa, criza aceasta ne va durea rău de tot. Credeţi-mă!

luni, 16 martie 2009

Al treilea val

Suntem într-o situație bizară. Un val inexplicabil de optimism ne-a lovit pe nepregătite. Brusc, parcă ne-am trezit într-o altă lume. A venit primăvara, bursele cresc, informațiile parcă nu prea mai sunt atât de negre. Oare s-a terminat? Şi, chiar dacă răspunsul este nu ne comportăm de parcă ar fi da. Are vreun fundament acest val de optimism? Părerea mea este că nu, iar în cele ce urmează voi încerca să o fundamentez.

Atât nord-americanii cât şi vest-europenii au fost obişnuiţi până acum cu recesiuni de 1-2 ani. De ce, e simplu de intuit. Dacă facem o analiză a recesiunilor orizontului istoric apropiat(adică din 1900 până în prezent) ne rezultă că durata medie a unei recesiuni a fost de 20 de luni. Eliminând din ecuatie The Great Depression(durata sa a fost de 110 luni, cu mult mai mult decât media celorlalte) ne rezultă o durată medie de 14 luni. Ei bine, întâmplător sau nu, acum suntem la aproximativ 14 luni de la declanşarea crizei(decembrie 2007). Nu ştiu dacă acest calcul are vreo relevanţă, dar coincidenţa mi se pare şocantă.

Repet ceea ce am mai spus în mai multe rânduri: nu are sens să fim copleşiţi prematur de optimism întrucât, la ora actuală, nu există niciun fundament care să ne conducă spre o asemenea concluzie. Ca să înțelegem unde ne aflăm, vă recomand să studiați comunicatul produs în urma întâlnirii miniștrilor de finanțe și al guvernatorilor băncilor centrale din G20. Nu veți găsi decât slogane și generalități. Acţinunile despre care se vorbeşte în document("liquiquidity support, bank recapitalisation and dealing with impaired assets, through a common framework", "restoration of growth and long-run fiscal sustainability", "all systemically important financial institutions, markets and instruments are subject to an appropriate degree of regulation and oversight" s.a.m.d.) au nevoie de mai mulți ani pentru a fi implementate, iar rezultatul lor este discutabil. O altă mostră de abulie ne-a fost oferită de către secretarul trezoreriei, Timothy Geithner. Acesta a declarat că în scurt timp va da publicităţii un plan(al câtelea?) menit a scăpa băncile de activele neperformante care "înfundă" sistemul financiar: We’re going to move quickly to lay out a new financing program to deal with these legacy assets(...)We have and expect to see a lot of support for this program”. Ca să eliminăm speculaţiile, vă voi spune că este vorba de o nouă injecţie de un trilion de dolari, iar în ceea ce priveşte suportul pentru realizarea sa, sunt ferm convins că americanii abia aşteptau să mai bage odată mâna în buzunar.

Nu sunt convins că măsurile care vor fi luate vor ajuta la ceva. Cel mai probabil, urmarea acestor acţiuni generoase va fi dezvoltarea unui nou val toxic pe care-l vom simţi mult mai dur decât tot ceea ce am simţit până acum. Deja rulăm pe un teren extrem de periculos şi cred că, în scurt timp, acest al treilea val îşi va face apartiţia. Şi nu va avea nicio legătură cu actuala criză sau, mai bine spus, se va constitui într-o nouă criză. În aceste condiţii, optimismul constatat în prezent este de fapt un semnal negativ transmis de către masele care devin din ce în ce mai nerăbdătoare.

P.S. Remarc apariţia primului material critic la adresa lui Obama. Este vorba despre filmul "The Obama Deception", un documentar burduşit de teoria conspiraţiei şi alte informaţii în care personal nu cred(chiar nu-mi place Alex Jones). Ceea ce m-a frapat a fost succesul teribil al acestui material, succes pe care nu l-ar fi intuit nimeni în urmă cu doar câteva luni. De obicei aşa încep turbulenţele...

duminică, 15 martie 2009

Expertii

Dacă n-aţi auzit de Jim Cramer, e timpul sa-l cunoașteți prin intermediul lui Jon Stewart. Şi ei au experţii lor!



Confruntarea directă dintre cei doi o puteţi vedea aici: http://www.thedailyshow.com

sâmbătă, 14 martie 2009

Inside Madoff Scandal

Un excelent documentar semnat WSJ.

Partea I:


Partea a II-a:


In loc de concluzie(sau From Penthouse to the Big House):

vineri, 13 martie 2009

Roblogfest

Locul 2 la roblogfest - blog despre business.

Atât pentru azi. Am avut o săptămână ratată, aşa că, de luni, reîncep cu forţe proaspete.

P.S. Atenţie maximă! Azi e 13. Vineri, 13! :-))

joi, 12 martie 2009

Ghinionuri

Luni seara mi s-a stricat calculatorul. Avea doar vreo 2 luni, aşa că, după standardele actuale, cred că şi-a trăit cu brio viaţa. Oricum, băieţii de la firmă mi-au spus că placa de bază e cam terminată, aşa încât trebuie să aştept aproximativ o săptămână pentru înlocuire. Asta n-ar fi fost o problemă.

Marţi am constatat că nu mai am modemul cu care ieşeam pe net de pe laptop. Probabil un binevoitor mi-l subtilizase pentru a mai uşura geanta pe care o car tot timpul după mine. Seara mi s-a stricat laptop-ul. Probabil şi-a dat obştescul sfârşit întrucât efectiv nu mai reacţionează la stimuli. Oricum, laptopul cred că şi-a scos banii întrucât a reuşit să funcţioneze un an şi câteva luni. M-a cam evervat situaţia, dar cum sunt un individ optimist, mi-am spus că asta e. Norocul meu a fost că mai aveam prin casă un antic celeron la 900 Mhz pe care m-am hotărât să-l scot de la naftalină. L-am pornit şi, în mod cu totul fabulos, am constatat că funcţionează. Numai că, încercând să ies pe net, am constatat că nu mă mai pot loga, aşa că am sunat la RDS la suportul tehnic. Nu era nicio problemă tehnică. Uitasem să-mi plătesc abonamentul, aşa că mi-au suspendat net-ul.

Nici o problemă, mi-am spus, o să scriu pentru blog şi-l postez miercuri dimineaţă de la birou. M-am apucat să scriu ceva despre creditare şi multmediatizatul FMI. A fost însă o problemă: din sursa calculatorului a ieşit fum timp de câteva secunde, după care a amuţit. Cu totul! Atunci am înţeles întreg misterul. Era marţi, iar cele trei ceasuri rele lucrau. Numai şi numai pentru mine.

Ieri am reuşit să fac rost de o sursă pentru antichitatea mea de sistem şi, pe seară, l-am resuscitat. Văd că încă merge, ceea ce e un lucru bun. Laptop-ul l-am dus la service şi mi-am rezolvat şi problema cu net-ul mobil. Cei de la RDS mi-au dat drumu' la ţeavă aşa încât nu mai sunt izolat. Cu alte cuvinte, miercuri am avut o zi plină şi bună!

Din toate aceste întâmplări bizare am înţeles un lucru vechi de când lumea: dacă ai ghinion, du-te la culcare. E mai sigur pentru toată lumea.

marți, 10 martie 2009

Si bogatii plang

Cu ceva timp în urmă remarcam că Warren Buffet a făcut o greşeală teribilă atunci când a mers pe mâna autorităţilor americane investind în Goldman Sachs(aveţi articolul aici). Unii m-au contrazis, bazându-se pe faptul că, după anunţul achiziţiei, GS a crescut aducându-i lui Buffet un teoretic câştig de câteva sute de milioane(i-ar fi adus acel câştig dacă ar fi vândut imediat, lucru imposibil). Ceea ce vedeţi în imaginea alăturată este graficul acţiunilor GS de la momentul cumpărării până în prezent. Iar asta, vă garantez că nu este totul. Vor mai urma scăderi, chiar dacă Goldman a fost una din preferatele autorităţilor, primind până acum o poală de bani(atât "foştii" cât şi "actualii" ştiu mai bine de ce).
Dacă vă imaginaţi că aceasta a fost singura greşeală a lui Buffet, vă înşelaţi. O altă eroare care l-a costat enorm a fost investiţia de anul trecut în acţiuni ConocoPhillips, atunci când atât preţul petrolului cât şi cel al companiilor petroliere erau la cer. La un calcul rapid veţi observa că "oracolul" a cam făcut o eroare demnă de un începător.
Mi-e greu să înţeleg aceste erori. Acţiunea Conoco survine după ce ieşise de pe PetroChina pe motiv de supraevaluare, iar intrarea pe Goldman a fost pur şi simplu gratuită. Părerea mea este că noţiunile "patriotism" sau "politică" nu prea trebuie să facă parte din vocabularul unui investitor, cu atât mai mult din vocabularul unuia care investeşte banii altora. Acesta este motivul pentru care ştirea de mai jos(preluare Bloomberg) nu mai valorează nimic pentru mine: "Billionaire Warren Buffett, whose Berkshire Hathaway Inc. posted its worst results ever in 2008, said the economy “has fallen off a cliff” and that efforts to stimulate recovery may lead to inflation higher than the 1970s". E prea târziu pentru un investitor de calibrul lui!

luni, 9 martie 2009

Jocul cu margele de sticla

Fără doar şi poate, ştirea săptămânii trecute a fost publicată în The Wall Street Journal. Este vorba despre modalitatea de cheltuire a banilor primiţi de către AIG "de-a lungul bailout-urilor", o ştire care a stârnit emoţii diverse, în special în rândul contribuabililor americani.

Cei care-l consideraseră pe Obama exponentul unei noi politici economice, cei care l-au primit cu atâta emoţie şi speranţă îşi trăiec în aceste zile una dintre primele mari dezamăgiri produse de noul rege. Este destul de frustrant să constaţi că de fapt nu s-a schimbat nimic şi că, mai mult, elementul de noutate se referă la cantitatea ajutoarelor, nicidecum la modalitatea de ieşire care este aceeaşi. Ok, nu Obama ne interesează în acest articol, ci o realitate mult mai palpitantă.

Revenind la ştirea din The Wall Street Journal, constatăm reacţii diverse. Dacă americanii îşi înjură oficialităţile pentru prostia de a ţine AIG în viaţă, comentatorii europeni zâmbesc superior, parcă dorind să subînţelegem ceva de genul "v-am spus noi că sunt proşti!". Privind cifrele, nu poţi să nu te cruceşti observând că banii injectaţi pentru ajutorare s-au volatilizat în câteva mari direcţii: Société Générale SA ($4.8 mld), Goldman Sachs Group ($2.9 mld.), Deutsche Bank AG ($2.9 mld.), Credit Agricole SA’s Calyon investment-banking unit ($1.8 mld.), Merrill Lynch & Co. ($1.3 mld.). Aceasta este nota de plată din decembrie 2008, existând suspiciunea unor plăţi mult mai mari care n-au fost date publicităţii. Chemat să explice în faţa unei comisii a Senatului cum a fost posibil acest lucru, Donald Kohn s-a limitat la a da din umeri întrucât dezvăluirea partenerilor AIG este "mult prea importantă pentru stabilitatea sistemului financiar".

Practic, modalitatea de cheltuire a banilor de către AIG este perfect legală, acesta fiind şi motivul pentru care Kohn a evitat diplomatic răspunsurile(care, de altfel, aşa cum veţi vedea, sunt extrem de bine cunoscute în cercurile politice superioare). Atât timp cât gigantul american a vândut CDS-uri, era normal ca acum, când creditele s-au prăbuşit, să plătească despăgubirile. Este comportamentul normal al unei societăţi de asigurări care funcţionează normal, iar AIG se presupune că merge normal.

Marea problemă este că în spatele AIG nu se află nimic. În acest fel, dacă AIG dă faliment, se produce un nou cutremur la nivel mondial întrucât băncile rămân "cu pieptul gol" în faţa unui munte de active toxice. Active toxice care trebuie trecute pe pierdere întrucât este practic imposibil să se mai recupereze ceva. Ei bine, există o informaţie semiconfidenţială care mi-a fost servită de către un prieten mult mai bine conectat la mediul politico-economic de peste ocean. Conform acesteia, campionii achiziţiilor de active toxice se pare că nu au fost americanii, ci europenii. Expunerea Europei este atât de mare încât falimentul AIG ar produce aici o furtună financiară de nedescris, posibil a se finaliza cu o discreditare a monedei unice. Acesta ar putea fi şi motivul pentru care, în toamnă, europenii "se răsteau" la confraţii americani să aprobe mai repede bailout-ul lui Paulson. În acest fel, "prostia" americanilor pare a fi fost un fapt premeditat, menit a acorda Europei un balon de oxigen, iar superioritatea analiştilor europeni nu este izvorâtă decât din necunoaştere.

În cazul în care aceste informaţii sunt adevărate începe să aibă sens schimbarea de trend a euro în raport cu dolarul. Iar pentru Europa se pare că începe cu adevărat criza!

duminică, 8 martie 2009

vineri, 6 martie 2009

Go Become A Farmer

Ask the dust

Cei 100 de ani ai marelui General Motors aproape că nu mai valorează nimic. Auditorii şi-au exprimat îndoiala asupra capacităţii GM de a-şi continua activitatea. O veste mai proastă nu cred că se putea aştepta pentru una din firmele stindard ale Americii. Şi aceasta pentru că, ani de-a rândul, GM a echivalat cu visul american fiind asociat libertăţii şi prosperităţii.

Cel mai probabil, verdictul sec al auditorilor va avea ca efect intrarea General Motors sub protecţia legii falimentului şi, cu această ocazie, dărâmarea unui simbol. Dincolo de această realitate cred că ar trebui ca toată lumea să tragă două concluzii: prima ar fi că greşelile se plătesc, iar a doua că ajutoarele de stat nu ajută la nimic.

Trecând Oceanul, ajungem într-o Europă în care aglomeraţia mărcilor auto face ca supravieţuirea multora dintre ele să fie pusă sub semnul întrebării. Socialişti din fire, europenii, în frunte cu "revoluţionarii" francezi, s-au apucat să pompeze fonduri în producătorii auto. Este extrem de discutabilă această decizie, mai ales că transformă o piaţă concurenţială într-un surogat alimentat de ambiţiile patriotarde ale unor state. Şi aceasta, cu toate că bunul simţ ne spune că pe continent nu pot rezista atâtea mărci care se bat pe segmente de piaţă din ce în ce mai anemice.

Statele europene preferă, la fel ca şi americanii, jocul de-a ajutorarea. Un joc extrem de periculos care aruncă în derizoriu noţini precum eficienţă economică sau concurenţă. Şi, în loc să pornească de la întrebarea firească "de ce s-a ajuns aici", producătorii europeni se vor lăsa pe dulcele "las' că merge şi aşa". Vestea proastă pentru ei este că acest joc se va termina extrem de prost. Exact aşa cum GM trage din greu către groapa falimentului, multe din firmele europene vor rămâne numai în cărţile de istorie. O pedeapsă justă cauzată de alegerea unui model antieconomic în locul unei restructurări sănătoase, urmată de o reconsiderărare a locului lor în piaţă. Sunt ferm convins că şi aici ajutoarele de la stat se vor dovedi a fi anticamere ale cimitirului.

Din păcate, se pare că europenii nu au avut timpul necesar(sau bunăvoinţa) să aprofundeze lecţia americană. În ceea ce priveşte această criză, defazarea bătrânului continent faţă de America ar fi trebuit să se transforme în avantaj. Numai că, având parte de aceleaşi "date de intrare", europenii iau decizii similare americanilor aşteptându-se ca rezultatele să difere. Iar acest lucru este imposibil.

joi, 5 martie 2009

Pensiile private - reforma necesara

Am scris în nenumărate rânduri despre sistemul de pensii private întrucât l-am considerat o alternativă superioară pensiei de stat. Faptul că primești ceea ce ce ai acumulat consider că reprezintă o abordare superioară alternativei clasice a statului. La prima vedere, ai parte numai de avantaje: nu mai ești la mila statului, știi clar câți bani vei primi la bătrânețe(destul de aproximativ, totuși) și tu ești stăpânul banilor(în sensul că dacă te poți multa la un alt fond oricând). În plus, ești şi protejat prin lege.

Ei bine, avantajele nu sunt chiar atât de evidente şi, din punctul meu de vedere, în relaţia asigurat - fond de pensie avantajate sunt fondurile. De ce, e simplu: fondurilor de pensii nu li se impun decât performanţe minimale, în sensul că randamentul unui fond nu poate fi semnificativ mai mic decât randamentul mediu al pieţei. Ei bine, aici este marea capcană în care cade contributorul: în momentul în care randamentul fondurilor de pensie este inferior inflaţiei, banii investiţi se pierd(în termeni reali).

Cât se pierde? Vom face un calcul simplu, considerând un asigurat care contribuie timp de 30 de ani cu aceeaşi sumă. Pentru simplificare, nu vom lua în calcul alte variabile, gen comisioane, taxe s.a. În cazul în care randamentul fondului este cu 1% mai mic decât inflaţia, asiguratul pierde în termeni reali peste 13% din suma investită. În cazul în care randamentul este cu 5% sub inflaţie, pierderea asiguratului este de 47.6%. Privind prin prisma acestui element rezultă că, în toată această afacere, avem de-a face cu un singur păgubit: clientul. Aceasta pentru că societatea care administrează fondul îşi colectează "în timp real" comisioanele şi taxele.

Un alt element insuficient tratat până acum este acela al riscului la care este expus clientul unui asemenea fond. Văzând ce se întâmplă în SUA, trebuie să ne punem serios întrebari asupra riscurilor la care suntem expuşi. Conform unei declaraţii a lui Liviu Voinea(care cita mai multe studii internaţionale), riscul ca un fond să nu plătească sumele promise este de 75%. Aceasta înseamnă că avem de-a face cu o loterie, iar când riscurile implicate sunt atât de mari ar trebui să avem de-a face cu randamente generoase. Ceea ce, în cazul de faţă, nu se întâmplă.

Având în vedere această situaţie dezechilibrată, mai multe sindicate cărora li s-a alăturat Grupul de Economie Aplicată, susţin, pe bună dreptate, modificarea legii pensiilor private în sensul impunerii unui randament minim(sindicatele susţin ca acest randament trebuie să acopere cel puţin inflaţia). Iniţiativa legislativă este lăudabilă întrucât ar aduce un plus de echilibru în sistem şi ar obliga administratorii să facă ceva mai mult decât fiinţarea pe banii contributorilor. În afară de aceasta, iniţiativa ar putea tăia radical anumite tentaţii nepotrivite. Spre exemplu, la momentul actual, un administrator nu este împiedicat de nimic să plaseze bani din fond într-un depozit total dezavantajos(să spunem cu o dobândă de 2%, în condiţiile în care, la ora actuală, poate plasa sume mari de bani cu dobânzi mai mari de 20%). Acesta este numai un scenariu, dar dacă mă apuc să inventez metode de "sifonare", vă garantez că pot umple două bloguri.

Confruntaţi cu o asemenea perspectivă, administratorii dau declaraţii belicoase. În timp ce unii sunt categorici spunând că nu vor garanta aşa ceva, alţii ameninţă cu atacarea legii în instanţă sau cu abandonarea business-ului(greu de crezut).

Personal, consider binevenită o asemenea iniţiativă şi o susţin întrucât altfel nu văd rostul unui sistem de pensii private. Dacă tot nu e garantat niciun randament, oare nu ar fi mai bună desfiinţarea administrării private şi crearea unui fond de stat care să plaseze toţi banii în titluri(pe criza asta ar fi şi benefic pentru stat)?

În cazul în care doriţi mai multe informaţii despre iniţiativa legislativă, puteţi vizita un site special dedicat acestui subiect(http://www.pensiigarantate.ro/) sau site-ul Grupului de Economie Aplicată(http://www.gea.org.ro/).

miercuri, 4 martie 2009

Mai e loc de scaderi?

Ceea ce vedeţi în imaginea alăturată este un grafic al S&P 500. Ştiu, poate că unora încă nu le vine să creadă, dar indicele este în acest moment sub 700, un nivel de neimaginat în urmă cu ceva vreme. Probabil, dacă aş spune că nivelul la care s-a ajuns acum era cunoscut încă din noiembrie 2008, mă veţi suspecta de ipocrizie. Într-adevăr, e simplu să te baţi cu pumnul în piept după ce a trecut evenimentul(la noi acesta e un sport naţional consacrat).

"The 2002 lows are very vulnerable and chances are good they are going to be broken. If you look at the chart below you see a massive double top with a critical 10 year support at 2002. And we're breaking that support". Acestea sunt cuvintele rostite de Louise Yamanda în noiembrie 2008. Pentru cei care nu au auzit până acum acest nume, voi aminti că Louise a câştigat patru ani la rând(între 2001-2004) titlul de cel mai bun analist tehnic, iar asta cred că e de apreciat. Oricum, reţineţi acest nume întrucât sunt convins că veţi mai auzi de ea.

Privind la grafic, este limpede că avem de-a face cu un double top(ce simplu-i acum!). Ceea ce este interesant de aflat acum, este noul prag. Sunt mulţi cei care spun că am ajuns la "fundul găleţii", sau, "academic" spus, în punctul minim al unei evoluţii în U. E greu de crezut asta atât timp cât situaţia economică este departe de fi rezolvată. Luând în considerare numai pierderea record afişată de AIG, cred că putem lesne intui că suntem aproape de un nou cutremur. Este extrem de posibil ca AIG să fie lăsată să intre în faliment(vezi în clip-ul ataşat opiniile lui Jim Rogers pe această temă), ceea ce va induce o nouă undă de şoc, similară cu cea produsă de falimentul Lehman Brothers.

Revenind la indicii pieţei americane, previziunile sunt sumbre. Deocamdată următoarele praguri sunt: 4000 pentru DJIA şi 400 pentru S&P 500.Nişte cifre aproape rotunde.




marți, 3 martie 2009

Garantia

Prin iarnă condamnam cererile aberante de ajutorare venite din partea unor bănci cu capital străin şi atenţionam asupra unor derapaje grave pe care le-am putea avea în condiţiile în care am da curs unor asemenea cereri. Voit nu am dezvoltat subiectul pentru a nu face prea multe valuri, dar realităţile actuale mă fac să merg mai departe: în principiu nu trebuie ajutată nicio bancă, indiferent de provenienţa capitalului. În ceea ce priveşte băncile de stat, implicarea nu este exagerată întrucât statul acţionează ca proprietar, asupra sa răsfrângându-se aceleaşi obligații pe care le are un investitor.

Am făcut aceste precizări întrucât se pare că unii nu sunt la curent cu noţiunile de bază. Evident, mă refer la declaraţia pe care a făcut-o ieri Robert Rekkers: "Este competitie neloiala cand banci din Austria, Olanda sau Grecia primesc ajutoare de stat sub diverse forme. (...) Imi este clar ca, daca grupurile financiare nu ar primi aceste ajutoare, si-ar reduce activitatea pe piata romaneasca sau ar renunta la operatiunile de aici. O garantie de stat pentru finantarile in euro ar fi o idee buna, pentru ca altfel suntem dezavantajati". Serios? Mi se pare de-a dreptul hilar. Păi dacă ne apucăm să-i dăm lui Rekkers garanţie de stat pentru împrumuturi externe, de ce nu am face acelaşi lucru pentru toate băncile cu capital majoritar românesc. Şi, în acelaşi ritm, poate că cei de la defuncta fabrică de Lăstunuri se vor trezi din tăcere simţindu-se concuraţi neloial de marii producători mondiali. Mergând mai departe aş enunţa că mi s-ar părea corect ca statul să-mi asigure şi mie o garanţie de acelaşi tip întrucât mă simt concurat neloial de americanul care primeşte nu ştiu câte stimulente pentru a ieşi la cumpărături. Iar de-aici dezvoltaţi.

În loc de concluzie voi spune că domnul Rekkers a făcut o declaraţie cel puţin hazardată. Domnia sa ar trebui să nu uite că are în spate nişte acţionari(cel mai semnificativ se numeşte BERD), iar atunci când simte că are nevoi financiare ar trebui să li se adreseze(şi dacă insistă cu garanţia de stat, ar trebui să recitească primul paragraf al acestui articol). În ceea ce priveşte concurenţa neloială practicată de către cei numiţi de domnia sa, există un organism care probabil îl poate ajuta: Consiliului Concurenţei.


luni, 2 martie 2009

Noul El Dorado

Afectaţi de problemele crizei actuale, uităm până la urmă că, mai devreme sau mai târziu, aceasta va trece. Şi, odată cu ea, trec şi oportunităţile de investiţie. Principala mea recomandare pentru toţi este atenţia: oportunităţile vor începe să apară şi, odată pierdute, nu se vor întoarce.

Încerc prin acest articol să răspund acelora care mă bombardează cu mesaje de genul "am X EUR şi nu ştiu ce să fac cu ei" sau "merită să depun la bancă economiile sau să le ţin la ciorap". În general, când nu ştii ce să faci cu banii e mai bine să-i cheltuieşti cât mai rapid. Cel puţin se alege ceva de ei şi nu vei regreta mai târziu că i-ai pierdut fără să ştii pe ce. În ceea ce priveşte ţinutul banilor "la ciorap", mai bine îi arunci. Banul, din momentul în care îl încasezi se devalorizează. A-l ţine acasă echivalează cu a încerca să păstrezi un cub de gheaţă în deşert.

Economisirea este un laitmotiv al perioadelor de criză, un slogan repetat la nesfârşit de către analişti, politicieni şi bancheri. Este oare aceasta soluţia? Poate că da, dar pentru oamenii simpli, adică pentru cei care întotdeauna plătesc nota de plată a greşelilor făcute de cei mari. Pentru ceilalţi sportul e mai complex şi mai palpitant: se numeşte vânarea oportunităţilor, adică investiţia.

În ceea ce priveşte investiţiile, la ora actuală văd două mari oportunităţi: agricultura şi energia. Dacă vă întrebaţi de ce agricultura(probabil vi s-a întipărit în minte "axioma" conform căreia agricultura nu e rentabilă), vă voi spune că veţi avea răspunsul peste ceva timp(nu prea mult). Cum nu prea mă pricep la acest subiect, prefer să vorbesc acum despre energie, întrucât, aşa cum se poate observa, este un subiect care ne doare pe toţi. Energia e totul şi, indiferent cum ai gândi, nu se poate imagina o societate cât de cât civilizată fără ea.

De fiecare dată când vine vorba de energie, automat trebuie să ne gândim la petrol. De ce? Simplu, deocamdată el învârte cam tot ceea ce cunoaştem pe lume. Este ciudat faptul că aceasta resursă limitată cunoaşte o scădere de preţ incredibilă. Dacă în urmă cu un an se juca nivelul psihologic de 150$/baril, acum ne-am obişnuit la preţuri sub 50$. Pe bună dreptate ne putem întreba care e de fapt realitatea? Are această scădere vreun sens? Ei bine, eu unul cred că nu şi sunt aproape convins că avem de-a face cu o scădere aproape la fel de aberantă pe cât a fost explozia imobiliarelor de acum 2 ani. Nu este posibil ca o resursă finită să cunoască o scădere de preţ atât de radicală în condiţiile în care informaţiile privind iminenta sa epuizare sunt cunoscute chiar şi de către copii. Este clar că avem de-a face cu un nou dezechilibru care urmează să izbucnească în scurt timp.

Conform datelor făcute publice de către cei de la ASPO, rata descoperirii de noi zăcăminte a scăzut dramatic din 1964 până în prezent. Practic, putem spune că sunt cvasicunoscute toate posibilele locaţii în care s-ar mai putea găsi petrol. Un lucru îngrijorător este faptul că majoritatea producătorilor/exportatorilor de petrol nu mai pot creşte producţia peste recordurile stabilite în trecut. Aceasta este de fapt cea mai mare ameninţare întrucât, odată ajunsă la apogeu, o exploatare începe să scadă în ritm exponenţial(în acelaşi ritm cresc şi costurile necesare extracţiei). Aşa cum se ştie, alternativele la petrol sunt puţine, marea majoritate a lor fiind încă în stadii experimentale. De asemenea, chiar dacă s-ar găsi o modalitate revoluţionară de înlocuire a petrolului, lumea tot ar avea nevoie de el(gândiţi-vă că peste 60% din obiectele care vă înconjoară au de-a face cu petrolul). Este clar că investiţia în petrol poate fi una extrem de profitabilă.

Ei bine, concluzia pe care am tras-o în paragraful anterior cred că era cunoscută de către cei care citesc regulat acest blog. Am mai tratat subiectul în câteva rânduri şi, de fiecare dată, am tras aceeaşi concluzie. Motivul pentru care m-am apucat să scriu acest articol a fost o informaţie revelată de către unul din newsletter-urile lui Schiff. Este vorba despre rezervele de petrol, mai precis despre distribuţia lor. Toată lumea ştie că cele mai mari rezerve de petrol sunt deţinute de către Arabia Saudită. Ceea ce este ştiut de puţină lume este faptul că, următoarea ţară de pe listă este ... Canada. Calitatea petrolului canadian este net inferioară celui saudit, dar, un element foarte important de care trebuie să ţineţi cont este faptul că rezervele canadiene sunt certificate, ceea ce nu se poate spune despre cele saudite. Puţini ştiu că, la mijlocul anilor '80, ţările membre ale OPEC şi-au reevaluat în creştere rezervele şi asta pe baze mai mult subiective, ca să nu le spun fantasmagorice. Astfel au fost date publicităţii cifre duble sau triple existând suspiciunea că respectivele valori au fost scoase din burtă(nivelul rezervelor este direct proporţional cu cel al cotei de export; de fapt aceasta a fost marea provocare a acelor vremuri). Ceea ce ne face să credem că s-ar putea ca în prezent liderul absolut în ceea ce priveşte rezervele să fie Canada. Şi chiar dacă acum nu Canada e numărul 1, în mod sigur în următorii ani va fi deoarece este singura ţară care are potenţial de creştere a producţiei.

Ştirea nu poate decât să ne bucure dacă ţinem cont de regimul infinit mai stabil şi mai deschis decât cel din Arabia Saudită. De asemenea, investiţia în companiile care operează câmpurile de nisipuri petroliere se poate face extrem de facil. Există atât posibilitatea investiţiei directe în companii cât şi prin intermediul unor indici (recomand să studiaţi Claymore Oil Sands ETF, lansat în 2006).

Dacă vom avea de-a face cu un nou El Dorado, rămâne să vedem. Cert este faptul că preţul mic al petrolului nu poate rămâne aşa la infinit, iar investiţia în petrol nu cred că se va dovedi neproductivă, cu toate ştirile alarmiste care vorbesc de prăbuşirea consumului. V-aţi întrebat vreodată cât de mult se poate prăbuşi consumul? Asta însă e o altă discuţie...

P.S. Opiniile exprimate în acest articol nu reprezintă indicaţii sau recomandări de investiţii. Investiţia trebuie să fie precedată de o analiză proprie amănunţită în care csă se ţină cont atât de perspective cât, mai ales, de riscuri.