Acum nu e momentul!

Cruciada împotriva adoptării legii falimentului personal se înteţeşte pe zi ce trece şi, în cazul adoptării acesteia de către Parlament, nu m-ar mira  să fie întoarsă de preşedinte. Lupta cu realitatea şi cu bunul simţ este o tradiţie mioritică, iar ceea ce se întâmplă în ultima perioadă nu face altceva decât să se înscrie pe traiectoria binecunoscută.

Săptămâna trecută a început o adevărată bătălie împotriva acestei legi, iar motivele invocate sunt dintre cele mai hilare. Bunăoară, Adrian Vasilescu spunea într-o declaraţie acordată Mediafax că "într-un moment in care asteptam zorii increderii in economia noastra, care sa stimuleze bancile sa relanseze creditarea, un astfel de act normativ ar putea sa descurajeze procesul si sa vedem bancile in cautare de garantii peste garantii ca sa dea un credit".  Cu alte cuvinte, intrarea noastră în normalitate reprezintă o frână în calea revenirii economiei. Nu comentez faptul că nu se înţelege despre ce revenire e vorba atâtat timp cât instituţia numită BNR nu a făcut altceva decât să nege existenţa crizei. Ceea ce mă nedumereşte este seninătatea cu care ni se transmite că adoptarea unei legi normale ar frâna dezvoltarea noastră. Aceeași opinie este împărtășită și de Radu Ghețea, șeful ARB.

Pentru a înţelege mai bine despre ce e vorba, vă voi spune că, în acest moment, numai România şi Bulgaria nu au o lege a falimentului personal. De asemenea, voi menţiona că, prin existenţa unei legi a falimentului societăţilor comerciale, persoanele fizice sunt discriminate(o persoană juridică poate beneficia de legea falimentului, în timp ce o persoană fizică nu). Probabil că, următoarea cerere a BNR şi a băncilor va fi cea de nerecunoaştere a morţii persoanelor fizice care nu au moştenitori deoarece nu va rămâne nimeni să plătească creditele. Chiar dacă sună hilar, odată cu trecerea timpului, cred că onorabilii oficiali ar trebui să-şi pună serios și această problemă.

Într-adevăr, prevederea conform căreia o persoană fizică declarată de către instanţă în faliment răspunde doar cu 75% din valoarea creanţelor este aberantă. La fel de aberantă ca şi lipsa posibilităţii contestării înstrăinării unor bunuri înainte de intrarea în faliment(în cazul persoanelor juridice este prevăzută o perioadă de 3 ani) sau noíțunea de bună credință care, așa cum remarca și Radu Ghețea, este prectic nedefinită. Dar strecurarea unor asemenea aberaţii, precum şi existenţa unor neclarităţi nu este motiv pentru respingerea legii la unison. Mai degrabă, vina pentru aceste imperfecţiuni o poartă şi cei care acum au făcut front comun împotriva legii deoarece au ales să nu se implice. Într-adevăr, pe ultima sută de metri ARB a depus un set de amendamente care nu au mai fost luate în considerație. Probabil că inițierea unor discuții cu ceva timp în urmă ar fi avut cu totul alt efect.

Dacă ar fi gândit mai bine, bancherii ar fi înţeles că apariţia unei asemenea legi este şi în avantajul lor. Sunt curios ce fac acum dacă debitorul îşi vinde perfect legal toate bunurile unei rude îndepărtate şi refuză să-şi plătească ratele la bancă? Vă spun că e tot un fel de faliment, dar în care banca nu se alege cu absolut nimic(sau cu maxim jumătate din valoare în cazul în care e vorba de un credit garantat). Ca să nu mai vorbesc de cazurile ipotetice în care debitorul își declară falimentul într-o altă țară a UE. 

Nu știu cui folosește acest comportament de respingere a unor legi cât se poate de normale. Eu unul cred că nimănui. De-a lungul timpului s-a demonstrat că lipsa unor prevederi naște adevărați monștri. Chiar trebuie să experimentăm de fiecare dată acest lucru?