Maria, regina tăvălelilor

Imediat după Revoluție a apărut o specie elitistă: fufimea monarhistă. Tot felul de muieri cu opinii beton, disprețuind „prostimea” și emițând „judecăți de valoare”. Între altele nu pot uita o sintagmă care se repeta obsesiv: „sfânta regină Maria”.

Nu sunt eu un individ religios, dar când vine vorba de sfințenie ciulesc bine urechile și-mi pun cap la cap toate informațiile. Nu de alta, dar termenul e unul care necesită o atenție sporită. Oare ce era sfânt la fosta regină a României?

Ce-i drept, Maria a fost o personalitate a epocii sale. Ea a fost cea care ne-a proiectat pe harta lumii. Motivul e mult mai pământesc decât ați putea crede: curvăsăria sa fără perdea. A scrie despre toți amanții săi e o întreprindere imposibilă. Maria era mai depravată decât o cățea în călduri. Pur și simplu, cum mirosea a bărbat, nu se lăsa până nu-l epuiza cum știa ea mai bine.

Desigur, în evoluția atât de dezastruoasă a celei care va fi recunoscută drept cea mai mare curvă regală a secolului său a contribuit deplin și propriu-i soț, pămpălăul Ferdinand, un incapabil născut timorat care, de altfel, toată viața a fost papițoiul acestei desfrânate energice.

„Elanul” tinerei prințese și prostia înfiorătoare a soțului său, au făcut ca bănuielile referitoare la paternitatea celui care va deveni Carol al II-lea să se îndrepte către colonelul Cocea, aghiotantul lui Carol I. Desigur, putem descifra limpede din ceea ce-a devenit Carol al II-lea că el a fost copilul tatălui său, însă simplul fapt că protipendada bucureșteană nu-l credita pe Ferdinand cu capacitatea de a fi tatăl propriului copil, ne arată limpede atât (ne)putința viitorului rege, dar și capacitățile deosebite ale Marei. De altfel, Carol al II-lea este un accident, el fiind singurul copil al legitim al lui Ferdiand. Restul celor cinci copii ai Mariei au apărut firesc în urma mult prea numeroaselor aventuri extraconjugale ale acesteia. Știm sigur că Ileana e fiica lui Barbu Știrbei, dar despre Nicolae, Elisabeta și ceilalți, probabil că nici măcar Maria nu le cunoștea adevărata paternitate.

Probabil că, luând cunoștință de toate aceste aventuri de budoar îmi veți spune că, deh, se mai întâmplă, dar că, până la urmă, rămân faptele și marile decizii luate de Maria, în pricipal cele legate de alierea României la Antanta și rezistența împotriva ciumei germane care a invadat Europa în cadrul primei conflagrații mondiale. Teoretic, din punctul nostru de vedere, situarea Mariei a fost în tabăra care ne-a avantajat. Aceasta însă nu s-a petrecut din cauza vreunei devoțiuni a acesteia față de poporul român, ci strict din considerente care țineau de „iubita sa Anglie”. Privind la rece, absolut tot ce-a făcut a făcut în folosul țării sale de origine, nicidecum în cel al României.

Mulți vor aduce în discuție rolul pe care l-a avut Maria în cazul negocierilor pentru Tratatul de Pace, atunci când a cerut îngăduința de a merge la Paris pentru a-și pune farmecul în slujba poporului. Aiurea, întreaga deplasare a fost un pretext pentru a-și relua, sub acoperirea unui ideal măreț, episoadele sale de curvăsărie cronică. Mai degrabă ceea ce-a urmărit Maria acolo a fost să-și înscrie în „jurnalul luptei sale” încă o garnitură de bărbați care, la momentul acela, făceau jocurile lumii.

Însă faptul cel mai atroce din activitatea Mariei, la care a contribuit, după forțele sale, și Ferdinand poartă un nume care-ar trebui să facă să urle de mânie orice român: Carol al II-lea. Acest deviant absolut, această canalie îngrozitoare este opera aproape exclusivă a Mariei. Degeaba a încercat Carol I să-l scoată din mâna nefastă a mamei sale, degeaba au încercat cărturarii vremii să insufle idealuri înalte în acest om de nimic. N-a fost cu putință! Ceea ce-a văzut în casă, unde o mamă depravată își făcea de cap sub nasul prostovanului de taică-su și unde același tată încornorat încerca să compenseze prin relații păduchioase, s-au constituit în „educația de bază” a lui Carol al II-lea. Ce putea învăța Carol al II-lea de la o mamă care-și desfăcea picioarele mai des decât respira? Ce putea să învețe de la un tată care aducea pe ușile secundare ale Palatului prostituate nespălate, țigănci luate de pe stradă sau femei provenite din mediile cele mai insalubre ale societății? Ce putea să înțeleagă acest copil de la tatăl său care-o împărțea pe celebra „Coana Mița Biciclista”cu el, fiul său? Vă mai mirați, cunoscând toate acestea, că micul tembel Carol al II-lea a ieșit atât de deviant?

N-o să insist acum asupra lui Carol al II-lea, căruia ar trebui să-i dedic un capitol separat(mi-e teamă că-mi va fi imposibil să enumăr toate ticăloșiile pe care le-a făcut). Întorcându-ne la regina Maria v-aș pune întrebarea „de unde atâta sfințenie?”. Ea n-a fost decât o curvă penală care și-a trăit viața fără perdea. Acțiunile sale politice au fost îndreptate permanent în direcția intereselor Angliei și ale sale. Să nu uităm că individa aceasta este principala vinovată pentru nepedepsirea lui Carol al II-lea în urma episodului dezertării pentru căsătoria cu Zizi Lambrino. Dacă atunci Carol al II-lea ar fi fost eliminat de la succesiune, cu siguranță că altul ar fi fost destinul României.

Așadar, trăgând concluziile, cred că-i e lesne oricui să înțeleagă că, în cazul Mariei, „sfințenia” e doar o chestiune care ține de un soi de propagandă frenetică și, în același timp, destrăbălată. Mai mult, ca și în cazul lui Ferdinand, meritul său a fost acela că, pur și simplu, s-a aflat aici într-o perioadă fastă a României la care, sub nicio formă, nu și-a adus contribuția decât tangențial. Dacă e să găsim un erou, atunci acela nu poate fi decât bietul țăran român care, din nou, și-a vărsat sângele cu dăruire și umilință. Același țăran care-a câștigat independența Regatului, de data aceasta s-a sacrificat eroic luptând pentru idealul nostru de-o istorie. Aceia ne sunt eroii, nu impostorii care-au trăit tot pe spatele amărâților vieți promiscue într-un huzur nemeritat.

***

În urma postării cu Regina Maria am primit, așa cum mă așteptam, o grămadă de critici. Dacă ar fi fost vorba de poziții fundamentate, de opinii care-ar fi avut la bază o realitate, un document, o analiză sau mai știu eu ce, aș fi putut intra într-un dialog. Chiar și dacă ar fi avut surse mai dubioase, interpretate aberant sau întoarse din condei precum cele ale Barbarei Cartland, tot ar fi fost ceva. Însă, în cvasitotalitatea lor, pozițiile critice au fost generate de propagandă, de spălarea creierului care, din nefericire, prinde de minune în țara asta.

Oare când veți înțelege că judecarea unui fapt istoric nu se poate face prin prisma propagandei, a poveștilor abil strecurate prin manuale de doi bani sau pe baza impresiilor proprii, a părerilor care nu diferă de cele ale bețivilor moțăind în jurul unei sticle de tărie? Îmi spune unul că pentru el regina e tot regină chiar dacă iese din bordel. Ce-i poți răspunde unui asemenea om? Altcineva mă trage de urechi deoarece nu-mi dau seama ce sacrificii a făcut Ferdinand care-ar fi putut să rămână la el acasă. Oare au habar acești oameni că așa-zișii regi ai României erau rupți în fund și că numai pleașca numită România i-a făcut să devină printre cei mai bogați monarhi ai lumii?

Despre rolul de „întregitoare a țării” a monarhiei, de asemenea, cei care judecă istoria prin intermediul sloganelor ar trebui s-o lase mai moale. Puțini știu cum Carol I s-a simțit jignit că nu i-a fost ascultată dorința ca România - în ciuda cacofoniei unei asemenea decizii - să se alăture Germaniei încă de la începutul Primului Război Mondial. Atunci a dorit să se răzbune pe România abdicând și astfel încât să se pună între ghilimele unirea celor două principate române. Dacă am fi mers pe mâna lui Carol I, probabil acum am fi avut o Românie ciuntită. De asemenea, cei care aduc în discuție „activitatea prodigioasă a Reginei Maria la Paris” uită că încă de la încheierea Tratatului de Alianță cu Antanta, României i-a fost recunoscut dreptul asupra tuturor provinciilor istorice ale sale de către cele mai mari puteri ale vremii: Anglia, Franța, Italia și Rusia. Poate că ar trebui să ne raportăm critic la modul în care a fost împărțit Banatul pentru a constata erorile grave de strategie de-atunci.

Și, nu în ultimul rând, ar trebui să vedem cum a început România Războiul: cu echipamente militare învechite, depășită de vremuri și cu o corupție în floare. Singurele bravade ale Armatei fuseseră înăbușirile în sânge ale răscoalelor bieților țărani reîntorși în Evul Mediu de aceeași casă regală.

Rețineți, vă rog , cele câteva aspecte pe care vi le tot repet:
- Carol I n-a adus aici niciun ban din așa-zisa sa avere, ci a făcut avere aici;
- Întreaga politică a primului monarh a fost aceea de înhămare a țării la interesele germane;
- Cinstea n-a fost niciodată o caracteristică a monarhilor străini, ci, din contră, corupția endemică și jaful practicat la lumina zilei;
- Carol I n-a modernizat România ci a întors-o în Evul Mediu;
- Maria n-a fost atașată niciun moment intereselor României ci doar propriilor sale plăceri și, dacă vorbim de interes, a slujit întotdeauna țara natală, Anglia;
- Dinastia nemțească n-a făcut absolut nimic altceva decât să ne condamne la subdezvoltare. Dovadă că, după Război, în ciuda tălpii sovietice, România a recuperat accelerat depășind fără probleme „momentul de vârf” din 1935.

În final vă voi spune doar atât: accept orice comentarii, putem să ne încrucișăm în opinii, dar mai înainte de a comenta puneți mâna pe carte. Citiți istoria reală, nu praful în ochi pe care vi-l aruncă unii sau alții.

P.S. În ceea ce privește căsătoria „Principesei” cu „MS” Duda, ar trebui să știți că ea încalcă flagrant Statutul Casei Regale. Să mai spun că pentru o asemenea încălcare Ferdinand era să-și piardă tronul(pentru relația cu Elena Văcărescu), la fel ca și Carol al II-lea(pentru căsătoria cu Zizi Lambrino). La fiecare dintre aceste aventuri a fost adus ca „argument” așa-zisa unire a casei regale cu România. Într-o supremă mistificare, așa-zisa casă regală a României a anunțat cu surle și trâmbițe că a decis schimbarea Statutul. Doar că modificarea Statutului Casei Regale nu intra în atribuțiunile regelui. Altă chestie pe care superficialii n-o știu.