„Toate nemţile vorbesc...”

M-a pus naiba să încerc să le arăt timișorenilor ce imbecilitate au făcut prin alegerea lui Samuel Fritz la conducerea „Timișorei” și „civilizatul Banat” s-a revărsat pe pagina mea pentru a direcționa invective greu de reprodus. În general șterg comentariile de acest tip pentru a nu jena oamenii mai slabi de înger care nimeresc pe-aici. De data aceasta însă m-am hotărât să le las deoarece, în sine, sunt o dovadă a superiorității „Banatului educat”. Vă spun sincer că și când mai trec prin zone extrem de insalubre ale patriei parcă n-aud un limbaj atât de rudimentar precum cel din comentariile de la articolul menționat.
Culmea e că ăia care se cred deștepți îmi aruncă un contraargument de doi bani: cică un neamț - recte retardatul Carol I - ne-a scos din evul mediu. E o opinie preluată - precum toate sloganele pe care le repetă generația degenerată - din dulapul cu manipulări din care acești nevolnici se hrănesc. De-aceea astăzi m-am hotărât să readuc în actualitate o pagină de istorie peste care ticăloșii au lăsat să se pună praful.

O să încep cu o celebră cenzură din literatura noastră, anume Doina lui Mihai Eminescu din care, în prima ediție a Poesii-lor, lipsesc două versuri; „Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier”. Povestea e încurcată și are de-a face cu „marele” Carol I, cel care, chipurile, ne-a scos la lumină. Hai să vedeți cum.

La doi ani după înscăunare, în 10 septembrie 1868, Parlamentul României ratifica un contract cadru cu concernul Strousberg pentru construcția căii ferate Roman-București -Vârciorova. Urmau să fie construite patru tronsoane după cum urmează:
- Roman - Mărășești - Tecuci - Bârlad;
- Galați - Brăila - Buzău - Ploiești - București;
- București - Pitești - Slatina - Craiova - Turnu Severin - Vârciorova (la granița cu Austro-Ungaria);
- Buzău - Focșani - Mărășești (opțional, după terminarea celorlalte trei)

Concernul respectiv aparținea unui celebru escroc al vremii, Barthel Heinrich Strausberg(pe numele său real Baruch Hirsch Strousberg). Ca să fie treaba treabă, textul contractului a fost întocmit la Berlin, după care, la inițiativa proaspătului rege, a trecut prin Parlament ca prin brânză. Ce-a urmat e de comedie. Majoritatea lucrărilor au fost executate pe hârtie. Cu toate că măsurătorile guvernului difereau net față de cele ale „investitorului strategic”, banii erau plătiți fără întârziere. Deh, era vorba de „oamenii regelui”. Dacă stai și te uiți pe deconturile de-atunci ai impresia că în România se construia transsiberianul, nu o linie banală de tren.

Timpul a trecut, banii s-au dat, dar de văzut nu s-a văzut nimic. Numai că timpul n-a mai avut răbdare cu „investitorul strategic”. După nenumărate țepe, după ce creditorii au început să-i bată pe la uși, Strousberg a capotat. Nici măcar banii veniți din România nu l-au mai putut ajuta și, în 1870, marele concern de carton dă faliment. România rămâne cu buza umflată, iar Parlamentului nu-i mai rămâne de făcut altceva decât să anuleze concesiunea. Oricum nu mai avea obiect.

Iată cum așa-zisa Casă Regală a României și-a început activitatea cu o mega-afacere de corupție. Ar trebui menționat că amarnicul proiect de construire a acelei căi ferate a fost finalizat abia zece ani mai târziu, după ce afacerea a fost mulsă de alți doi bancheri, de data aceasta vienezi, Bleichroder și Hansemann.

Dacă a făcut ceva proaspătul rege, atunci acel ceva a fost introducerea mega-corupției în România. Până atunci nu se mai furase la un asemenea nivel, astfel încât putem spune că regalitatea română într-adevăr ne-a scos din evul mediu: nu se mai fura cu calul și căruța, ci cu trenul.

V-am rămas însă dator cu o explicație legată de cenzurarea lui Eminescu. Ce s-a întâmplat de fapt? Scoaterea brutală a respectivelor versuri a fost operată de către Titu Maiorescu. La nivel teoretic chestiunea n-avea sens. Maiorescu era conservator, adică se opunea liberalilor care sprijineau politica de jecmănire a proaspătului rege. Asta deoarece se puseseră în frunte pentru a le rămâne și lor oarece firimituri din jaful aplicat poporului. Așadar n-avea niciun sens ca referirea transparentă la afacerea Strousberg să dispară din carte. Doar că, așa cum se întâmplă la noi, caracatița corupției era transpartinică, o altă caracteristică introdusă de fostul rege. Titu Maiorescu, dincolo de statutul de lider al Partidului Conservator care se opunea energic afacerii Strousberg, era, în particular, avocatul lui Strousberg împotriva statului român. Și, cum era foarte atent la nuanțe, a ales să-l cenzureze grosolan pe Eminescu.

Ei bine, cum vi se pare România secolului XIX? Naivă ca un copil mic, jefuită de ticăloșii vremii și având deplină încredere în „măreția civilizației occidentale”. O atât de mare încredere încât și-a pus în frunte un păduche neamț. Iar asta, iată, se întâmplă și-acum. N-ar trebui să vă întrebați ce urmează, ar trebui să vedeți limpede că doar va fi un salt cantitativ în ceea ce privește dimensiunea corupției. Însă, pentru a o vedea trebuie să ai puțin habar de istoria reală. Puțin, nu mult! Însă acest puțin, pentru mulți dintre rudimentarii mei conaționali se poate dovedi un munte al cărui vârf se pierde undeva în negura norilor. Din păcate mereu ne-a îngropat prostia.

P.S. Vă dau în cele ce urmează și o variantă necenzurată a Doinei lui Mihai Eminescu.

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa Creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta!
Lasă-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!