Cuba dă în fiert

Oameni ieșiți pe străzi și strigând în disperare împotriva dictaturii. Jigodia de Biden declarându-se solidar cu cerințele cubanezilor. Ar fi fost de mirare dacă ar fi avut altă opinie. Mai ales că „solidaritatea” sa e vârful aisbergului care demonstrează acțiunile subversive ale SUA. Povestea actualei „revoluții” cubaneze a început atunci când regimul Castro(Raul) a început așa-zisa relaxare. Aceasta a permis intrarea ca-n brânză a agenților de influență care, treptat și la vedere, au indus ideile toxice populației.

Văzând imaginile din Cuba îmi amintesc imaginile de la Revoluția noastră. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Era cât se poate de clar că trebuie făcut un salt de la regimul lui Fidel Castro, cu kilometricele sale discursuri, către un stat ceva mai descentralizat și mai flexibil. Asta a încercat să facă Raul Castro, însă a sfârșit-o într-o luptă surdă pentru supraviețuirea regimului.

Miguel Díaz-Canel, actualul președinte, a fost văzut ca o soluție de înlocuire a familiei Castro. De altfel, el a reprezentat o soluție decentă, care să nu fie atât de radicală încât să destabilizeze țara, dar nici pur politică, astfel încât să aibă tentația întoarcerii țării la o structură dictatorială monolitică. Mai degrabă, în ciuda apartenenței sale la structurile puterii de partid și de stat, Miguel Díaz-Canel este ceea ce am numi un tehnocrat, de aici derivând toate erorile pe care le face și slăbiciunile de care dă dovadă. 

În fața manifestațiilor, Miguel Díaz-Canel acuză americanii. Are dreptate, doar că oamenii nu mai vor să audă sloganele Partidului Comunist, cu toate că structura de putere de la Havana spune adevărul. La fel ca noi acum treizeci de ani, oamenii sunt sătuli de ceea ce se comunică de la vârful țării, fiind îmbătați de ideile toxice induse de propagandă. Culmea e că ei au o idee falsă despre America. Li se pare că America de acum e cea din anii 70-80, când, în realitate, SUA se află pe un drum al deteriorării masive a calității vieții. La fel ca și noi în anii 90, cubanezii au impresia că din afara granițelor vor veni diasporezii care-au făcut avere în SUA și vor investi bani în Cuba. N-au habar că la graniță se află hienele care, într-un timp record, vor transforma insula în ceea ce-a fost înainte de Revoluția lui Fidel, iar oamenii vor suferi chiar mai mult decât au suferit înainte sau decât suferă acum. Însă cei care-și uită istoria riscă s-o retrăiască.

Cuba e o țară săracă. Destul de săracă pentru a se putea autosusține. Partidul Comunist de acolo a făcut cam ceea ce putea să se facă pentru a dezvolta țara. Mai mult, din păcate, nu se poate. Sau, mai bine spus, se poate prin reîntoarcerea țării la ceea ce-a fost, anume bordelul SUA. Asta însă înseamnă dependență de vecinul mai mare și reîntoarcerea regimurilor dictatoriale ale „democrației”. Subjugarea țării și transformarea locuitorilor săi în sclavi ai stăpânilor de peste mal. 

Iată viitorul Cubei! Chiar dacă Miguel Díaz-Canel va reuși să evite actuala revoluție colorată, destinul tot acela e. Motivele sunt simple: populația e ignorantă. La fel ca noi în urmă cu treizeci de ani. Credeam că dacă avem o pereche de blugi cucerim lumea, fără să ne dăm seama că acei blugi sunt, în realitate, un pantalon low cost pe care ajunseserăm să-l divinizăm. Fără să ne dăm seama că întreaga „față colorată” a alimentelor pe care le vedeam venind „de dincolo” ascundea, în spatele marketingului agresiv, crâncena realitate de plastic în care trăim acum.

Un prieten cubanez mă întreba cum văd lucrurile. Ascultându-mă cum argumentez că toată tevatura de acolo e o întoarcere către Fulgencio Batista m-a întrebat cum cred că se va putea deturna mersul lucrurilor astfel încât să nu se ajungă acolo. Interlocutorul meu e un lider politic de nivel mediu. I-am spus franc că există o soluție pe care el n-o va considera soluție, dar care e singura formulă care i-ar putea salva: dialogul sincer cu oamenii și reclădirea internă a întregii structuri politice. Până când omul nu va înțelege de ce se „suferă de foame” în țara aceea va crede în toate balivernele propagandistice pe care le primește de la binevoitorii de la granițe. Până când omul simplu nu va avea capacitatea să ia decizii în mod direct asupra a ceea ce urmează să i se întâmple, situația va continua să se erodeze. Ce înseamnă asta? Un soi de democrație directă pentru necesitățile imediate, pentru treburile care țin de organizarea locală. Însă, din păcate e prea târziu pentru asta. Oamenii și-au pierdut încrederea și-n timpul răgazului pe care l-au avut după plecarea lui Castro nu s-a făcut nimic. Doar s-a moștenit întreg aparatul necrozat de stat. 

A rămas puțin cam dezamăgit. M-a întrebat totuși, în treacăt, dacă văd vreo soluție concretă pentru trecerea de criza de acum și i-am spus franc adevărul: băgați mâncare în magazine, cât mai multă mâncare. Băgați produse. Asta vrea poporul și asta-l va calma. Însă, în același timp tot asta îl va orbi definitiv și-l va conduce tot spre calea pierzaniei.

Din păcate unele popoare par a avea destinul scris în ADN. Luați-i ca exemplu pe italieni: la ei gustul pentru frumos este nativ. Pot așeza două pietre banale atât de frumos încât te crucești cum de nu ți-a trecut asta prin minte. Luați-ne acum pe noi: așa cum la italieni frumosul e în ADN, la noi caracteristica principală e trădarea celuilalt. Toată istoria ne-am măcelărit prostește între noi, ne-am vândut străinilor într-o pasiune nebună pentru trădare. Și iată unde am ajuns: cu un președinte trădător, un guvern vândut, armată și servicii secrete vândute. Cum am putea să fim altfel? Conștientizându-ne slăbiciunea și încercând să ne-o rezolvăm. Putem? Aiurea, dacă ne face cineva trădători în față turbăm. Cum adică să ne spună nouă cineva așa ceva. Noi, cinstiții și verticalii pământului! Nu-i însă nevoie decât de o tură superficială prin istoria noastră pentru a ne vedea așa cum suntem: trădători și vânzători ai aproapelui.

Revenind la cubanezi, îi spuneam amicului meu că s-au născut săraci și că trebuie să se învețe cu sărăcia, s-o înțeleagă și să-i depășească mentalitatea. Dacă vor face asta, vor putea să crească. Numai săracul care-și înțelege sărăcia ajunge să aibă bani. „Cum să se considere săraci cubanezii?” - mi-a replicat el. „Ei cred că sunt bogați, dar că banii lor sunt la cei din vârful statului”. Știam asta și i-am recomandat să revadă procesul lui Ceaușescu, în care-a fost condamnat la moarte pentru că ar fi vrut să fugă din țară cu peste un miliard de dolari. În realitate, în străinătate erau mai multe miliarde de dolari, dar nu pe numele lui Ceaușescu, ci pe al țării. Bani care au fost jefuiți de insiderii care ajunseseră la butoane. 

Poate evita Cuba deturnarea propriului destin? Din păcate sunt sceptic. Acolo, ca și la noi de altfel, e un setup fără ieșire.