Unde suntem și spre ce ne îndreptăm

În momentul în care au apărut primele creșteri ale prețurilor în zona materialelor de construcții(dacă nu mă înșel fierul pentru armături a crescut primul), oamenii din domeniu pe care-i cunosc mi-au spus că la mijloc e o speculație și că nu va dura mult. Cei mai apropiați de zona respectivă știau de la producători că prețurile vor urma să crească, astfel încât au cumpărat masiv la prețul mic și au făcut un profit bunicel. Pot spune însă că absolut toată lumea era ferm convinsă că acea creștere a fost doar temporară și prețul urma să-și revină. N-a fost așa. A urmat creșterea prețului la lemn. În unele cazuri s-a dublat. Mulți au pus-o tot pe seama unei speculații, cu toate că începea să miroasă altfel.

Dacă s-ar fi uitat și mai sus de ei, cei din domeniu ar fi constatat că prețurile cresc la fel la nivel mondial. Faptul că atât aici cât și în Canada, SUA, Anglia sau China prețurile cresc cam cu aceleași procente ar fi trebuit să le spună tuturor că altceva se întâmplă. Și nu doar în zona materialelor de construcție. De la începutul anului până acum, la nivel mondial, avem o creștere medie de 2.5% a prețului alimentelor. Asta după ce în 2020 am avut o creștere de 3.5%. Am consultat oameni din industrie care mi-au spus că cifrele mele sunt false și că, în realitate, prețurile au crescut cu mult mai mult. De asemenea, toți cei consultați mi-au spus că nu i-ar lua prin surprindere o creștere bruscă a prețurilor cu 15%-20%. Rețineți ce vă spun! Culmea, asta se întâmplă în condițiile în care țăranii n-au cui să vândă produsele și le aruncă pe câmp. Ciudată lume, nu-i așa?

Dacă ne vom uita însă în zona economiei reale, vom vedea că nu sunt motive care să justifice creșterea prețurilor. Șomajul este în creștere peste tot și, cu excepția Chinei, mai toate țările înregistrează scăderi sau stagnări ale economiei. Indiferent cum am privi-o ne rezultă o siuație dubioasă. Pentru omul simplu nu are absolut nicio logică. Și nici pentru economiști n-a avut sens până în anii 60, atunci când fenomenul a fost vizibil în SUA. De-atunci avem și denumirea sa, anume stagflație.

Cauzele stagflației sunt, în principal, două. Pe de o parte, în ciuda unei activități economice în scădere, o criză de aprovizionare poate conduce la o creștere generalizată a prețurilor. Asta s-a întâmplat în SUA la sfârșitul anilor 60. Creșterea rapidă a prețului petrolului a condus la o creștere generalizată a prețurilor astfel încât, cu toate că economia scădea, prețurile au crescut. O altă cauză a stagflației vine de la excesul de bani. Bani produși fără niciun sens pentru așa-zisa sustinere a  economiilor. 

Să privim acum la situația pe care o avem în teren. Începând cu anul 2000(Criza dotcom), SUA a tipărit bani pentru susținerea economiei. Din 2008 însă, tipărirea din click a banilor a devenit o chestiune atât de uzuală încât n-a mai scandalizat pe nimeni. Mai mult, dacă mai țineți minte, au fost mișcări concertate, perfect sincronizate, ale Băncilor Centrale din SUA, Europa, Japonia s.a. care au dat click-ul tipăririi de bani în același timp. Operațiunea care până atunci nu fusese uzuală a devenit de-o banalitate crasă. Asta în ciuda sumelor halucinante cu care oamenii - nici măcar cei din domeniu - nu erau familiarizați.

Mai mult, era dubios că, în pofida cantităților imense de bani injectate în piețe, aceștia nu ajungeau la bază pentru a reporni motorul economic, ci se pierdeau prin contabilitățile toxice ale băncilor. Astfel, în ciuda situației economice precare, am avut profituri uriașe ale băncilor, profituri generate de speculații ale unor active abstracte, fără beneficii la nivelul economiei. Așa s-au creat două lumi: pe de o parte cea „de sus”, abstractă, neînțeleasă decât de insideri și înecată în bani, iar de partea cealaltă lumea de jos, cea reală,  aflată într-un permanent proces de pauperizare din cauza lipsei banilor. E însă o iluzie să crezi că cele două lumi pot subzista așa separate. Mai degrabă ar trebui să sesizăm că separarea s-a produs artificial, pe fondul injecțiilor monetare. Care injecții erau, la modul teoretic, menite a impulsiona tocmai „lumea de jos” pentru a putea ca întreg „mecanismul” să funcționeze. Însă „cei de sus” au găsit o formulă dubioasă de „izolare” care le-a permis să se facă „stăpânii banilor”.

Cu toate că de-a lungul timpului mai mulți oameni, printre care și subsemnatul, au atras atenția asupra necesității unor corecții, bravii croitorași financiari mondiali au luat în mână neaoșul nostru „lasă bă că merge-așa”. Însă asemenea fenomene nu pot funcționa la infinit. Iar dovada o avem acum. Din abstracta „lume de sus” ajung bani în paupera „lume de jos”. Pe moment vedem banii curgând așa cum se observă primele infiltrații atunci când ai inundație la nivelul superior. Mai devreme sau târziu, fragilul tavan se va sparge și întreg rahatul financiar de la etaj se va revărsa și către „cei de jos”. Nu-i însă un motiv de bucurie întrucât nu se va revărsa sub forma „banilor de buzunar”, ci sub forma simptomelor groaznice. Așa cum la inundație simți umezeala, la spargerea „plafonului de demarcație”, cei de jos vor simți creșterea accentuată a prețurilor. 

Setupul stagflaționist este cât se poate de vizibil. Doar că de data aceasta, dacă se va declanșa, se va petrece la o magnitudine nemaivăzută: o hiperinflație ucigătoare, combinată cu o cădere economică radicală.