joi, 15 iulie 2021

Noua unanimitate


Și pe vremea comuniștilor se organizau „alegeri libere”. Mai mult, propaganda sistemului spunea că alegerile libere reprezintă baza societății. Așa că erai chemat periodic să alegi pe cine voiai tu de pe liste. Aparent treburile erau extrem de bine puse la punct în ceea ce privește evitarea fraudelor: vot secret, comisie, președinți etc. Teoretic treburile funcționau ca unse. Practic însă se știa de la Partid care trebuie să iasă. Și chiar dacă nu se știa, cine ar fi avut curaj să raporteze că „tovarășul” sau „tovarășa” n-au avut scoruri gigant? Cam nimeni. Pe partea cealaltă, nu puteai să dai că „tovarășa” are 100% întrucât marea majoritate a oamenilor probabil scriau măscări pe buletinul de vot. De votat, nici gând s-o voteze. Astfel încât se făcea un compromis: tovarășul și tovarășa erau aleși cu ...99.99%. Ăia care votaseră împotrivă își spuneau în barbă că ăla a fost votul lor. Însă, de fapt nici naiba nu stătea să numere voturile.

Într-o oarecare măsură cam la fel stau treburile și-n zona așa-zis democratică. În realitate votul este un compromis între factorii de decizie de prin „structuri” care, la rândul lor, primesc ce și cum de la ocupant - în cazul națiunilor vasale ca a noastră - sau de la „cei din umbră”. Desigur, treburile nu se mai fac atât de grosolan ca pe vremea „răposatului și-a odioasei”. Doar toată prostimea trebuie să creadă povestea cu democrația, să sufere în noaptea alegerilor și să iasă fericită pe străzi sau, dimpotrivă, să scuipe nervos și să-și spună că „a fost cât pe ce să fie”. 

Probabil vă întrebați care-i mecanismul scos în față pentru a salva aparențele. Cum pot fi justificate toate ticăloșiile? Ei bine, numele său de cod este „noua unanimitate”. Vechea unanimitate e cea în care comuniștii defilau cu votul a 99.99% din voturile oamenilor. Noua unanimitate e mai flexibilă întrucât ea trebuie să reflecte tensiunile din societate. Și, pentru a nu exista probleme, această unanimitate are un procent convenabil tuturor: 60%. De ce e convenabil? Păi, în primul rând, el le confirmă celor care sunt împotrivă că „opoziția” e solidă. În fapt nu există opoziție, dar asta-i altă poveste. În afară însă de „confirmarea” opoziției, ea conferă puterii decise suficientă putere pentru a efectua orice i se cere. Uitați-vă acum la puterea ilegitimă instalată de către Plăvan cum joacă sârba pe orice reglementare pe care vor s-o maltrateze. 

Jocul celor aproximativ 60% este cumva similar peste tot în lume. L-ați văzut pe la toate alegerile directe. Plăvanul a fost ales cu 66%, Macron tot la fel. Cumva regula a fost dărâmată în SUA,unde anul trecut chiar au fost alegeri adevărate. Însă, în general, la fel merge și-acolo. Doar anul trecut am avut o situație excepțională.

Ceea ce e interesant este că, în „democrațiile consolidate” noua unanimitate se vede cam la toate nivelurile. Spre exemplu, există primari aleși pe viață cu aproximativ 60% din voturi. Cam peste tot unde trebuie aleasă o persoană, votul se consfințește cu aproximativ 60%.

Diferențele care confirmă regula apar doar la alegerile colective, acolo unde trebuie aleși nu oameni, ci partide. Aici valoarea noii unanimități este setată pe la 30%, astfel încât partidul care câștigă să nu poată guverna singur, ci într-o alianță. Regula are logica ei: acolo unde e implicată pulimea trebuie să ai un backup. Și ce alt backup mai bun poți avea decât menținerea unei stări permanente de incertitudine? Partidul care a „câștigat” alegerile poate fi înlocuit instantaneu din ecuația puterii dacă e ceva care nu convine.

Studiind atent ceea ce se petrece pe scenele politice așa-zis democratice veți constata că nu există mari diferențe între dictatură și „democrație”. Singura chestie pe care-o vedem este o mai mare libertate de exprimare. Însă degeaba ai libertatea de exprimare dacă nu te ascultă nimeni. Iată de ce rămânem cu un gust amar constatând că, în timp ce-n democrație poți vorbi, dar ceilalți sunt surzi, în dictatură toată lumea are auzul fin, însă toți sunt muți.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu