A veghea și incompetența din sistemul juridic autohton

Pregătiți-vă să înțelegeți niște elemente simple, dar devastatoare. Chiar dacă demonstrația de azi va dura puțin mai mult, vă promit că veți înțelege cât se poate de limpede nu doar că întreaga modificare legislativă recomandată de Comisia de la Veneția trebuie pusă în aplicare ci, mai mult, că ea poate fi pusă imediat în aplicare. Asta fără modificări ale Constituției sau alte artificii legislative care s-ar constitui în temeiuri de amânare până la calendele grecești. De asemenea, veți înțelege că întreaga Curte Constituțională a României este una infracțională, care lucrează după bunul plac, încălcând grosolan textul constituțional care-i reglementează activitatea.

O să încep cu o temă simplă: ce se întâmplă dacă mâine Curtea Constituțională a României se autosesizează și decide că tezaurul României trebuie împărțit, în mod egal, fiecăruia dintre cei nouă judecători? Veți spune că această decizie este obligatorie și trebuie pusă în aplicare imediat, deoarece e o decizie a CCR? Dacă aveți un IQ ceva mai mare decât nivelul de oligofren, veți merge să căutați să înțelegeți care-s limitele Curții Constituționale și așa veți da peste celebrul articol 146 în care, desigur, nu veți găsi atribuțiuni ale CCR în domeniul împărțirii tezaurului țării, ceea ce înseamnă că CCR și-a depășit limita de competență, iar judecătorii care au luat o astfel de decizie trebuie arestați, cercetați și condamnați de urgență. Ce trebuie să înțelegeți din această primă  demonstrație? Că absolut toate completele de judecată care au refuzat judecarea contestațiilor depuse de echipa lui Călin Georgescu pe motiv că „deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii” sunt formate din judecători ori incompetenți ori ticăloși. Asta include atât Curtea de Apel, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție. După cum veți vedea în continuare, nu doar scandaloasa anulare a Turului 1 al alegerilor este ilegală, dar și procedura prin care s-a anulat acest tur de scrutin, element observat de Comisia de la Veneția. Vom continua acum cu partea cea mai grea a demonstrației, dar care ne va arăta limpede cât de gol e „împăratul CCR” și cât de ilegal acționează. Nici nu-i de mirare în condițiile în care e format din tot felul de personaje bizare, ale căror cunoștințe de drept constituțional nu depășesc genunchiul broaștei.

Să studiem ce poate face CCR în ceea ce privește alegerile prezidențiale. Tot omul merge rapid la articolul 146.f, de unde rezultă că aceasta „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”. OK, pentru a înțelege limitele Curții, trebuie să înțelegem la ce anume se referă acel veghează. Termenul este vag și, parcă pentru inducerea în eroare a publicului, aceeași prevedere este repetată cu copy&paste și în „Legea de Organizare și Funcționare a CCR”. Totuși, ce înseamnă acest „veghează”?

Din punctul de vedere al DEX-ului, veghează înseamnă a sta treaz sau, într-un sens apropiat de ceea ce s-ar dori să se exprime în zona juridică de „a sta de strajă”. Ce face străjerul? Stă atent, urmărește și, dacă e pericol, dă anunțul de pericol. Deci, mai degrabă, termenul de veghează se referă la o anumită vigilență cu ajutorul căreia urmărește procesul electoral, iar, în caz de probleme, dă alarma. Limba română are și un alt termen, anume „a supraveghea”, având un înțeles mai puternic, anume „a avea sub control”. Având ceva sub control ai puteri sporite.

Cu alte cuvinte, în timp ce „a veghea” ne face să ne gândim la a da alarma, adică a anunța autoritatea competentă, „a supraveghea”, din contră, presupune controlul deplin. Așadar, dacă cei care au elaborat Constituția și-ar fi dorit ca CCR să aibă un control sporit asupra procesului electoral, ar fi prevăzut că „CCR supraveghează respectarea procedurii”, dându-i astfel un caracter mai puternic.

Am fost curios să înțeleg cum se raportează celelalte sisteme juridice, cele consacrate, la aceste noțiuni. Din păcate, sistemul anglo-saxon nu are o asemenea situație, dar studierea sa este interesantă și-o să înțelegeți mai pe final de ce. Acolo există - dacă ar fi să facem un echivalent - "to supervise" sau "to oversee" ca echivalent al „supravegherii” autohtone. Acesta descrie acțiunea de a dirija, de a controla sau de a monitoriza o activitate sau o persoană. De obicei, termenul este folosit în supravegherea judiciară, a celei electronice sau a supravegherii unei afaceri. Echivalentul autohtonului „a veghea”, ar fi „to watch over” care este utilizat pentru o acțiune mai generală de observare, de pază sau pentru ceva sau cineva care necesită atenție. Nu prea e folosit decât pe la testamente, unde executorul testamentar este îndemnat să „watch over” la bunurile testamentului, adică să le împartă conform prevederilor.

În justiția germană avem „wachen” și „überwachen”. Primul este utilizat în contexte similare celor care derivă din îngrijire(de ex. îngrijirta persoanelor vulnerabile), în zona de supraveghere generală, dar cu sensul clar de observare a unei situații sau persoane. De asemenea este utilizat în cazul drepturilor fundamentale, aceasta traducându-se ca obligație a statului de a proteja acele drepturi. După cum era de așteptat, „überwachen”(supravegherea) implică o inferență mai mare în viața privată, fiind folosit în contexte de securitate sau în zonele care necesită controlul activ al unei situații!  

În dreptul francez(și francofon) avem „veiller” și „surveiller”, cu diferențele pe care le-am semnalat mai devreme pentru limba română. În timp ce, din punct de vedere juridic, „veiller” se referă la obligația de a proteja interesele unei persoane(de ex. minor), la asigurarea respectării unei norme sau a unui contract și, în temeni concreți, la obligația de a fi prudent în ceea ce privește anumite riscuri sau amenințări, „surveiller” are, mai degrabă, un sens executoriu, dând dreptului celui care supraveghează nu doar să fie vigilent, ci și să ia măsurile de constrângere care se impun pentru respectarea a ceea ce este supravegheat. Într-un dicționar juridic găsesc următoarea explicație care mi se pare cât se poate de interesantă: „Acțiunea de a veghea implică în mod necesar ideea de vigilență activă, dar supraveghetorul, care are un sens mai puternic, denotă ideea unei activități de control, de verificare și observare continuă, riguroasă și autoritară”. 

Am rămas plăcut surprins de coincidența dintre intuiția mea și modul în care cei doi termeni funcționează în justiția francofonă(dar și în cea germană). Doar că am stat de vorbă întâmplător cu un „profesionist” pe care-l cunosc și pe care tot caut să-l ocolesc. Acesta mi-a spus pe un ton categoric, nici mai mult nici mai puțin că, în justiția autohtonă termenii „a veghea”/„a supraveghea” sunt interschimbabili. Asta demonstrează multe tare ale unui sistem și-așa bolnav. Doar că m-am gândit să studiez chestiuni echivalente.

Așa am ajuns la „Codul de procedură civilă” unde, la Art. 23.(2) avem următoarea prevedere: „Președintele veghează ca ordinea și solemnitatea ședinței să fie respectate, putând lua în acest scop orice măsura prevazută de lege”. După cum se observă, ne-am putea întreba, în acest context, de ce a ținut legislatorul să completeze acel „a veghea”, cu partea a doua, în care se specifică libertatea de a se putea lua orice măsuri prevăzute de lege? Este totuși interesantă și modalitatea în care se aplică acest „a veghea” aici. Deci, ce face judecătorul atunci când constată că nu se respectă buna desfășurare a procesului?Ia măsuri graduale: începe cu avertismente verbale, apoi îl poate îndepărta pe cel responsabil din sala de judecată, poate decide chiar ca procesul să se desfășoare fără respectiva persoană sau poate să-l amendeze. Însă e interesant ce se întâmplă în cazurile grave. Dacă, spre exemplu, cineva se apucă să jignească instanța sau să comită vreun act de violență asupra părților sau a instanței? Ei bine, în acest caz judecătorul ... sesizează organele de urmărire penală. Deci nu decide el, cu de la sine putere, încarcerarea respectivului, ci apelează la organele competente de cercetare penală. 

Așadar, inclusiv în sistemul nostru juridic, noțiunea de „a veghea” este una limitativă, care se referă mai degrabă la capacitatea de a observa și apoi de a atenționa. În aceste condiții, orice instanță poate constata nulitatea absolută a deciziilor CCR legate de anularea alegerilor și, de asemenea, de interzicerea unor candidaturi. A veghea nu presupune un comportament abuziv în care tu centrezi și tot tu dai cu capul, așa cum au făcut cei de la CCR în cazul prezidențialelor. Cum, din punct de vedere constituțional, CCR este singura capabilă să judece, rezultă că rolul său aici poate fi, eventual, unul de judecare a contestațiilor, nicidecum de luare directă a unor decizii. Și-o să înțelegeți imediat ce are de spus pe această temă inclusiv Comisia de la Veneția. Sub nicio formă spiritul Constituției nu permite CCR comportamentul abuziv și scandalos de care a dat dovadă. 

Iată cum  indică discret acest element Comisia de la Veneția: „Cercetările comparative arată că atunci când instanțele constituționale au datoria de a supraveghea(to oversee în original, vedeți ceea ce am spus despre sistemul juridic anglo-saxon!) alegerile, o astfel de datorie nu implică, în majoritatea cazurilor, competența de a acționa din oficiu”. Cu alte cuvinte, chiar și în cazul în care CCR ar avea atribuții sporite, de supraveghere, nu ar putea să taie și să spânzure!

Ca o confirmare suplimentară avem și explicația logică în paragraful următor: „De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că instanțele, inclusiv instanțele constituționale, sunt caracterizate prin reactivitate, nu prin stabilirea agendei; puterea lor este limitată de faptul că nu își pot alege cauzele. Această ipoteză ar fi răsturnată dacă curților constituționale li s-ar acorda dreptul de a acționa din oficiu și de a anula alegerile din proprie inițiativă - aceasta ar fi o putere enormă pentru care ar fi rezonabil să se solicite un temei juridic clar. În opinia Comisiei de la Veneția, competența instanțelor constituționale de a invalida alegerile din oficiu - dacă există - ar trebui să fie limitată la circumstanțe excepționale și clar reglementate, pentru a păstra încrederea alegătorilor în legitimitatea alegerilor”. Acest paragraf aruncă în aer libertatea pe care și-a luat-o CCR-ul prin abuziva autosesizare, făcând ceea ce nu are dreptul să facă, anume să „stabilească agenda”. Autosesizarea nu încalcă doar normele constituționale, ci normele general valabile cărora li se supun instanțele în general. Unei instanțe de judecată i se alocă procese pe care să le judece, nu se autosesizează ea, pentru a decide ce anume spețe(existente sau nu) să judece! Ceea ce a făcut CCR-ul prin autosesizare reprezintă un abuz atât de mare încât ar trebui drastic taxat întrucât denotă unei incompetențe crase. Iar instanțele care au refuzat să judece această speță ori sunt incompetente, ori ticăloase deoarece, așa cum am arătat la începutul articolului, hotărârile CCR POT FI CENZURATE atunci când CCR își depășește limitele de competență! 

Tot bazat pe paragraful anterior al Comisiei de la Veneția, aceasta concluzionează cât se poate de logic că: „Deciziile de anulare a rezultatelor alegerilor ar trebui să fie luate de cel mai înalt organism electoral și astfel de decizii ar trebui să poată fi revizuite de cel mai înalt organ judiciar, de curtea constituțională sau de o instanță electorală specializată, atunci când există un astfel de organism judiciar”. Cu alte cuvinte, exact ceea ce am spus și eu în ceea ce privește acea „veghere” a alegerilor: nu CCR trebuia să se pronunțe în ceea ce privește anularea alegerilor, ci AEP, iar contestațiile să se facă la CCR. Exact așa cum s-a întâmplat în cazul candidaților respinși de AEP. 

Mai adaug că, atunci când Comisia de la Veneția spune că decizia de anulare a alegerilor trebuie să se bazeze pe probe, practic scoate la colț adunătura de incompetenți de la CCR. Este ceva absolut de neimaginat ca o curte să pronunțe o decizie bazându-se pe suspiciuni. Asta încalcă orice noțiune de drept, trimițându-i pe cei nouă incompetenți la noțiunile de bază ale dreptului care, cel mai probabil, le sunt necunoscute. 

Iată și motivele pentru care, în special ticăloșii din PSD, joacă acum lateral, urlând pe toate televiziunile că „și ei sunt interesați să vadă probele pe baza cărora s-au anulat alegerile”. Ce ne spune asta? Că treptat, uzurpatorii de la CCR sunt treptat lăsați în ofsaid și, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge să plătească abuzul inimaginabil pe care l-au făcut.

Decizia Comisiei de la Veneția este prima care demantelează întreaga lucrătură ilegală. Vor mai veni și altele, iar presiunea asupra nulităților de acolo va crește. După cum se vede limpede, încălcându-și atribuțiunile s-au băgat singuri în colimator. La ora actuală, inițiatorii loviturii de stat, mai precis Plăvanul și CSAT, pot face un pas lateral spunând că ei doar au sesizat anumite suspiciuni pe care le au și că abuzul - așa cum s-a întâmplat de fapt - a fost săvârșit de CCR. Și fix așa se va întâmpla în cazul în care treburile se vor acutiza.

Oricum, recomandările Comisiei de la Veneția, așa cum am mai spus, vin ca un topor peste capetele seci din CCR, dar și peste cele din justiția care refuză să-și facă datoria. Ceea ce înseamnă că subiectul alegerilor anulate e departe de a fi epuizat!