Ziua în care se întoarce foaia

E imposibil să nu fi dat în viața asta de indivizi inițial exagerat de politicoși, care vă acordau o atenție sporită, tratându-vă ca pe regi și care, după ce și-au văzut sacii în căruță, să întoarcă foaia, tratându-vă cu indiferență sau chiar jignindu-vă. Oricine trece prin așa ceva, nimeni nu e ferit. Ei, dar ce se întâmplă când așa ceva se petrece la nivel de țară? Ați fi tentați să spuneți că n-aveți idee cum e. Culmea, am trăit-o pe noi, dar n-ați realizat-o. Iată de ce, în cele ce urmează, o să vă dau câteva exemple relevante pentru a înțelege în profunzime fenomenul, pentru a-i vedea „semnele prevestitoare” și ceea ce urmează după ce se declanșează „schimbarea de atitudine”.

Anii '70. România. Țară din Estul European aflată în siajul Moscovei. Brusc, președintele său începe să aibă „tracțiune internațională”. Motivul? Era cel mai liberal lider comunist. Se opusese invaziei Cehoslovaciei și astfel era preferatul cancelariilor occidentale. El însă își știa problemele, pe care le dezvăluia partenerilor de discuții. Așa i s-a tot turnat veninul otrăvit în urechi: „Ai nevoie de capital. Dacă ai capital îți îmbunătățești economia, iar o economie bună produce și mai mult capital, atât pentru datorii, dar și pentru profitul țării. Așa funcționează economia concurențială și de-aia întreprinderile noastre sunt mai performante decât ale voastre”. A întrebat cum se face, i s-a indicat FMI, Banca Mondială și, uimit de faptul că toate acestea funcționează sub egida ONU, a început să se împrumute. Apoi, de la finanțiștii internaționali i s-au indicat alte cluburi mai mult sau mai puțin oculte, de unde să-și finanțeze „accelerarea economiei”. Treptat însă, cluburile de finanțare ieftină și-au închis porțile și a fost pasat pe „piața liberă”, adixcă la cămătarii care, pe vremea aia, aveau sediul la Londra.  Și uite-așa, după răciri treptate, la începutul anilor 80 s-a trezit cu portăreii la ușă, spunându-i pe un ton ferm că e cazul ca țara să-și declare falimentul și să accepte formula de restructurare a datoriei propusă de ei. Acela a fost momentul „întoarcerii foii”. Disperat, Ceaușescu a făcut ceea ce nimeni nu credea că e posibil: i-a refuzat! Și, mai mult, a urmat un program accelerat de plată a datoriilor, cel pe care noi l-am perceput ca „deceniul foamei”. Doar că, treptat, lui Ceaușescu i s-au închis toate ușile, iar la final a fost inclusiv condamnat la moarte.

Spre deosebire de România, Polonia a acceptat restructurarea datoriei, adică ceea ce Ceaușescu nici n-a vrut să audă. Peste tot veți întâlni șablonul „v-a mers greu pentru că Ceaușescu n-a vrut să restructureze datoria”. Cum a fost cu Polonia? Păi anii 80 au fost tot un deceniu pierdut întrucât, dincolo de restricții, Polonia a trăit permanent cu teama invaziei sovietice pe motiv de „Solidaritatea”. Mai e un amănunt: în 1990, în timp ce România avea datorie ZERO, Polonia, de la datoria restructurată de 25 miliarde $ ajunsese la aproape 50 miliarde! Diferența? Wojciech Jaruzelski a murit în patul său.

Să vă mai dau un exemplu rapid: Grecia. A intrat în 1981 în CEE(precursoarea UE) cu o datorie publică de 26% din PIB. Până în 2001, anul aderării la moneda euro, datoria a sărit la aproape 104% din PIB. Iar în 2008 s-a întors foaia. Cei care-o pupaseră pe frunte, felicitând-o pentru „viziunea liderilor săi”, s-au trezit că datoria de peste 100% din PIB a Greciei e catastrofală, că e pericol de incapacitate de plată s.a.m.d. Așa a ajuns Grecia la o creștere bruscă a datoriei publice la ... 170% din PIBși asta peste noapte! Iar în prezent, după ce-a privatizat tot, e la 151%! Cine plătește dezastrul? Amărâtul, desigur. Au explodat impozitele pe proprietate atât de mult încât se plătesc lunar(!!!), s-au redus pensiile și salariile, iar cetățeanul de rând e un erou doar pentru că reușește să-și ducă traiul de pe o zi pe alta. 

Așa funcționează „întoarcerea foii”. V-ați întrebat ce-a fost cu disperarea aia de la anularea alegerilor? Păi ce să fie? Reprezentanților așa-zisului stat li s-a întors foaia în față. Așa s-au trezit unii dintre „marii oameni de stat” cu dosare de pedofilie, de relații nepotrivite, de bani șmangliți prin fapte crâncene de corupție s.a.m.d. Chestii pe care le credeau numai de ei știute! Și fix așa s-a „coalizat” mișcarea pro-ioropiană. Diktatul a sunat clar: diliul președinte, măcelarul premier. De ce? Pentru că se întoarce foaia, motiv pentru care e cazul să afle și prostimea! Covrigarul s-a împrumutat în 2024 cu 50 mld. EUR. An electoral, deh. Șocul vine însă în 2025, când Mafiotul de la Oradia s-a împrumutat cu ... 48 mld. EUR. Păi cum, frate, doar 2 miliarde mai puțin? Iar deficitul real e mai mare decât cel al Covrigarului? Cum vine asta? Vă spun eu exact!

Datoria externă a sărit la 60% din PIB. Pentru completarea până la 100% mai e nevoie de doar patru ani. Sau poate chiar și mai puțin întrucât dobânzile tot bubuie la nivel mondial. Stăpânii știu bine care-i optimul. Esențial pentru ei e să-i învețe pe proști din timp cu răul. Așa că „finanțatorii” sunt din ce în ce mai zgârciți și din ce în ce mai pretențioși. E simplu, România le-a intrat în plasă, nu mai are cum să scape decât dacă apare vreunul care să se trezească și să schimbe macazul. Păi care să fie ăla? Că doar toți sunt pro-Ioropieni, toți cu Ucraina-n suflet, toți cu ăia, nimeni cu românii. Asta înseamnă destin păduchios pe care ți-l faci singur. Rolul lui Bolojan e simplu: să arate că nu se poate. Și cum poți arăta mai bine decât blocând tot, aruncând cu taxe la ăia care-abia își mai duc zilele, dar scutindu-i pe marii guzgani care sug țara asta de orice energie. Asta e ceea ce se petrece. Se schimbă foaia. Și ni se va spune franc: până acum ați trăit bine pentru că puteați să vă împrumutați. Acum trăiți prost pentru că nu mai aveți de unde. Și-atunci să te ții. Privatizări de tot și toate, concesionări de teren, „flexibilizarea” pieței muncii(vedeți exemplul lui Milei!) s.a.m.d. Dacă vei vrea să faci ceva ți se va spune că n-ai voie. Că, deh, neamțul are exclusivitate într-un domeniu, franțuzul în altul, englezul în altul și americanul peste tot. Tu? Să zici mulțumesc că te mai lasă să respiri. Dar și aia trebuie s-o faci cui parcimonie, să nu cumva să poluezi mediul!

Suntem practic acolo, aproape de ziua în care se va întoarce oficial foaia. De întors ea s-a întors, dar proștii încă n-au aflat. Va fi anunțată și oficial, dar mai sunt câteva asasinate economice de făcut. După care...

De ce a intrat România în recesiune? Explicația pe care nu ți-o va da nimeni!

„România a intrat în recesiune, de ce nu comentezi asta?” - mi-a scris un cititor revoltat într-un comentariu. Și chiar m-am enervat, desigur inutil. Când ești de partea asta a tastaturii și știi ce-ai scris de-a lungul timpului, te enervează astfel de comentarii și tinzi să-i răspunzi radical: „Am comentat-o când toți spuneau că n-o să fie!”. Doar că omul ăla n-are nicio vină. El e un vizitator pasager pe blog sau pe rețelele de socializare și a ajuns la articol întâmplător. Nu are viziunea a ceea ce am scris pentru că vede strict articolul sau postarea respectivă. Și e normal să i se pară nepotrivit ca eu să vorbesc despre Iran, Rusia, geopolitică etc. în condițiile în care aici a luat for țara. Dar realitatea e aceeași: am spus încă de la primele măsuri că dobitocul de la Oradia ne va băga în recesiune. Mai mult am avertizat că va fi dezastruos faptul că marea criză care urmează ne va lua foarte de jos, scufundându-ne la un maxim pe care nici măcar nu ni-l putem imagina acum. Nu în ultimul rând, am estimat o cădere de 7% pentru economia românească în 2026. 

Propagande jenante și realități usturătoare

Tot aud idioțenii de genul „De ce n-au terminat rușii conflictul în trei zile?” sau „De ce durează atât de mult războiul din Ucraina?”. Teoretic sunt întrebări legitime dacă luăm ca bază diferențele militare dintre cele două țări. Și, totuși, sunt aspecte pe care nu vrea să le înțeleagă nimeni. Culmea, dacă în ceea ce privește publicul de la noi confuziile sunt de înțeles - întrucât suntem permanent sub asaltul fake news-urilor propagandei de război coordonate de Marea Britanie, este de-a dreptul de neînțeles atitudinea bloggerilor militari ruși care, fără probleme, ar putea fi preluați de propaganda ucraineană. Vă spun sincer că dacă vrei să citești critici vehemente ale armatei ruse nu trebuie să mergi spre propaganda ucraineană, ci spre bloggerii ruși care uneori sunt într-o asemenea stare de vehemență încât îi bănuiești că au pactizat cu dușmanul.

Să vă dau un exemplu recent. A explodat presa pro-ucraineană în ceea ce privește mega-contraatacul efectuat de ucraineni care au reușit o spectaculoasă pătrundere de 20 kilometri în zona Zaporoja. Dacă stai și judeci logic, ai impresia că rușii sunt niște pămpălăi. Păi cum vine asta, te câcâi atâta ca să ajungi la periferia Zaporojei și vine ucraineanul și-ți trage o directă de te-a potolit! Dar stați, că n-ați citit ce spun rușii. „Incompetenta armatei”, „ucrainenii au intrat în noi ca-n brânză” și alte cuvinte grele de ziceai că mai e puțin și-ajung în Crimeea. Sunt, totuși, curios ce s-ar întâmpla dacă în „democratica Ucraina” cineva ar avea atitudinea unor bloggeri ruși gen Mihail Zvinciuk(Rybar) sau al Anastasiei Kașevarova. E drept că Igor Girkin(Strelkov) a ajuns la zdup pentru extremism, dar dacă citeai ce scria acolo în condiții, totuși, de război, efectiv te cruceai la aproape injuriile adresate conducerii superioare a armatei și previziuni care le depășeau în radicalism pe cele făcute de idiotul Ben Hodges. 

Revenind la contraatacul ucrainean, s-a dovedit că, în realitate, a fost un fâs total. Într-adevăr, armata Ucrainei a intrat, dar într-o pungă ... unde nu era nimeni! Cu alte cuvinte, a găsit a fâșie liberă și-a pătruns acolo, în prezent fiind expusă la focuri din trei părți. Așa ceva e semn de incompetență crasă, nicidecum de eroism!

Dar sunt obișnuit cu astfel de elemente. Încă din primele zile ale războiului, mașina de mâncat rahat a propagandei din Ucraina a tot gonflat realitatea. De exemplu, inclusiv acum lumea are impresia că Rusia a pierdut bătălia de la Ivankovo, în condițiile în care a fost vorba de un succes răsunător. În mai puțin de 28 de ore armata rusă a învins și a forțat retragerea brigăzilor 14 Mecanizată și 95 Asalt Aerian, reușind să cucerească o întreagă rețea de orașe din zona metropolitană a Kievului și făcând joncțiunea cu cu trupele debarcate anterior pe aeroportul Gostomel. Inclusiv controlul unui cap de pod la trecerea râului Irpin. E vorba de un marș de aproape 100 kilometri, o pătrundere care s-a extins ca o pânză de păianjen, surprinzând și paralizând defensiva ucraineană. Ei bine, toată această operațiune de care nu știu ce armată din lume ar fi capabilă, a fost bagatelizată și transformată în ... victorie a Ucrainei. Propaganda de război, în acest caz, a excelat aproape la fel de mult ca fake-ul de la Bucea!

Însă realitatea cea mai crâncenă, ascunsă cu dibăcie de propagandă este cu totul alta și ține de cifrele brute. Rusia a început conflictul din Ucraina cu o armată de 175 000 oameni. Ucraina, de partea cealaltă, avea în jur de 300 000 de soldați(250 000 armata regulată plus 50 000 strânși în perioada pre-invazie), iar până în mai a ajuns la cel puțin 700 000 de soldați. Rușii abia în septembrie au făcut o mobilizare, ajungând la un total de 300 000 de oameni pe front. În condiții de un soldat rus la cel puțin patru soldați ucraineni, rușii au cucerit Mariupolul, au făcut joncțiunea terestră cu Crimeea, au intrat în Est eliberând o mare parte a Donbasului, reușind menținerea pe poziții. Retragerea din Herson a fost văzută ca un dezastru, dar armata aia de până în 200 000 de oameni a ținut un front de o mie de kilometri, menținându-se în atac și având inițiativa în teren. Abia acum rușii urmează să aibă aproape 600 000 de soldați pe linia frontului. Asta în condițiile în care estimez că ucrainenii au pierdut aproape două milioane de soldați în conflict și reușind să aibă acum în jur de opt sute de mii de soldați. De fapt tocmai aici este discuția referitoare la „penuria de soldați” de-acolo. În urma topirii a două armate, Zelensky nu mai are de unde recruta, iar rușii tind să lupte pentru prima dată aproape de la egal la egal cu ucrainenii - din punctul de vedere al numărului de soldați.  Ar mai trebui adăugate daunele de peste un trilion constând în ajutoare acordate Ucrainei de către Occident, credite, armament, muniție, dar și distrugeri înregistrate în infrastructură civilă și militară. Asta în condițiile în care Rusia și-a impus un război curat, fără pagube civile. Dacă aveți ceva de reproșat, comparați cu ceea ce se întâmplă în Gaza unde s-ar fi putut face ordine cu forțele de poliție, nu cu armata!

Inclusiv în ceea ce privește cucerirea fortărețelor Bahmut, Ceasiv Iar, Avdiivka, toți au arătat cu degetul la pierderile rusești, uitând adevărul jenant al imenselor pierderi ucrainene. Inclusiv în primul contraatac major al armatei Ucrainei, cel în care a cucerit Izium și Lîman, se uită că întreaga cucerire s-a făcut pe strategia înecării mitralierelor adverse, iar armata rusă s-a retras cu pierderi minime. Cam asta e realitatea.

Mai e însă ceva, care sperie adversarii Rusiei. Războiul ăsta - în realitate unul NATO-Rusia - a reușit să trezească ursul. Am spus-o de mai multe ori: Rusia se afla într-o perioadă romantică, în care, în ciuda puterii militare, nu era standardizată în ceea ce privește războiul modern. În doi ani Rusia și-a făcut o strategie coerentă în ceea ce privește dronele, făcând un upgrade major artileriei. Zona navală care era, de asemenea, rămasă în urmă, a compensat în timp record cu progrese absolut uimitoare. De la dronele de suprafață GRYLIAN, Molnîia(echivalentul acvatic al Geranului) sau Vizir și până la dronele subacvatice de ultimă generație gen Poseidon, Argus sau Octavia(stație subacvatică de încărcare a dronelor și de preluare a datelor colectate de acestea, fără a mai fi nevoie să iasă la suprafață), toate au ca scop trecerea Rusiei către o forță navală ieftină, scalabilă, capabilă de a opera oriunde pe glob și aliniată noilor realități. Vremea portavioanelor și a masivelor vase de război a trecut! 

Însă, de departe cel mai avansat proiect este Sfera, noua paradigmă rusească de utilizare a spațiului cosmic. Nu prea se știe mare lucru din capacitatea noilor sateliți, dar, printre rânduri, vă pot da câteva detalii. Este vorba despre o mega-constelație de 600 de sateliți cu un design novator, structurată pe asigurarea unor servicii absolut SF pentru mulți. Primul segment este cel de observare(i se mai spune „Ochii Sfera”), compus din sateliți Berkut-X/XLP(sateliți radar care oferă imagini indiferent de condiții meteo sau de lumină), Berkut-O/VD(sateliți optici de înaltă și foarte înaltă rezoluție pentru poze detaliate), Berkut-S(de supraveghere cu spectru larg, folosiți pentru monitorizarea schimbărilor rapide la sol) sau Smotr(Sateliți dedicați monitorizării infrastructurii de gaze și petrol). De unde vine noutatea absolută a „Ochilor Sfera”? Din faptul că rușii reușesc prin noua lor tehnologie monitorizarea în timp real a întregului glob. Estre ceva absolut revoluționar! Cel de-al doilea segment este cel de internet și date, denumit „Vocea Sfera” și compus din Skif(sateliți pentru internet broadband), Marafon-IoT(constelație de sute de sateliți mici dedicați „Internetului Lucrurilor”, care vor conecta senzori de pe conducte, vehicule autonome și echipamente militare) și Express-RV(sateliți pe orbite eliptice înalte, concepuți special pentru a oferi semnal stabil în zonele polare, unde sateliții geostaționari obișnuiți nu ajung).

Inclusiv în ceea ce privește avioanele, proiectele în lucru sunt de-a dreptul incredibil de novatoare. Dacă știrile referitoare la SU-75 - avion de generație a cincea, menit a fi ieftin și bun - sau cele despre SU-57  - care trece în producție full de serie, cu îmbunătățiri semnificative la motor și instrumentar - par știri banale, proiectele în lucru despre care nu s-a spus prea mult sunt de-a dreptul de domeniul SF. De exemplu, interceptorul MIG-41(urmașul MIG-31) se dorește a fi un avion capabil să atingă viteze hipersonice și să opereze la altitudini extrem de mari, aproape de spațiul cosmic. Proiectanții ruși susțin că MiG-41 va putea lansa rachete interceptoare de sateliți și va fi dotat cu arme cu energie dirijată(lasere). De asemenea, un alt proiect „de frontieră” este bombardierul strategic invizibil, care e proiectat să înlocuiască bombardierele Tu-160 și Tu-95. Va fi de tipul „aripă zburătoare” și are ca scop transportul rachetelor nucleare și convenționale pe distanțe lungi fără a fi detectat de radar. Primele teste la sol ale unor componente au fost raportate recent.

Iată-ne ajunși la sfârșitul articolului de azi. Cu toate că mulți vor repeta șabloanele cu „propagandistul pro-rus”, singurul scop al articolului de față este acela de a vă arăta că, în spatele propagandei absolut aberante, se ascund realități care, mai devreme sau mai târziu, vor ieși la lumină. Așa a fost mereu, așa va fi și acum. Și, la fel ca de fiecare dată, cei care se vor trezi prea târziu din beție, vor fi loviți în moalele capului. Ceilalți, cel puțin, știu la ce să se aștepte.

Din nou Iran-SUA-Israel

Se apropie un nou moment cheie în Iran. SUA au continuat să deplaseze echipamente militare în regiune. Un al doilea portavion urmează să sosească, în timp ce numeroase avioane americane se tot concentrează în zonă. Dacă până acum diferența dintre SUA și Iran era mare, acum este copleșitoare. Practic Trump a deplasat acolo cam tot ceea ce are mai avansat armata SUA.

Cele trei eșecuri ale Europei

Cu toate că lumea nu a conștientizat, există trei eșecuri ale Europei care au făcut ca Uniunea Europeană să devină o hazna irelevantă. În esență, UE ar avea toate ingredientele pentru a fi un proiect de succes, doar că îngustimea unor oficiali sau incapacitatea de a reacționa corespunzător au făcut ca UE să fie în prezent o fundătură sortită eșecului. Întrucât am extrem de multă treabă, articolul de față va fi ceva mai schematic, fără argumentele și exemplele cu care v-am obișnuit. Așadar, intrăm abrupt în prezentarea eșecurilor.

Fake-ul ca politică de sistem

În front update-ul de aseară am dat din greșeală un fake. Tocmai mă pregăteam să dau publicare când, brusc, îmi captează atenția mailul cu discuția lui Epstein despre al treilea război mondial. Sursa de la care o aveam era sigură, n-aveam îndoieli. Am zis să mai fac una-două verificări și o găsesc postată inclusiv pe X. Îmi spun, „e clar, i-au prins pe micuți!”. Și-o public.

Epstein

Epstein. Cazul Epstein. Piața e efectiv sufocată cu documente din dosarul său. Lumea se miră și arată ba spre unii, ba spre ceilalți. Esența însă se disipă exact la fel ca alcoolul dintr-o sticlă lăsată fără dop, iar de rămas rămâne un borhot urât mirositor cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face.

Adevărul despre Iran și adevărul despre SUA

Negocierile americano-iraniene au avut loc în Oman, locul pe care-l propuseseră iranienii și pe care, inițial, americanii îl refuzaseră. E și ăsta un semn care arată că treburile sunt destul de complicate inclusiv pentru așa-zisa „invincibila armada”. 

Era de așteptat să nu se ajungă la mari concluzii de la prima întâlnire, dar ceea ce s-a discutat acolo ne arată o altă față - de-a dreptul absurdă - a negociatorilor americani. Dar, pentru a se înțelege aspectele, voi face o paranteză în care vă voi prezenta înainte, pe scurt, unde sunt problemele și de ce s-a ajuns în impas.

La nivel teoretic, atât Israelul cât și SUA acuză Iranul că vrea să fabrice bombe atomice cu ajutorul cărora să distrugă statul Israel. OK, putem să înțelegem aspectul. Dar în spatele programului iranian de îmbogățire a uraniului stau multe elemente care sunt ascunse publicului larg.

Ar trebui să cunoașteți că Liderul Suprem, Ali Khamenei, a emis o fatwa - adică un decret religios imposibil de încălcat în Iran - care statutează că posesia și utilizarea armelor nucleare sunt „haram”(interzise de Islam). E primul aspect pe care, în general, publicul nu-l cunoaște. Așadar, din punct de vedere al legii iraniene, deținerea armei nucleare este interzisă. De asemenea, Iranul este semnatar al Tratatului de Neproliferare a Armelor Nuclearw. Prin intermediul acestui tratat, țările semnatare se angajează să nu utilizeze energia nucleară decât în scopuri pașnice. Astfel, statele care nu dețin arme nucleare își iau angajamentul să nu dezvolte astfel de arme, iar statele deținătoare își iau angajamentul să-și reducă arsenalul nuclear. Așa cum era de așteptat, întreg tratatul a devenit o obligație doar din partea celor care nu dețin să nu facă nimic pentru a deține astfel de arme.

Însă, în același tratat, mai e o prevedere, cea de la articolul IV, care stipulează că „toate statele membre au dreptul inalienabil de a dezvolta cercetarea, producția și utilizarea energiei nucleare în scopuri pașnice”. Cu alte cuvinte, nu-ți interzice nimeni să faci cercetări în domeniul nuclear dacă acestea sunt destinate zonei civile. Și de-aici începe toată nebunia. 

Omul de bună credință se va întreba - ca efect al buzz-ului mediatic - ce nevoie are Iranul de îmbogățirea uraniului dacă nu vrea să fabrice bombe atomice? Întrebarea, în sine, e una ineptă deoarece în procesele civile ai nevoie de material radioactiv purificat. De exemplu, Iranul are nevoie de combustibil pentru centrala nucleară de la Bushehr și a altor reactoare planificate pentru a crește producția de eregie electrică a țării și a reduce dependența de hidrocarburi. De asemenea, reactorul de la Teheran, folosit în scopuri exclusiv științifice, are nevoie de material purificat. Ca să nu mai vorbim de domeniul medical, în special în zona tratării cancerului. Cu alte cuvinte, Iranul - ținând cont de dimensiunea sa și de aspirațiile științifico-tehnologice - chiar are nevoie de propriul său program nuclear. Care program, conform tratatului de neproliferare, reprezintă un drept inalienabil.

Dar poate, vor spune unii, nimeni nu garantează că Iranul nu o va vira către crearea unei bombe atomice. Și-atunci, poate că mai sigur ar fi ca țara să se aprovizioneze cu acest tip de combustibil din exterior. Ei bine, există precedentul Eurodif! În 1974, pe vremea șahului, Iranul a acordat Franței un împrumut de 1 miliard de dolari - care atunci era o sumă colosală! - în schimbul căreia devenea partener cu 10% în consorțiul Eurodif, care opera o imensă fabrică de îmbogățire a uraniului în Franța. Astfel Eurodif se obliga să furnizeze Iranului 10% din producția sa de uraniu îmbogățit și să instruiască tehnicienii iranieni. După Revoluția Islamică din 1971, Franța a înghețat abuziv activele iraniene și nu și-a respectat contractul de a furniza Iranului combustibilul nuclear necesar țării pentru programul său nuclear civil. Mai mult, au refuzat inclusiv plata creditului acordat de Iran și abia prin 1991, după îndelungi tratative și arbitraje, au acceptat să plătească înapoi 1.6 miliarde de dolari, reprezentând creditul și dobânzile acumulate(dar care, în realitate, era o sumă mult mai mică din punct de vedere al valorii reale a dolarului), fără a-și respecta însă obligația în ceea ce privește furnizarea materialului nuclear și al instruirii tehnicienilor. 

Precedentul Eurodif justifică deplin aspirațiile țării în vederea obținerii independenței tehnologice, astfel încât tot ceea ce se ventilează în media sunt falsuri grosolane.  Nu se spune însă că, după ce iranienii au ales o anume formă de organizare - cea actuală - țara a trăit într-un continuu abuz din partea marilor puteri occidentale. Inclusiv acum, când cea mai mare forță militară a lumii trimite abuziv armata împotriva sa, acțiunea trebuie văzută ca un abuz deoarece Iranul nu a atacat decât după ce a fost provocat. Iar în războiul de 12 zile, provocarea a venit strict ca efect al nebuniei lui Netaniahu care, pentru a scăpa de problemele sale penale, provoacă războaie în lanț.

Dar să revenim acum la negocieri. Iranienii au venit la masa negocierilor convinși fiind că americanii vor să discute dosarul nuclear. Inclusiv în ceea ce privește acest dosar, ar trebui să știți că Iranul a fost întotdeauna de acord cu prezența observatorilor internaționali independenți care să monitorizeze programul său nuclear, având însă pretenția ca aceștia să fie observatori, nu spioni!

Mare le-a fost însă mirarea iranienilor atunci când au constatat că americanii au venit cu niște cerințe absolut aberante. Nu doar renunțarea la programul nuclear, dar și reducerea numărului de rachete până la un nivel la care țara ar fi efectiv dezarmată. Cu alte cuvinte, văzând că Iranul e o nucă prea tare, americanii le propun să se dezarmeze voluntar pentru ca, în etapa imediat următoare, să poată fi victima oricui și-ar dori. 

Este, desigur, o cerere absolut obraznică, dar partea bună este aceea că părțile au hotărât să se reîntâlnească. Iar asta ne sugerează o operațiune de tip Trump. Veți înțelege imediat de ce. 

În primulș rând trebuie să știți că nici în curtea americanilor treburile nu sunt limpezi. Audiat de Senat în privința deplasării unei asemenea forțe în Golf, Marco Rubio a dat impresia unui individ cel puțin oligofren, prin formulări care, în cel mai bun caz, ar putea fi calificate drept naive. Să ajungi să spui în Senat că n-ai nici cea mai vagă idee despre cum ai putea schimba regimul acolo din cauză că e un regim care funcționează de mult timp, mi se pare mai mult decât aberant. Totuși declarația survine  desfășurării unei forșe imense acolo. N-ai știut la ce te înhami? Totuși, să ajungio să afirmi „so that’s going to require a lot of careful thinking, if that eventuality ever presents itself”, mie unul îmi semnalizează o incapacitate intelectuală gravă.

Adevărul este că o constantă de netăgăduit a politicii americane este aceea de a cățăra toți cretinii țării în funcții de decizie, totul transformându-se acolo într-un adevărat circ. De la bășinosul moș Biden, care, la Vatican fiind, s-a căcat la propriu pe el și până la tembelii lui Trump care n-au habar pe ce lume sunt, constanta este prostia, în cea mai rudimentară formă a ei. 

Cum au ajuns americanii să „asedieze” Iranul? Lobbyul evreiesc l-a convins pe Trump că Iranul trebuie descurajat și astfel papagalul a efectuat totul în stilul său caracteristic, hiperbolizând inutil, lăudându-se și umflându-se în pene. Doar că, odată ajunși în proximitatea coastei iraniene, s-au trezit cu rapoarte de genul „Șefule, ăștia ne scufundă fărașele plutitoare și ne facem de râs!”. Inclusiv Israelul s-a trezit că nu are suficientă muniție antiaeriană pentru a putea trage „la japcă” împotriva rachetelor de ultimă tehnologie ale Teheranului. Iar muniție de unde să mai iei? Că a păpat-o Ucraina, iar prin SUA nici nu mai știu s-o fabrice!

De la ultimul conflict, cel din vară, Teheranul și-a crescut teribil capacitatea de a ataca și destabiliza nu doar Israelul, ci întreg Orientul. N-o spun eu, o spune New Yoork Times, cel care a tras semnalul de alarmă în ceea ce privește aventura dezlânată a americanilor în Golf. Aliații de altă dată ai SUA s-au trezit din somn și dau înapoi pentru că înțeleg exact despre ce e vorba. Prințul moștenitor al Arabiei Saudite a închis spațiul aerian pentru armata SUA și a declarat că speră ca atacurile Iranului împotriva SUA să se limiteze doar la bazele lor militare de pe teritoriul Arabiei Saudite. Președintele Emiratelor Arabe Unite s-a retras tăcut din „alianța” inițială de sprijin a SUA și pare că la fel face inclusiv Iordania, cea care până acum a fost cea mai ascultătoare coadă de topor a SUA. De fapt ce s-a întâmplat? Pare că toți au fost supuși de realitate unui duș cu apă rece. Calculele arată că un atac precum cel de data trecută nu mai e posibil, iar probabilitatea ca Iranul să reziste și să provoace daune grave este extrem de mare. 

Iată de ce, inclusiv Rubio, în aceeași interpelare de la Senat a bânguit că fotța deplasată în Golf este una defensivă! Păi ce-ați făcut, micuților? Nu erați voi ăia care ștergeați Iranul de pe fața Pământului? Nu voi îl eliminați pe Ayatollah și-l instaurați în locul lui pe Șah(știu că-i o prostie, dar nu m-ar mira s-o aud din gura vreunui oficial american)?

Trump acum are cartoful fierbinte în mână și nu are habar cum să rezolve povestea. De mai multe ori am spus că o scufundare a unui portavion american arată lumii că regele e gol. Iar Iranul are posibilitatea s-o facă și nu doar cu cel de-acolo din zonă, inclusiv cu altele mai îndepărtate. După cum a remarcat Medvedev, formația lui Trump este una tipică: „eu te sperii că te atac, apoi mă retrag și tu ești de acord cu jumătate din termenii mei”. Acum, în Iran, Trump e pus într-o situație limită. Dacă iranienii nu vor fi de acord să-i joace jocul, soarta sa politică e distrusă întrucât, conform sondajelor, democrații riscă să obțină majoritatea în ambele camere(asta acum, fără frustrrea unui eșec în Iran!). Și, după cum știm de la mandatul trecut(când a ieșit, totuși, destul de bine după midterms), dacă democrații iau poziții suficient de bune, mandatul său e dinamitat. Este, de altfel, semnalul pe care-l așteaptă atât neomarxiștii globaliști din Europa - epuizați de-atâta rezistență - cât și statul subteran american. Iar Trump simte toate aceste probleme, trezindu-se pus la zid de propria-i fanfaronadă. 

Cu toate că situația politico-economică este complicată în Iran, pentru populație există exemplul Irak-ului, Libanului, Siriei, Libiei s.a.m.d. astfel încât, la bază, iranienii sunt convinși că o înclinare a balanței spre „propunerea americano-israeliană” înseamnă o catastrofă pentru ei. De aceea, în ciuda tuturor elementelor false care se ventilează în media, în realitate nu există o opoziție iraniană. Papagalul ăla de Șah este doar un clovn, fiind susținut de o mică parte a emigrației iraniene și de ... Israel. Inclusiv Trump a refuzat să-l primească după ce i-a sosit raportul referitor la gradul de încredere pe care-l are în Iran.

Speranța mea este ca toată treaba să nu degenereze deoarece un conflict acolo efectiv ne-ar termina. 

P.S. Imaginea care însoțește articolul de față a fost publicată în „The Economist”. Ce părere aveți?

Olimpișor și oastea trădării

Vreau să vă amintiți că în perioada imediat următoare votului din primul tur de scrutin al prezidențialelor din 2024, atunci când toată lumea se crucea văzând scorul lui Georgescu, un singur individ, într-o emisiune TV de doi bani, a dat linia pe care s-a mers. Numele său? Nicușor Dan sau Nicu Psihicu, așa cum îi zic eu. Un individ absolut prăjit la creieri, diliu în ultimul hal, care într-o societate normală ar putea fi președinte doar în salon la Bălăceanca, a fost cel care a dat linia anulării alegerilor.

I-au păcălit chinezii pe americani?

Politicul american a obligat ByteDance, proprietarul TikTok, să vândă proprietatea asupra operațiunilor din SUA ale companiei. A fost o mișcare grosolană, bazată strict pe presiune politică și șantaj. În final, ByteDance a fost nevoită să accepte „târgul”. Termenii tranzacției au fost dezastruoși pentru companie: de la 40-50 miliarde cât fusese evaluat TikTok SUA, la data tranzacției evaloarea a fost stabilită din topor la 14 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă că ByteDance a încasat în jur de 11 miliarde $ și păstrează doar 20% din acțiunile noii entități.

Buzduganul lui Trump

Văd foarte multe emoții referitoare la „Raportul Congresului SUA” în ceea ce privește anularea alegerilor. Da, e un document important, dar am două observații. Prima și cea mai importantă: în cazul în care nu ați aflat suntem în anul 2026, iar alegerile au fost anulate în 2024. de-atunci încoace drepturile românilor sunt încălcate în mod grosolan, iar la conducerea statului au fost împinși un debil și-un mafiot, care taie și spânzură după cum li se dictează. Chiar atât de mult le-a trebuit ălora să compileze? Nu în ultimul rând atenționez că este vorba despre un document preliminar emis de Comisia Juridică, iar pe mine tocmai acest „preliminar public” mă îngrijorează deoarece pare a fi un fel de „buzdugan al zmeului” trimis din dorința de a negocia ceva!

Democracy is Coming to the USA

Parcă așa suna titlul cântecul băiatului ăluia care recita pe scenă. Lumea fredona și se simțea bine, marea majoritate neînțelegând versurile profund ideologice ale melodiei. Doar că melodia nu era decât un simptom al vremurilor. Direcția aberantă în care a luat-o SUA nu de azi de ieri, ci tocmai de prin anii 70. Într-adevăr, noi nu vedeam, dar în subteran se forma un val ucigaș pe care l-am văzut explodând abia în mandatul lui Obama.

Chiar și-atunci, în prima parte, povestea mergea bine întrucât, la nivel practic, toată mișcarea se baza pe o economie solidă din punct de vedere al cifrelor. Astfel încât nu puteai acuza comunismul în formare de-acolo. Totul părea a se susține întrucât, atâta timp cât „roata se învârte” n-ai ce și cui reproșa nimic deoarece totul e justificat de cifre. Așa am avut ceea ce numesc eu „creșterea comunismului în America”, într-o perioadă în care țara se dezvolta bine de tot. America de după 1990 învinsese comunismul(deci nu-i mai era frică să-și implementeze propriul comunism), domina lumea din punct de vedere economic și nimic nu părea s-o oprească. Doar era „Farul Lumii”.

În perioada în care subsemnatul s-a trezit din sevrajul pseudo-capitalist pe care începusem să-l văd la tot pasul, economia americană era bine. Astfel, între 1995 și 2007, avansa cu o medie de 3.2% pe an. Mai cârcotaș fiind din fire, arătam către creșterea datoriei publice, dar mi se trântea în ochi evidența, anume că, în timp ce datoria creștea cu doar 2,9%, economia creștea cu 3.2%, astfel încât creșterea datoriei era una sănătoasă după orice standard. Într-adevăr, pe vremea aia le spuneam cunoscuților că ei se înșeală deoarece nu iau în considerare riscul datoriei. Spuneam pe atunci că la o creștere constantă, ai o necunoscută în ceea ce privește dobânda(din păcate abia în 2007 mi-am făcut blogul, astfel încât n-am cum să „justific” ceea ce spuneam în acea perioadă cu ceva scris; dar nici nu contează).

Ce s-a întâmplat după criza economică din 2007-2008? Fix capcana „creditării sănătoase”. Oficialii americani au fost nevoiți să intervină brutal în piață pentru acoperirea găurilor, rezultând o scăpare de sub control a datoriei. FED-ul a trebuit să acționeze sincronizat cu Banca Japoniei, Banca Angliei și cu Banaca Centrală Europeană. Astfel, din 2009, situația datoriei vs. creșterea economică a început să se egalizeze. Iar din 2020 totul s-a dat peste cap! Din 2020 până în 2025 pasivele au crescut cu o rată de 10.2% din PIB pe an, în timp ce PIB-ul a crescut cu 2.4% pe an! Există însă o debalansare teribilă între guvernul federal, guvernele locale și mediul privat în ceea ce privește apetitul pentru datorie. Astfel, ca structură, guvernul federal împrumută în medie 2 trilioane pe an, companiile doar 0.25 trilioane $ pe an, iar statele și guvernele locale doar 0.1 trilioane $ pe an. 

Se vede cât se poate de limpede cum, în SUA, datoriile și riscurile private sunt înlocuite cu datorie guvernamentală, crescând astfel dependența economiei țării de apetitul satului pentru împrumut. Ce altceva este asta dacă nu o tranziție mascată spre comunismul în care statul deține economia? Știu, veți arăta cu degetul spre marii profitori care se îmbogățesc în timp ce americanul de rând se prăbușește. Dar nu așa era și în comunism? O elită păpa din ce în ce mai mult în timp ce talpa țării suferea?

Culmea, în tot acest peisaj desuet apare unul ca Trump care ar vrea să rezolve problemele după tipicul vechii școli: tăierea avântului comunistoid al democraților, reîntoarcerea la principiile de bază s.a.m.d. Teoretic e benefic întrucât o astfel de întoarcere ne-ar feri de dezastru. Dar întrebarea fundamentală este: SE MAI POATE?

Și-aici vine ghilotina statistică: la ora actuală SUA, pentru a crește economic cu un punct procentual, trebuie să se împrumute de peste trei ori mai mult!!! Repet: fiecare punct de creștere economică se vede ca 3% din PIB în împrumuturi. Ce-avem aici? Nici mai mult nici mai puțin decât rețeta spre dezastru. Un dezastru profund și absolut. Iar Trump, în toată ecuația, e doar „cel care întârzie”, așa cum a fost și în primul mandat(am scris în 2019 despre asta, vezi aici!).

La cum arată cifrele, direcția SUA e clară. La cum arată dinamica din interiorul SUA(mă refer aici la trepidația politică), totul mi se pare „crystal clear”. Indiferent cum ar vrea Trump să facă ordine, îi va fi imposibil întrucât întreg mecanismul statului îi este împotrivă. La ora actuală „adeziunea” față de politica lui Trump ține de ajutoare, adică de bani împrumutați de stat pentru a da - sub o formă sau alta - ajutoare de supraviețuire. Iar ăsta este un comunism în stare pură. Degeaba te declari conservator în condițiile în care acțiunile tale sunt de sorginte comunistă. Știu, nu le zici ajutoare, ci beneficii. Știu, trebuie să muncești ca să beneficiezi de ele. Însă întrebarea este: de ce nu poți trăi normal, câștiga normal și să fii pe picioarele tale fără ajutorul de la stat? Ce ne spune aspectul enunțat? Că indiferent cât de mult ar frâna Trump, la un moment dat nu va mai putea face nimic. Se va bloca, exact cum s-a blocat și la primul mandat. Și fix acela va fi momentul în care „democracy is coming to the USA”. Acela va fi momentul hazliu în care, cu toate că dezastrul va fi produs de mult prea multul comunism din SUA, lumea va vocifera considerând că eșecul nu poate fi rezolvat decât cu „și mai mult comunism”. 

Asistăm, dragii mei, la sfârșitul unei aventuri. Lumea veche s-a încheiat, lumea nouă nu mai are răbdare. Noi suntem undeva la graniță, cu peste două treimi în tabăra comunistă și doar ceva mai puțin de o treime văzând realitatea. Unde ne vom situa după tranșarea granițelor nu pot intui întrucât pare că vom fi iar victima hazardului și a înțelegerilor pe sub masă. Dar ceea ce văd din cifre e că viitorul nu sună bine pentru cei cu ochii deschiși. Pentru ceilalți, în schimb, e un delir de plăcere.

P.S. V-am dat link-ul articolului din 2019, citiți-l și spuneți-mi dacă am greșit cu ceva. La fel e și acum, doar decorul e puțin schimbat pentru a stârni neîncrederea proștilor în ceea ce privește curgerea iremediabilă spre catastrofă.

La un pahar de vorbă cu noul șef al FED-ului

Marțea trecută vă vorbeam despre ciclul de 45 de ani, practic încheiat. Ieri l-am ascultat cu surprindere pe Kevin Warsh, proaspătul nominalizat de Donald Trump pentru șefia Federal Reserve, vorbind despre același lucru. Iar ceea ce spune nu e puțin lucru, semn că jugul apasă tare. O să încep prin a vă expune pe scurt viziunea lui Warsh, pentru a trece apoi la discuția de fond.

Despre Iran și ceva în plus

Prostovănimea are impresia că în Iran Ayatollahul este un fel de dictator care taie și spânzură și că tot ce se face acolo se face doar cu voie de la el. Este imaginea clasică a „dictatorului rău” care este vânturată permanent de „Occidentul bun”. În esență, un dictator este rău din start pentru că nu este democrat, adică nu respectă sistemul vândut de Occident ca fiind cel mai potrivit pentru lume.

Moartea imperiul minciunii

Dacă întrebi „esperții” - care mai nou își iau înțelepciunea din halucinațiile AI-ului - îți vor spune că SUA au parte de o creștere economică solidă. Și, dacă ne uităm pe cifre, fix așa e. 2.5% în 2022, 2.9% în 2023, 2.8% în 2024 și undeva între 1.9% și 2.5% estimat pentru 2025. Pentru o economie dezvoltată, creșterea PIB-ului arată cât se poate de OK. Dar abia aici începe povestea care nu-mi dă pace.

Dacă ne uităm pe piața creditului din SUA, avem câteva revelații. De exemplu, începând cu T2 2022, observăm un fenomen interesant. Cu toate că în termeni nominali creșterea medie trimestrială a pieței agregate de credit a fost de 0,86%, în termeni reali creșterea este ultra-rahitică, de doar 0.02%. Asta înseamnă că pe perioada a 14 trimestre(T2 2022-prezent) activitatea de creditare a fost complet înghețată! 

Pentru ochiul neformat, cifrele prezentate în paragraful anterior n-au nicio noimă. De aceea le punem în context spunând că, în condiții de creștere economică sănătoasă, piața agregată de credit crește cu 0.7% până pe la 1.55% pe trimestru(în termeni reali). Ca exemplu, în perioada 1994-2007 am avut o creștere medie de 1.5%, iar în perioada 2015-2021 de 0.7%. 

Dacă intrăm și mai adânc în structura creditului constatăm alte elemente absolut dubioase. Pe segmentul creditelor ipotecare, practic nu avem modificări de sold. Pe segmentul creditelor de consum avem o contracție 2.7% - 3.2% pe an, ceea ce nu s-a mai văzut de la criza din 2008. Iar pe segmentul creditelor corporative avem o contracție situată între 1.4% și 3.3% pe an. Vorbesc în termeni reali. Iar întrebarea legitimă pe care și-o pune orice om normal la cap este cum poți avea creștere economică în condițiile unui asemenea dezastru pe piața creditului?

Cu un grad de îndatorare de 124% din PIB, scenariile care permit creșterea sunt extrem de puține. Astfel, un scenariu posibil ar fi cel în care creșterea economică ar fi impulsionată prin exporturi. Însă nu este cazul întrucât SUA au un deficit comercial situat între 2.8% și 3.7% din PIB. Mai trebuie să menționez că acel 2.8% este cel estimat pentru anul care a trecut, deci posibil scos din burtă de Administrația Trump. Și dacă e corect, e un dezastru întrucât survine agresivității cu care Trump a impus aberantele tarife!

O altă modalitate de creștere ar fi cea prin creșterea investițiilor publice. S-a văzut așa ceva în SUA? Desigur, nu. Într-adevăr, statul „compensează” înghețarea creditului printr-un apetit din ce în ce mai mare pentru cheltuieli, însă acestea intră într-o gaură neagră, gen aberanta „Big Beautiful Bill”. 

Ce-a mai rămas? O singură posibilitate, anume așa-zisa „creștere statistică”. Dar și aceasta este problematică întrucât, pentru a înregistra o asemenea creștere, trebuie să ai anumite condiții specifice gen efecte de bază, inflație moderată și un deflator de PIB facorabil, ceea ce nu e cazul. 

Observăm astfel limpede că nu există absolut niciun fundament care să justifice creșterile economice publicate de SUA în ultimii patru ani. Și aici ajungem la „frăția secretă” dintre democrați și republicani. E o frăție a minciunii, a ascunderii realității economice care este infinit mai precară decât lasă să se înțeleagă oficialii americani. Ca orice imperiu în declin, SUA este falită din punct de vedere economic. Picajul fluxului financiar „yen-dolar” este bomba care aruncă SUA în prăpastie. Și partea proastă este că Japonia - aflată sub ocupație - abandonează suveica nu pentru că ar vrea să dea dovadă de independență, ci pentru că nu mai poate! Cu o populație îmbătrânită, fondurile de pensii trebuie să-și aducă banii înapoi în țară pentru a își onora obligațiile față de bătrâni. Cu alte cuvinte, Japonia acționează așa pentru că nu mai are încotro, iar SUA nu găsește altă alternativă viabilă. 

Trump, cu gândirea sa rudimentară, a pus pe tapet un scenariu al profitului de ultimă instanță, generat de puterea militară. Nu-i nicio surpriză, exact la fel au făcut toate imperiile la apus, iar asta nu le-a prelungit viața ci, din contră, le-a scurtat-o! Acum avem aventura iraniană a lui Trump. Tot încearcă să concentreze forțe masive pentru a da o primă lovitură fatală. Nu știu care-i miza. Toată lumea pariază că Iranul va pierde, iar în cazul victoriei SUA prima de pariu e oricum mică. Dar ceea ce e sigur este că un eșec în Iran va distruge iremediabil și absolut rapid SUA. 

Fără surprize, în interiorul țării, problemele economice mascate cu dibăcie de statistici se văd limpede. Americanul de rând cunoaște o degradate vizibilă a puterii de cumpărare ca efect al creșterii prețului vieții. Într-adevăr, „Big Beautiful Bill” a condus la o îmbunătățire a condițiilor de la bază, dar per total, americanii o duc din ce în ce mai prost. Un alt indicator care arată gradul de eroziune! 

Care-i concluzia? Una cât se poate de simplă și absolut intuitivă: SUA trăiește într-o minciună absolută, falsificând statisticile atât de grosolan încât acestea nu se mai corelează. Când ajungi la astfel de artificii, e clar că te afli pe patul de moarte. Și poate chiar ai murit, dar cineva imită bătăile inimii pentru „a salva situatia”!

Dedolarizarea - de la slogan la realitate

Saltul cotațiilor metalelor, dincolo de „actualizarea valorii”, sugerează mai mult ca oricând faptul că dedolarizarea nu mai este un slogan fluturat de adversarii SUA, ci chiar o realitate. Politica lui Trump, aceea de a face SUA mare din nou , cred că accelerează micșorarea sa, prin pierderea rolului primar al dolarului. Trăim momentul în care ceea ce se întâmpla în subteran se vede deja la suprafață, fiind unul cât se poate de disperat pentru cei care credeau că dolarul va rămâne fixat pentru totdeauna ca monedă de rezervă.

Ministerul Incompetenței, Trădării și Subjugării Naționale

Cu mâna cu care semnează tăieri de la gura celor mai săraci români, Bolojan semnează fără niciun tremur îndatorarea României cu încă 5% din PIB în catastrofalul program SAFE. S-a spus că programul este destinat revitalizării industriei românești de apărare, iar ceea ce vedem este e destinat exclusiv industriilor statelor cheie din UE, care preiau hălci din monopolul de aprovizionare al armatei noastre. În noiembrie anul trecut v-am explicat cum s-a făcut loc forțat celor de la Rheinmetall pentru fabrica de pulberi, o tehnologie pe care România o stăpânea încă din Evul Mediu(articolul îl aveți aici).

Observând cu câtă ușurință imbecilii de la putere pun jugul pe grumazul nostru, cred că este momentul să analizăm mai clar întreaga tărășenie a celei mai mari scheme de fraudare din istorie, anume așa-zisa „înzestrare a armatei”. Sub închipuita stare de urgență, generalii șmecheri din structurile MApN își umflă buzunarele din contracte ultra-secretizate prin intermediul cărora banii din Buget zboară în scheme absolut halucinante de fraudare. Nu mă feresc să utilizez cuvinte dure întrucât realitatea este cea pe care o vedem și e neiertătoare!

În clasamentul Global Fire Power 2026, România se află pe poziția 52, în cădere cu un loc față de anul trecut(51) și cu cinci locuri față de 2023(când eram pe 47)! Întâmplător sau nu, în acești ani, Bugetul Ministerului Apărării a crescut la niște cifre absolut amețitoare. Știți ce buget estimat are Ministerul Apărării pentru anul acesta? Undeva între 11.4 și 11.6 miliarde EUR, în condițiile în care urmează să le mai intre în conturi și jaful de peste 16 miliarde EUR din programul SAFE! Cu alte cuvinte, Ministerul Apărării este cel mai bogat minister al României. Dar nu ne mai luăm de la asta.

Pentru corectitudine vom scoate cifrele programului SAFE, rămânând la bugetul de „doar” 11.4 mld. EUR. Hai să facem o comparație cu cei care se află înaintea noastră. Pe 51, locul ocupat de noi anul trecut, se află Venezuela, țară al cărei buget de apărare este estimat între 40 și 60 MILIOANE $. Etiopia se află pe locul 47 și are un buget de apărare de sub 1 miliard dolari, care a scăzut de pe la 1,7 miliarde cât avea în anii trecuți(deci maxim 10% din cât au melitarii noștri). Irakul se află pe 44, având un buget de 6.5 miliarde dolari, Malaezia pe locul 42, cu 4.3 miliarde $, iar Filipine pe 41, cu 6,1 miliarde de dolari.

Poate vă gândiți că sunt eu selectiv în ceea ce privește bugetele de apărare, luând în calcul doar țări sărace. Ce-ar fi însă să ne raportăm la statele europene? O să încep cu Finlanda, aflată pe locul 48 și fiind implicată în operațiuni complexe, precum cele de supraveghere arctică. Bugetul Ministerului Apărării din Finlanda este de situat între 7.5 și 8,2 mld. EUR, deci sub bugetul nostru! Pe locul 46 avem Elveția, al cărei buget de apărare este situat între 6.3 și 7.4 ml. EUR. Danemarca(locul 45) are un buget de apărare situat între 8.2 și 9 mld. EUR. Portugalia se află pe locul 38,  iar bugetul său de apărare este jumătate din cel al nostru: 4.8 - 5.5 mld. EUR!!! Mai vreți? Grecia se află pe locul 30, fiind în permanent șah din partea Turciei. Ei bine, Grecia are bugetul apărării situat între 8.5 și 9.5 mld. EUR! 

Cele mai mari bugete de apărare le au state precum Germania, Anglia, Franța Polonia, Italia, Olanda, Spania. Fiecare dintre ele însă are o industrie proprie de apărare pe care o ajută prin alocări bugetare, care însă nu sunt exagerate, rar depășind 2.5% din PIB. În restul eșalonului rămas, în afara Norvegiei(care se află cam pe aceeași poziție cu noi ca buget), România este campioană absolută! Nu mai vorbesc de faptul că statele din acest eșalon chiar au industrie de apărare, în timp ce la noi se freacă menta la greu. 

Iată-ne ajunși în momentul în care trebuie să ne întrebăm serios DE CE??? Adică momentul în care micile secrete care arată corupția din aparatul nostru de apărare devin mai mult decât evidente. Hai să ne uităm puțin pe structura achizițiilor ca să înțelegem mai bine care-i treaba. 

O să încep cu avioanele F-16 care ne-au scos din buget 1.5 miliarde EUR. Teoretic e un preț mic, dar avioanele sunt inutile, fiind efectiv epuizate din punct de vedere moral. Acestea, din punctul meu de vedere, au valoare zero, văzându-se limpede pe teren. Avioanele respective nu sunt capabile să decoleze nici măcar la manifestațiile de 1 Decembrie, motivându-se ba că e prea frig, că bate prea tare vântul, că e o pietricică pe pista s.a.m.d. Ceea ce însă nu este luat în calcul sunt cheltuielile de mentenanță a parcului de 64 de avioane F-16. Ministerul nu spune mai nimic, decât că economisește cu mentenanța făcută la Bacău, dar, cel mai probabil, din acești bani se înfruptă o grămadă de firme străine, care, probabil, știu bine legea împărțirii. Ca idee, mentenanța poate costa câteva milioane EUR pe aparat, ceea ce înseamnă că din Bugetul MApN zboară peste 100 milioane $ doar taxă pe păscut iarba a acestor avioane care sunt extrem de rare pe cer!

Pentru inutilele Patriot, MApN a dat 4 miliarde de $, iar mentenanța lor este estimată la 150 milioane $. Atenție, e vorba doar de mentenanță, nu și despre proiectile care costă, fiecare 4 milioane $. Deci, pentru a instrui personalul cu muniție reală, faci praf 4 milioane $ pe foc, plus alte cheltuieli!

Dotarea cu Himars a scos din buzunarul ministerului alți 1.5 mld. $, iar costurile estimate de mentenanță se ridică la 60 milioane $.

Programul Piranha V are în vedere achiziția a 377 vehicule de transport cu o valoare de 1.5 mld. EUR. Războiul din Ucraina a arătat că acest tip de vehicule de transport sunt efectiv inutile în fața atacului dronelor FPV. Însă mentenanța acestor vehicule mai bifează 60 milioane EUR anual.

Cele 8.5 miliarde EUR aruncate de MApN în aceste programe menționate până acum AU FOST ALOCATE DIRECT, PRIN ÎNCĂLCAREA LEGISLAȚIEI OFFSET! Așadar, banii s-au dus direct la vânzător, fără să facă vreo haltă prin economia românească, așa cum se obișnuiește. Mai mult, acestea generează costuri de mentenanță de aproape jumătate de miliard de EUR anual. Ca să se acopere, răcanii spun că, în mare, mentenanța se face local, dar uită să amintească faptul că pentru mentenanță se importă componente și know how. Upgrade-ul de soft implică un Gigel român care pune softul, dar grosul se plătește în afară pentru licență. Înțelegeți?

România însă plătește eșalonat, cu banii înainte, ca la curve, pentru achiziția de avioane F-35. Contractul este de 6.5 miliarde $, iar avioanele ar urma să sosească prin 2031, când probabil vor fi epuizate moral! Cel puțin e bine că nu ne pun să plătim cheltuielile de mentenanță cât timp nu avem avioanele, că nu m-ar fi mirat o astfel de nebunie.

E o poezie însă în ceea ce privește echipamentele europene achiziționate de România. Te apucă durerea doar când le înșirui:

1. Camioane Militare IVECO peste 700 mil. EUR(beneficiar Italia)
2. Rachete Mistral 3(ălea care trag peste gard, la câțiva km)  650 Mil. EUR(beneficiar Franța)
3. Sisteme de coastă NSM 217 Mil. USD(beneficiar Norvegia)
4. Vânătoare de mine Sandown 150 Mil. EUR/bucata(beneficiar Marea Britanie, citește aici despre măgăria asta)
5. Elicoptere Airbus H215M (Airbus) 150 Mil. EUR(beneficiar Franța)
6. Radare Ground Master 200 preț secretizat, probabil multe milioane EUR(beneficiar Franța).

Cum probabil cei 2 miliarde de EUR cheltuiți de la Buget nu erau suficienți, Bolojan și echipa de infractori de la MApN au pus-o de-un jaf generalizat: ROMÂNIA VA CUMPĂRA PRIN SAFE ECHIPAMENT FRANCO-GERMAN. Desigur, probabil vor rămâne și ceva firfirei prin țară, dar grosul se va duce în industria franco-germană de apărare, iar noi vom rămâne cu creditul de achitat. Asta însă nu e totul. Mentenanța standard în zona militară este pe undeva pe la 5% din prețul de achiziție. Nu m-ar mira ca producătorii europeni să umfle inclusiv costurile acestea. Dar chiar și la standard dacă am rămâne, ne-ar rezulta la întreaga achiziție o mentenanță de vreo 800 milioane EUR anual.

Hai să tragem linie:

• 370 milioane EUR cheltuieli de mentenanță pentru achizițiile americane ;
• 800 milioane EUR cheltuieli estimate pentru achizițiile prin SAFE;
• 200 milioane EUR cheltuieli estimate de mentenanță pentru F-35

Și uite-așa ne iese din joben o sumă de aproape 1.5 miliarde EUR anual pe care Ministerul Apărării o va cheltui pentru mentenanța echipamentelor achiziționate! Realizați cum se papă banii țării? Asta în timp ce oamenii simpli mor de foame, iar Bolojan crește în demență taxele ca să aibă bani de furtișagurile mafiei. 

Ceea ce se petrece la Apărare a depășit nivelul de trădare de țară, înscriindu-se direct în zona de impunere de bir. Da, ați înțeles exact! Ministerul Apărării nu doar că jefuiește pe moment, dar face în așa fel încât să plătim perpetuu pentru achizițiile pe care acești trădători le fac. Bani pe care îi suntem obligați să îi plătim noi, din munca noastră. 

Repet ceea ce am spus de atâtea ori: Armata ne-a costat enorm de-a lungul timpului și nu a fost bună decât să tragă în proprii cetățeni. Pe front rezultatele armatei române au fost catastrofale, fiind salvate doar de abnegația oamenilor simpli care au fost sacrificați cu sânge rece de incompetența factorilor de decizie. Cât îi duce mintea pe oficialii de la Apărare vedeți limpede, doar șeful lor absolut, Ciucă, a fost premier, iar toată floarea de generali ratați au ajuns să comenteze scene din jocuri video drept evenimente reale. Ăștia sunt cei care i-au „găsit” pe rușii din spatele lui Georgescu. Ăștia sunt ăia care, cică, ne apără, dar care nu sunt capabili să-și păzească propriile depozite, apelând la firme de securitate! Râd și curcile de cât de jalnici suntem. Vai de noi!

O criză atipică la orizont

Există mai multe moduri de cădere economică. Noi suntem obișnuiți cu modalitatea clasică, în care excesul este „topit” într-o cădere bruscă a burselor sau a piețelor care au făcut posibil excesul. În mod normal așa se reglează excesul, dar este un mic secret aici pe care-l vom înțelege imediat deoarece totul depinde de „nenea cu cheia” care deschide sau nu conducta. Exact despre asta e vorba!

Iranul aproape de confruntarea finală

Din nou acele indicatoarelor geopolitice încep să atingă maximele în ceea ce privește Iranul. Ajungerea portavionului Abraham Lincoln în Orientul Mijlociu face ca ipoteza unui atac american să revină în forță pe masa de joc. Este cât se poate de clar că Israelul nu a slăbit acțiunile de destabilizare împotriva regimului iranian, astfel încât devine certă posibilitatea unui atac. 

Nu este însă deloc clară natura unui astfel de atac. Va fi unul inițial aerian de paralizare, urmat de cel cu bombardierele strategice, așa cum a fost primul atac israelo-american sau va fi unul de tip „răpește liderii” așa cum a fost cel din Venezuela? Încă nu este clar modul în care se va desfășura conflictul, dar ceea ce cred că le este clar tuturor este că în continuare există determinare. 

Situația din zonă este destul de complexă. Pentru prima dată Arabia Saudită se opune conflictului. De asemenea, Turcia este situată - prin tratatele pe care le are cu Iranul - în zona de neagresiune. Aliații oficiali ai SUA în operațiunea împotriva Iranului sunt Iordania, Emiratele Arabe Unite și Qatar. Și Israelul, desigur!

În cazul în care va fi un atac la scară, probabil că se va utiliza o strategie similară celei anterioare, de atacuri în valuri. Dacă la primul atac Israelul a acționat singur, bazându-se pe anihilarea antiaerienei de la sol, de data aceasta vom vedea un atac multi-vectorial dinspre sud(portavionuil Abraham Lincoln), est(EAU, Qatar, atac împotriva Insulei Kharg) și nord(Israel, Iordania, atac probabil direcționat strict către Teheran). 

Care sunt obiectivele strategice? Insula Kharg, care e cel mai important terminal petrolier al Iranului(menționată anterior), Terminalul Jask - noua poartă strategică a Iranului în afara Strâmtorii Hormuz, rafinăriile de la Bandar Abbas și Abadan - esențiale pentru consumul intern de combustibil. Distrugerea acestor obiective ar putea avea ca efect amplificarea revoltelor interne din cauza penuriei energetice. 

Fără doar și poate, între ținte vor fi și Natanz și Fordow(centrele de îmbogățire a uraniului) și centrul de tehnologie nucleară de la Isfahan. Dar acestea, probabil, vor fi atacate în cel de-al doilea val întrucât primordială pentru SUA va fi anularea capacității de ripostă, prin atacarea bazelor de rachete balistice și de drone, a antiaerienei, bazele marine ale IRGC, centrele de comendă și comunicații. E extrem de mult, iar în cazul în care se declanșează „războiul total” - promis de regimul de la Teheran - nu văd pe nimeni ieșind bine din situația asta.

Ceea ce vreau să spun este că ipoteza atacului total și final asupra Iranului mi se pare extrem de complexă, cu prea multe necunoscute. Iranul nu e insignifiant teritorial și nici măcar nu e o societate pe atât de dezagregată pe cât ar vrea dușmanii săi să o arate. Astfel încât, întreaga nebunie mi se pare irealizabilă. Poate că nu judec eu corect, nu e exclus.

Personal însă nu cred că cineva normal la cap ar lua un astfel de scenariu în considerare. Mai ales în condițiile în care Iranul probabil gândește soluții creative care nu atacă - obligatoriu - Israelul și nici locurile unde se așteaptă SUA să meargă bombele. Oare au acoperit toate situațiile? Eu nu cred! Există un scenariu neluat în seamă de nimeni și care ar face prăpăd. Nici măcar nu-l pronunț, dar credeți-mă că există! Și e teribil de surprinzător. Doar că pentru noi toți ar fi un dezastru!

Din punctul meu de vedere, tentativa de a ataca frontal Iranul mi se pare una teribil de riscantă. Astfel încât mă gândesc la varianta 2: au în vedere SUA un scenariu precum cel din Venezuela? Și aici e greu de raționat. Pe cine să răpești? Pe ayatollah? Ayatollahul e un factor final, nu esențial al puterii iraniene. Vreau să spun că nu el este puterea, La fel cum nici președintele Iranului nu este puterea și nici șeful IRGC. Aici e problema cu Iranul. Nu e ca Venezuela, o națiune stratificată piramidal. Din contră, puterea este cumva difuză, ajungând până în straturile cele mai de jos. 

Mă gândesc că singura posibilitate pentru scenariul 2 ar fi cea a găsirii unui larg segment din interior care să trădeze. Dar care ar putea fi aceasta? Teoretic dacă IRGC-ul ar trăda, puterea de la Teheran ar avea o mare problemă. Dar e capabil IRGC-ul să trădeze? Aici e o altă întrebare întrucât, dacă ar trăda, pentru ce-ar face-o? În orice scenariu post-război, IRGC-ul e prima forță care ar trebui anihilată întrucât e prea puternică. S-ar găsi trădători în interior care, pentru a-și salva la modul ipotetic pielea, să riște atât de mult? Nu știu, nu mă pronunț.

Ceea ce fac este însă să urmăresc cu extrem de mult interes ceea ce urmează să se întâmple în Iran. De-aici poate veni ori căderea SUA, ori căderea Chinei și a Rusiei. E o ecuație complexă care se joacă în mii de moduri, dar care ne va dezvălui, cu siguranță, ceea ce urmează să se petreacă în următorii 50 de ani.

P.S. Pentru orice eventualitate, cei din Dubai ar trebui să se gândească să o șteargă rapid de-acolo! Nu prea mai e timp, iar riscurile sunt imense.

Concentrarea tehnologică

O să vă dau câteva nume: ASML, TSMC, Ajinomoto, Stella Chemifa Corp, Do-Fluoride New Materials, JSR Corporation, Tokyo Ohka Kogyo. Unele le cunoașteți, de altele n-aveți habar. Despre ce e vorba? Despre o imensă listă de companii(aici am dat doar câteva), întinse uniform pe întreaga suprafață a lumii, care se ocupă fiecare cu bucățica ei tehnologică, dar care trag în direcția ... producției de circuite integrate. ASML - producătorii de litografe - și TSMC - producătorii de circuite integrate - sunt doar vârful aisbergului. În zona nevăzută e un păienjeniș uriaș de jucători. 

De ce nu se schimbă nimic în lume?

China a ieșit prost din afacerea Venezuela. La fel și Rusia. Chiar dacă a fost trădare internă, ceea ce e cert este că celor două puteri li s-a tăiat macaroana într-un mod grosolan. Nu mai discutăm despre faptul că întreaga intervenție americană a făcut praf orice normă existentă. Dar nu de la asta ne luăm acum, despre altceva este vorba.

Ipoteza prostiei

Sunt tot mai criticat în ultima vreme pentru că „nu spun” sau „nu vreau să spun” diverse lucruri care pentru unii dintre cititorii mei par foarte limpezi. Am observat inclusiv un șablon: prima dată mă trag de mânecă, după care mi-o spun pe un ton mai apăsat, sfârșind prin a mă înjura. Motivul? Nu reușesc să scoată din gura mea modul în care cred ei că funcționează lumea.

Orfan oligofren, sărac lipit pământului, dar plin de fițe, caut tătuc putred de bogat

Cam așa ar suna un anunț de mică publicitate pe care Europa ar trebui să-l dea cât mai rapid posibil. Cum vi se pare? Din punctul meu de vedere e puțin înșelător întrucât, din descriere, Europa arată mai bine decât e de fapt. Mulți dintre retarzii „pro-ioropieni” vor sări de fund în sus, dar ceea ce se vede de la firul ierbii ne spune altceva.

De ce dacă ești decrețel ești un distrus, copiii tăi sunt niște ratați, iar nepoții vor fi boschetari?

Sună dur titlul. Dar știu că după ce vei citi ceea ce urmează îmi vei da dreptate. Și chiar dacă nu-mi vei da dreptate cred că vei privi diferit lumea în care trăiești. Poate chiar o să o înțelegi. Fii sigur că, în ciuda titlului, acest articol nu e menit a jigni pe cineva, ci, din contră, pentru a le deschide ochii tuturor.

Un an cu Trump

Uneori rămân stupefiat când văd câtă incompetență băltește în lume. Prostia e uniform distribuită și face ravagii. Uneori mi-e greu să înțeleg cum naiba de lumea mai merge înainte în condițiile în care vedem atâta prostie rostogolindu-se. Anul trecut am ieșit din spectrul unui bătrânel în care demența senilă făcea ravagii, de care se ocupa o echipă întreagă doar pentru a-l face să pară OK în fața camerelor de luat vederi. Omul era complet dus, trăia în alte lumi, halucina 80% din timp și, cu toate acestea, au existat tembeli care considerau că poate să mai ducă încă un mandat de președinte. L-a înlocuit Trump, iar de-aici circul începe cu adevărat.

Care-i legătura dintre KGB și serviciile secrete americane?

Văd numeroși proști care-mi repetă șabloane rezultate din gândirea lor limitată. Chestiuni de genul „n-are cum să fi fost băsescu agățat de KGB, doar el a adus scutul aici” sunt cât se poate de logice pentru cei care nu au habar pe ce lume trăiesc. Vă spun doar că, în ciuda evidenței că a fost colaborator al Securității încă din liceu, dosarul său a stat ascuns în toată perioada mandatului de președinte. În ceea ce privește legăturile cu KGB-ul - care sunt convins că sunt documentate de serviciile secrete - de ieșit va ieși la iveală în momentul în care interesele o vor cere. Iar treaba s-ar putea să fie rapidă.

Cum se duce la faliment sistemul de sănătate pe modelul „vreau o țară ca afară”?

Ascult mărturiile halucinante ale unei femei din Olanda referitoare la sistemul de sănătate de acolo. Cu toate că avea simptomele unei sarcini extrauterine a fost amânată de medicii de-acolo deoarece îi spuneau că trebuie să aibă răbdare întrucât „corpul își găsește singur soluțiile”. Asta în timp ce pe la noi, iluminații tefelei care „vor o țară ca afară” spun că sistemul nostru sanitar este medieval.

Alt caz care mi-a ajuns la ureche: femeie care a născut cu cezariană în Occident - asta după numeroase insistențe solid motivate medical - se tăvălea de durere în terapie intensivă. A fost lăsată așa, trimisă la salon, iar când durerile au devenit de-a dreptul insuportabile, echipa medicală a intervenit: i-au dat un paracetamol! 

Partea cu paracetamolul e de-a dreptul hilară. Lumea urlă că pe-aici românii iau paracetamol după capul lor, însă, sincer să fiu, n-am auzit ca în România să se ajungă la urgență din cauza supradozei de paracetamol. Ei bine, asta e o chestiune curentă în Anglia unde paracetamolul se utilizează la greu pentru durere deoarece ... e mai ieftin!

În urma unui accident de trotinetă(deh!), Alexandru Rogobete - cu mult înainte de a fi ministru al Sănătății - a ajuns la UPU la un spital bun din Milano. Cchiar dacă era suspect de politraumă, a stat pe o targă timp de patru ore până când l-a băgat cineva în seamă. Avea fractură la umăr, dar medicii de-acolo i-au spus că e o simplă luxație și l-au trimis acasă. Asta în urma investigațiilor imagistice! În drum spre România, în avion, fractura i s-a deplasat, iar durerile au reînceput. N-aveți idee ce înseamnă asta dacă n-ați trecut printr-o fractură! Ia auziți ce zice: „în final am ajuns la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde am suferit o intervenţie chirurgicală de opt ore. Şi o proteză pe care am purtat-o doi ani de zile pentru refacerea umărului şi a articulaţiilor din acea zonă. Deci nu, nu m-aş trata în străinătate”.

Ceea ce vreau să vă spun este că aici nu e vorba de excepții, ci așa arată treburile necoafat în minunatul Occident. Pe vremea când îmi făceam veacul prin Cipru, am avut un accident în urma căruia am dat ochi cu sistemul medical de urgență de-acolo. Vreau să vă spun că atâta nepăsare nu mi-a fost dat să văd până atunci. Noroc că m-a extras cineva de-acolo și m-a replasat într-o clinică privată întrucât, altfel, nu-mi dau seama cum s-ar fi terminat toată povestea. Oricum, ideea e că nu a fost nimic grav, altfel nu știu cum s-ar fi terminat!

În Suedia, pentru desfundarea unei artere te pun pe o listă de așteptare și ai de stat cel puțin un an. Pentru o arteră înfundată! Asta e similară unei condamnări la moarte. În Anglia aștepți până băuni orice intervenție chirurgicală. Dacă prinzi înainte de 16 luni ești fericit! Supraviețuirea în astfel de condiții ține de noroc, e o loterie. Sistemul e surd, perfect birocratizat, fără ochi și urechi pentru pacient. Iar totul merge pe modelul „dacă ai zile, trăiești”.

Acum ceva ani a pătruns la noi „moda” nașterii acasă. Că cică e mai bine așa, să stai și să te tăvălești singură de durere, iar dacă se complică treaba, eventual să mori. De unde vine moda? În principal din SUA, unde femeile preferă să nască acasă deoarece dacă ajung la spital, în afara copilului ăia le dau și factura, condamnându-le la faliment. Sau din Olanda unde, de asemenea, sistemul te îndrumă să naști acasă! Care-i totuși evoluția societății față de țărăncile care nășteau pe câmp? O fi mai bine așa, nu știu ce să zic! 

Până și în Spania - care, la un moment dat, era considerat cel mai bun sistem medical din lume - situația s-a deteriorat groaznic. A devenit o adevărată aventură să ai acces la un medic de specialitate, iar în unele zone programările depășesc doi ani. Să tot aștepți! Ce naiba speranță să mai ai?

Nu vreau să spun că sistemul nostru de sănătate este perfect. Însă ceea ce mă îngrijorează este că intrarea în UE a condus la o degradare a sa. Problemele pe care le aveam la începutul anilor 90 erau cele legate de lipsa echipamentelor și a medicamentelor de ultimă oră. Acum avem echipamente, dar nu mai avem personal. Cunoștințele din mediul medical s-au prăbușit sub efectul integrării tembele a tehnologiei. Cred că doar 1% dintre medicii care ies din facultate mai au habar de simptomatologie(sper să greșesc eu!). Un amic a ajuns la urgență cu apendicită și nu l-a palpat nimeni, iar o investigație imagistică nu i s-a făcut pentru că nu avea cine. Au mers pe ideea că „o fo vreo indigestie” și, după ce i-au făcut o perfuzie inutilă, l-au trimis acasă. E drept că nici el nu avea simptomele la care se aștepta toată lumea, dar o palpare ar fi dat răspunsul! La naiba, când eram copil nu exista consult medical pe motivul „îl doare burtica” în care medicul să nu-și bage „cazmaua” în abdomenul tău cu întrebarea clasică „aici te doare?”. Chiar râdeam cu un prieten întrucât răspunsul era mereu da; n-avea cum să nu te doară la cum te apăsa ăla! Doar că medicul punea întrebarea de formă întrucât, din reacția ta, știa dacă e sau nu apendicită. Mai are cineva habar de modul în care palpezi pacientul în funcție de afecțiune? Întreb.

Să abordăm acum abrupt problema șpăgii din spitale. Nu știu exact, dar dacă ai fi în cazul lui Rogobete la Milano, ce-ai prefera: să te lase ăia să urli pe targă sau să dai o șpăguță și să se rezolve? Întreb așa, ca omul. Ideea e simplă: eu unul, de fiecare dată când am avut probleme medicale „am dat șpagă”. Mă rog, nu era șpagă ci factură întrucât interacțiunile s-au petrecut în mediul privat și au trebuit plătite. Am evitat sistemul de stat întrucât, cu toate că mă costă „asigurarea” de stat o poală de bani, consider că trebuie ținut strict ca „ultimă urgență”. Am avut însă de-a face cu el când apropiați de-ai mei au ajuns pe la urgență. Ceea ce mă întristează este că sistemul de urgență este cel mai occidentalizat din sistemul de sănătate. Când am ajuns la urgență înainte de 1990, doctorița care m-a preluat atunci, pur și simplu nu m-a lăsat să plec când mi se calmase criza. Mi-a explicat calm care-i problema mea și mi-a spus că e mai bine să mă internez, chiar dacă puteam să mă tratez și acasă. „Dacă nu te internezi, la următoarea criză pe care o vei avea peste 8-12 ore, vei ajunge tot aici și până la urmă va trebui să te internezi ca să scapi”. Și fix așa a fost. În salon, după doar 6 ore, au reînceput durerile, iar asistenta mi-a făcut imediat un calmant și-am adormit. După o săptămână mi-au dat drumul din spital, mi-au spus ce să fac să nu mă mai confrunt cu acea problemă și pot să vă spun că de-atunci n-am mai avut nimic. 

Cum se petrec acum treburile acum la UPU? Din ciclul „vreau o țară ca afară”, indiferent cu ce problemă te-ai duce, te mufează la o soluție Ringer, după care, „adio, taică”! Medicii de-acolo sunt extenuați și singurul lor scop e să treacă la pacientul următor. De unde naiba să mai ai atenția necesară pentru a-i recomanda unuia ca mine că e mai bine să se interneze pe loc decât să se întoarcă acasă? Te simți mai bine? Foarte bine, ia-ți tălpășița, tovarășe! Ce dacă vii mâine, poate nimerești pe tura altuia.

Culmea, cea mai mare parte a vinei vine din sistem. Nimeni nu mai are curaj să-ți pună un diagnostic până când nu confirmă aparatele sau analizele. Ceea ce mărește timpii. Cu toate că în unele cazuri situația e clară, trebuie așteptate rezultatele. Până nu dă aparatul confirmarea nu se poate lua nicio decizie. Mă rog, sunt chestiuni văzute din exterior Probabil din interior există explicații și chestiuni justificate/justificabile, dar asta nu mă face să nu consider că sistemul a luat-o pe o pantă greșită.

Aș vrea să vă spun o chestiune care vă va surprinde. Sistemul medical românesc este unul care a fost gândit să fie orientat spre prevenție. În general popoarele estice au fost axate mai degrabă pe prevenție de regimurile socialiste care, prin educație, îi făceau pe oameni să conștientizeze. Asta însă e ceea ce ar dărâma modelul UE și al Occidentului. A fost un ministru al sănătății cam golan, Eugen Nicolăescu. El însă a fost  SINGURUL care a lansat un program național de analize în urma căruia au ieșit la suprafață o grămadă de boli aflate, uneori, în stadiu incipient. Numeroși diabetici au fost descoperiți în urma acelor analize. Una e să descoperi în stadiu incipient un diabet - poate chiar în faza de pre-diabet cât încă diabetul poate fi evitat - și cu totul altceva este să-l descoperi în stadiul ultim, când mai trebui să-i  tai piciorul ca să mai supraviețuiască 6-12 luni! Mulți l-au acuzat pe Nicolăescu de „înțelegere cu laboratoarele de analize”, sugerându-se că ar fi luat șpagă pentru programul său. Sincer să fiu, prefer o astfel de șpagă uneia pentru înarmare care-i și scumpă și inutilă!

Nu înțeleg de ce ăia de la Ministerul Sănătății nu fac ceva pentru a degreva unitățile de urgență și pentru a îmbunătăți fluxul de acolo. Cu o populație îmbătrânită - care oricum e predispusă să ajungă la Urgență - scopul tău trebuie să fie acela de a nu mai alimenta sistemul de urgențe. Iar pentru a tăia povestea asta, singura strategie care funcționează este prevenția. Un set de analize obligatorii pe an costă infinit mai puțin decât umplerea spitalelor cu cazuri avansate de boală. În plus, s-ar degreva radical sarcina care e la UPU. Dar cine să gândească asta? 

Mergând pe calea „vreau o țară ca afară”, vom ajunge în situația de-acolo, în care sistemul este birocratizat complet, astfel încât să se asigure că dacă n-ai bani mori acasă înainte de termen. Eventuala salvare pe bani se poate face însă doar  în cazul fericit, în care este permisă medicina privată întrucât, de exemplu, în Canada nu există! De altfel, tocmai aici e mica poveste murdară a sistemelor sanitare occidentale. Acolo se merge pe business de la A la Z: la tinerețe bagi în tine hrană ultra-procesată care te face praf, după care bagi pastile începând cu ultima parte a vieții tale active. Iar când ieși la pensie, intră în scenă birocrația temporizării în urma căreia scapi doar dacă ai cu adevărat noroc. De unde vine totuși diferența de longevitate? Părerea mea e că strict din disciplină. Occidentalul e conștient că nu interesează pe nimeni de soarta sa, astfel încât e mult mai conștiincios în privința stării sale de sănătate. La noi e altă optică, absolut aberantă: „dacă oricum sunt copt, cel puțin să mă mai distrez cât mai pot”. Așa vezi diabeticii stând la birt alături de tineri și alte cazuri absolut halucinante pentru un om rațional. 

Ceea ce este cert e că ar trebui să conștientizăm că „vreau o țară ca afară”, din punct de vedere sanitar, e de-a dreptul toxic! România, dacă vrea să scape de problemele grave pe care le are în sistem are de făcut doi pași curajoși. În primul rând să-și întărească politica medicală orientând-o către prevenție și, în același timp, politici impecabil de clare de utilizare în prima linie a medicamentelor generice. Știu că unii mă vor acuza de ticăloșie, dar consider că există suficiente medicamente generice care-și fac treaba impecabil în ceea ce privește afecțiunile comune. Desigur, nu mă refer la cazurile oncologice sau la alte condiții, dar ar trebui revăzută întreaga politică de prescriere a medicamentelor. A fost o perioadă în care medicii erau obligați să prescrie substanța activă, acum s-a renunțat. Într-adevăr, e mult mai „lucrativ” să ți se prescrie „Nurofen drajeuri moi” de 400 mg, al căror cost ajunge și la 4 lei pe pastilă în loc de „Ibuprofen” 400 mg(care-i același lucru) și pentru care prețul poate scădea sub 1 leu. Cât Nurofen se prescrie la nivel de sistem? S-o fi întrebat cineva? Și e doar un exemplu.

Închei aici. Ceea ce vreau să vă spun este că declinul sistemului de sănătate nu poate fi oprit decât prin stoparea modelului „vrem o țară ca afară”. Ținând cont de subfinanțarea sistemului - care nu poate fi rezolvată prin tăieri de costuri, întrucât oricum suntem la limita de jos - sigura variantă fezabilă este cea a creșterii importanței prevenției. Cu 1 310 EUR cheltuieli per capita în sănătate, România este cel mai jos în topul european. Cu toate acestea, româncele gravide din Olanda(unde cheltuiala e de 6000 EUR per capita!) preferă să vină în România, inclusiv pentru a evita nașterea acasă. 

Sunt cifre seci care arată nivelul jafului din această țară. Când un idiot ca Bolojan își propune să sporească controalele în zona sănătății, ignorând că suntem țara cu cea mai mică finanțare, arată nivelul sfidării față de oamenii din sistem care, în ciuda dezastrului, continuă să reziste. Nu vreau să ridic pe nimeni în slăvi, dar ceea ce vreau să înțelegeți e că în țara asta se fură mult prea mult. Când o jigodia ca Nicu Psihicu îți spune că ÎMPRUMUTUL de 16 miliarde pentru achiziția de arme de la alții este o victorie, iar limbricul de Bolojan instituie controale mai stricte în sistemul de sănătate, asta arată nivelul de sfidare. Ceea ce nu vă spun jigodiile este că SAFE - programul de împrumuturi diktat de Comisia Europeană - va îndatora suplimentar România cu încă 5% din PIB, ducându-ne direct în 65%! Iar presiunea pe finanțele personale ale fiecăruia va crește la niveluri de nesuportat.

Și, cu toate dovezile, încă mai sunt idioți care „vor o țară ca afară”!