Concentrarea tehnologică

O să vă dau câteva nume: ASML, TSMC, Ajinomoto, Stella Chemifa Corp, Do-Fluoride New Materials, JSR Corporation, Tokyo Ohka Kogyo. Unele le cunoașteți, de altele n-aveți habar. Despre ce e vorba? Despre o imensă listă de companii(aici am dat doar câteva), întinse uniform pe întreaga suprafață a lumii, care se ocupă fiecare cu bucățica ei tehnologică, dar care trag în direcția ... producției de circuite integrate. ASML - producătorii de litografe - și TSMC - producătorii de circuite integrate - sunt doar vârful aisbergului. În zona nevăzută e un păienjeniș uriaș de jucători. 

Ceea ce am arătat în paragraful anterior este un efect al globalizării. În același mod, dacă luați la bani mărunți companiile care produc pentru Boening sau cele care produc pentru Airbus, vă veți trezi, la fel, în fața unei imense liste de furnizori situați pe te miri unde pe planetă. Este modelul globalist: te apuci să produci ceva utilizând componentele cele mai bune pentru proiectul tău. Nu contează că sunt din Ucraina, nu știu ce Bantustan sau Groenlanda. Ai un preț și-o calitate de care ai nevoie, iar globalismul ți-o livrează. 

Însă treaba asta s-a schimbat în momentul în care SUA și-a văzut în față propriul „moment Hong Kong”. E vorba despre Taiwan, desigur. Pentru unii o insulă insignifiantă, cu excepția faptului că acolo se află TSMC, cel mai mare și mai avansat producător de chip-uri al lumii. China a jucat cartea globalistă, după regulile globaliste. Totul a fost frumos până când a venit Xi la putere. Acesta a rupt ritmul deoarece, după aceleași reguli globaliste, China nu mai trebuia să fie un simplu furnizor pentru ceilalți, ci lider. Aici i-a sărit țandăra lui Trump în primul mandat deoarece, conform programului „Made in China”, Xi dădea directiva ca țara sa să devină lider în mai multe domenii cheie până în 2025. Și a ajuns în aproape toate dintre cele propuse. Mai mult, indiferent cum am da-o, geografia și istoria ne spun niște lecții care nu pot fi ignorate, anume că Taiwanul e China. Iar așa cum începuse, Taiwanul mergea pașnic spre o unificare cu China. Nici nu conta dacă se făcea o unificare politică, cele două deveneau atât de apropiate încât, efectiv, asta n-ar fi contat. Însă de-aici începeau problemele occidentului.

Cu TSMC în ograda chinezilor, practic întreaga industrie de chip-uri ar fi fost acolo. Ce înseamnă? Păi, în primul rând, înseamnă o grămadă de know how. Și abia atunci și-au dat seama americanii că le-a scăpat socoteala din mână. Ei știu că Taiwanul e China, astfel încât, prin constrângeri, i-au „convins” să ducă o parte din activitate în Arizona. Cu alte cuvinte, „mutați-vă ca să nu rămânem cu praful de pe tobă când se va face marea trecere a Taiwanului în China”. Și-aici avem o aventură fabuloasă.

Lovindu-se de o mentalitate absolut diferită față de cea din insulă, taiwanezii au avut numai și numai bătăi de cap. Au încercat să angajeze localnici și s-au trezit cu toți retarzii ieșiți din „sistemul educațional TikTok, Instagram, Youtube etc”. Mai mult, în condițiile în care fabrica nu funcționa, au apărut cereri bizare din partea salariaților, precum „cote de gen” și alte aberații specifice bidenismului. Taiwanezii au dat tot afară, au adus oameni din Taiwan și au angajat ... doar asiatici, fiind țintă a investigațiilor diverse. Odată cu venirea lui Trump, presiunile de acest gen au încetat, dar fabrica tot nu funcționează cum trebuie. 

Motivul pentru care TSMC America nu merge așa cum ar trebui nu ține de vreo lipsă de echipament, de vreo șuntare produsă de taiwanezi, ci de ... experiență. Cu toate că procesul pare riguros, sunt extrem de multe zone în care se face apel la experiența celui care manipulează un echipament. Trebuie să știi când e cea mai mare probabilitate să se întâmple ceva și cum poți să repari „on the fly”. Iar așa ceva se achiziționează în ani sau chiar zeci de ani. În Taiwan te angajezi pe viață și când e nevoie stai 24 de ore pe zi. În SUA situația e mult mai fluidă, astfel încât fluctuațiile de personal afectează direct funcționalitatea. Este, pe scurt, cauza lipsei de performanță a capacității din Arizona. Și, rețineți că n-am abordat celelalte probleme grave precum apa, tensiunile sindicale și costurile mult mai mari. Le-am lăsat în planul doi, considerând că sunt rezolvabile(chiar dacă apa în deșert e, practic, nerezolvabilă, iar instalația de reciclare adaugă un alt grad de complexitate procesului). 

Să vedem însă cum se mișcă în alte părți treaba asta. China și Rusia au fost tăiate de americani de la accesul la tehnologiile înalte. Cum se comportă ele? Să încep cu Rusia deoarece, după începerea Operațiunii Speciale din Ucraina, țara era aproape în preistorie în ceea ce privește producția locală de chip-uri. Rușii au luat-o de la zero absolut. Au început două proiecte în paralel: unul clasic, de litograf DUV și unul de frontieră, în tehnologie EUV. Au produs în 2024-2025 primul litograf DUV în topologie de 350nm. Ceva ce era la modă pe la începutul anilor 2000. Pentru finalul acestui an au în vedere dublarea performanțelor, adică topologia de 130 nm, ceea ce le asigură un confort în zona microcontrollerelor suverane. Iar anul viitor vor să ajungă la 65 nm. 

Paralel însă dezvoltă proiectul litografului EUV, care e cam ultimul răgnet în materie tehnologică. Abordarea este total originală, nu o copie a litografelor ASML. Rușii lucrează cu o lungime de undă de 11,2 nm, față de ASML care lucrează cu 13,5 nm, folosesc ca sursă de lumină plasma de xenon(față se staniu, în cazul olandezilor), iar în locul oglinzilor Mo/Si utilizează unele Ruteniu/Beriliu. Cercetătorii de la Institutul de Fizică a Microstructurilor (IPM RAS) susțin că această abordare oferă o rezoluție cu 20% mai bună și necesită sisteme de răcire și vid mai puțin complexe, ceea ce ar face aparatul mai ieftin de produs.

Conform calendarului, primul prototip trebuie să apară la finalul acestui an, având capabilități de 40 nm. Cu toate că pare un drum încununat cu lauri, realitatea este că Rusia trebuie să reinventeze totul de la zero (rezisturi chimice, măști, software), deoarece nu poate folosi standardele globale de 13,5 nm! Dacă reușește, tot are o problemă cu viteza prototipului care momentan este gândit la 5 wafer-uri pe oră. Produsele ASML au o cadență de 30 de ori mai mare. Însă e și aici un tâlc: dacă rușii reușesc să „spargă codul”, au toate șansele să crească GIGANTIC întrucât totul se joacă. Desigur, trebuie să treacă peste provocările momentului. Mai e însă o chestiune care vă va face să râdeți: Rusia a anunțat o investiție masivă de 1 trilion de ruble pentru construcția unei fabrici locale de chip-uri. Cum vi se pare? Stați să vă fac traducerea: 1 trilion de ruble înseamnă cam 13 miliarde de dolari! Culmea, inițiativa e reală și se construiește cu mai puțin decât a costat ridicarea primei hale a TSMC în SUA. La ruși aia e ÎNTREAGA SUMĂ!

Să trecem rapid și în China, unde povestea e mult mai vibrantă. Guvernul a impus producătorilor reducerea dependenței de extern. Astfel, o groază de proiecte concurează pentru atingerea vârfului tehnologic. Primul șoc înregistrat de Occident a fost cel produs de Huawei/SMIC, prin controlul topologiei de 4 nm. Nimeni nu credea că va fi posibilă, dar chinezii au găsit rețeta, culmea, utilizând tehnologia DUV. E mai scump deoarece apar rebuturi, dar funcționează. În paralel proporția echipamentelor de producție fabricate în China a urcat la 35%(de la 25% în urmă cu doi ani). SMEE(Shanghai Micro Electronics Equipment) a livrat sisteme de litografie mature (90nm) și a început faza de testare pentru modele de 28nm.

Este învăluit în mister un proiect guvernamental chinezesc care a creat un prototip EUV rudimentar prin inginerie inversă, utilizând anumite componente hibride. Deși nu este gata de producția industrială, se estimează că un sistem funcțional ar putea apărea spre 2028.

Mă rog, sunt mai multe lucruri de vorbit despre tehnologia în sine, doar că ele ar putea plictisi. Ideea e alta: există o diferență uriașă față de ceea ce stăpânește SUA și ceea ce stăpânesc ceilalți. SUA pare a avea „cheile împărăției”, având acces direct la ultimele tehnologii disponibile. E un secret însă: acestea sunt dependente de o grămadă de puncte critice de pe glob. Spre deosebire de americani, rușii și chinezii investesc în soluții suverane care, chiar dacă pe moment sunt mai înapoiate, în perioada următoare pot exploda deoarece nu sunt influențate de jocurile geopolitice. În ultimul timp pare că și americanii s-au trezit, încercând cu disperare să aducă pe teritoriul lor diverse tehnologii.

Situația este cumva similară în aeronautica civilă. Chinezii construiesc prin Comac propriile avioane, dar acum au câteva probleme: scalarea producției(întrucât produc într-un an cât Airbus într-o lună) și reducerea dependenței de tehnologiile occidentale. Rușii în schimb, au fost obligați de situație să devină autonomi, astfel încât au lansat Yakovlev MS-21-310 100% suveran. Într-adevăr, mai au probleme întrucât produsul final e cu 6 tone mai greu decât era prevăzut, reducându-i autonomia. Însă prin reproiectarea anumitor subsisteme vor rezolva și asta. Mai mult, pentru SJ-100(Sukhoi Superjet „New”) motoarele franceze sunt înlocuite cu motorul suveran PD-8.

Peisajul ar trebui să vă semnalizeze ceea ce unii nu vor să vadă, anume că adevăratele puteri caută să-și reintegreze tehnologiile de bază. Aceasta este cheia puterii în epoca pe care urmează să o trăim. Putere ești nu dacă manipulezi arătând către forța ta militară, ci dacă ai o întreagă tehnologie integrată de la A la Z în economia ta. Aici e miza. După separarea tehnologică, urmează concentrarea tehnologică și apoi adevărata competiție între modele și tehnologii. Despre asta e vorba în multipolarism. Separarea s-a produs, concentrarea urmează. Sunt piesele care se mișcă și care schimbă lumea din temelii.