Ascult mărturiile halucinante ale unei femei din Olanda referitoare la sistemul de sănătate de acolo. Cu toate că avea simptomele unei sarcini extrauterine a fost amânată de medicii de-acolo deoarece îi spuneau că trebuie să aibă răbdare întrucât „corpul își găsește singur soluțiile”. Asta în timp ce pe la noi, iluminații tefelei care „vor o țară ca afară” spun că sistemul nostru sanitar este medieval.
Alt caz care mi-a ajuns la ureche: femeie care a născut cu cezariană în Occident - asta după numeroase insistențe solid motivate medical - se tăvălea de durere în terapie intensivă. A fost lăsată așa, trimisă la salon, iar când durerile au devenit de-a dreptul insuportabile, echipa medicală a intervenit: i-au dat un paracetamol!
Partea cu paracetamolul e de-a dreptul hilară. Lumea urlă că pe-aici românii iau paracetamol după capul lor, însă, sincer să fiu, n-am auzit ca în România să se ajungă la urgență din cauza supradozei de paracetamol. Ei bine, asta e o chestiune curentă în Anglia unde paracetamolul se utilizează la greu pentru durere deoarece ... e mai ieftin!
În urma unui accident de trotinetă(deh!), Alexandru Rogobete - cu mult înainte de a fi ministru al Sănătății - a ajuns la UPU la un spital bun din Milano. Cchiar dacă era suspect de politraumă, a stat pe o targă timp de patru ore până când l-a băgat cineva în seamă. Avea fractură la umăr, dar medicii de-acolo i-au spus că e o simplă luxație și l-au trimis acasă. Asta în urma investigațiilor imagistice! În drum spre România, în avion, fractura i s-a deplasat, iar durerile au reînceput. N-aveți idee ce înseamnă asta dacă n-ați trecut printr-o fractură! Ia auziți ce zice: „în final am ajuns la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde am suferit o intervenţie chirurgicală de opt ore. Şi o proteză pe care am purtat-o doi ani de zile pentru refacerea umărului şi a articulaţiilor din acea zonă. Deci nu, nu m-aş trata în străinătate”.
Ceea ce vreau să vă spun este că aici nu e vorba de excepții, ci așa arată treburile necoafat în minunatul Occident. Pe vremea când îmi făceam veacul prin Cipru, am avut un accident în urma căruia am dat ochi cu sistemul medical de urgență de-acolo. Vreau să vă spun că atâta nepăsare nu mi-a fost dat să văd până atunci. Noroc că m-a extras cineva de-acolo și m-a replasat într-o clinică privată întrucât, altfel, nu-mi dau seama cum s-ar fi terminat toată povestea. Oricum, ideea e că nu a fost nimic grav, altfel nu știu cum s-ar fi terminat!
În Suedia, pentru desfundarea unei artere te pun pe o listă de așteptare și ai de stat cel puțin un an. Pentru o arteră înfundată! Asta e similară unei condamnări la moarte. În Anglia aștepți până băuni orice intervenție chirurgicală. Dacă prinzi înainte de 16 luni ești fericit! Supraviețuirea în astfel de condiții ține de noroc, e o loterie. Sistemul e surd, perfect birocratizat, fără ochi și urechi pentru pacient. Iar totul merge pe modelul „dacă ai zile, trăiești”.
Acum ceva ani a pătruns la noi „moda” nașterii acasă. Că cică e mai bine așa, să stai și să te tăvălești singură de durere, iar dacă se complică treaba, eventual să mori. De unde vine moda? În principal din SUA, unde femeile preferă să nască acasă deoarece dacă ajung la spital, în afara copilului ăia le dau și factura, condamnându-le la faliment. Sau din Olanda unde, de asemenea, sistemul te îndrumă să naști acasă! Care-i totuși evoluția societății față de țărăncile care nășteau pe câmp? O fi mai bine așa, nu știu ce să zic!
Până și în Spania - care, la un moment dat, era considerat cel mai bun sistem medical din lume - situația s-a deteriorat groaznic. A devenit o adevărată aventură să ai acces la un medic de specialitate, iar în unele zone programările depășesc doi ani. Să tot aștepți! Ce naiba speranță să mai ai?
Nu vreau să spun că sistemul nostru de sănătate este perfect. Însă ceea ce mă îngrijorează este că intrarea în UE a condus la o degradare a sa. Problemele pe care le aveam la începutul anilor 90 erau cele legate de lipsa echipamentelor și a medicamentelor de ultimă oră. Acum avem echipamente, dar nu mai avem personal. Cunoștințele din mediul medical s-au prăbușit sub efectul integrării tembele a tehnologiei. Cred că doar 1% dintre medicii care ies din facultate mai au habar de simptomatologie(sper să greșesc eu!). Un amic a ajuns la urgență cu apendicită și nu l-a palpat nimeni, iar o investigație imagistică nu i s-a făcut pentru că nu avea cine. Au mers pe ideea că „o fo vreo indigestie” și, după ce i-au făcut o perfuzie inutilă, l-au trimis acasă. E drept că nici el nu avea simptomele la care se aștepta toată lumea, dar o palpare ar fi dat răspunsul! La naiba, când eram copil nu exista consult medical pe motivul „îl doare burtica” în care medicul să nu-și bage „cazmaua” în abdomenul tău cu întrebarea clasică „aici te doare?”. Chiar râdeam cu un prieten întrucât răspunsul era mereu da; n-avea cum să nu te doară la cum te apăsa ăla! Doar că medicul punea întrebarea de formă întrucât, din reacția ta, știa dacă e sau nu apendicită. Mai are cineva habar de modul în care palpezi pacientul în funcție de afecțiune? Întreb.
Să abordăm acum abrupt problema șpăgii din spitale. Nu știu exact, dar dacă ai fi în cazul lui Rogobete la Milano, ce-ai prefera: să te lase ăia să urli pe targă sau să dai o șpăguță și să se rezolve? Întreb așa, ca omul. Ideea e simplă: eu unul, de fiecare dată când am avut probleme medicale „am dat șpagă”. Mă rog, nu era șpagă ci factură întrucât interacțiunile s-au petrecut în mediul privat și au trebuit plătite. Am evitat sistemul de stat întrucât, cu toate că mă costă „asigurarea” de stat o poală de bani, consider că trebuie ținut strict ca „ultimă urgență”. Am avut însă de-a face cu el când apropiați de-ai mei au ajuns pe la urgență. Ceea ce mă întristează este că sistemul de urgență este cel mai occidentalizat din sistemul de sănătate. Când am ajuns la urgență înainte de 1990, doctorița care m-a preluat atunci, pur și simplu nu m-a lăsat să plec când mi se calmase criza. Mi-a explicat calm care-i problema mea și mi-a spus că e mai bine să mă internez, chiar dacă puteam să mă tratez și acasă. „Dacă nu te internezi, la următoarea criză pe care o vei avea peste 8-12 ore, vei ajunge tot aici și până la urmă va trebui să te internezi ca să scapi”. Și fix așa a fost. În salon, după doar 6 ore, au reînceput durerile, iar asistenta mi-a făcut imediat un calmant și-am adormit. După o săptămână mi-au dat drumul din spital, mi-au spus ce să fac să nu mă mai confrunt cu acea problemă și pot să vă spun că de-atunci n-am mai avut nimic.
Cum se petrec acum treburile acum la UPU? Din ciclul „vreau o țară ca afară”, indiferent cu ce problemă te-ai duce, te mufează la o soluție Ringer, după care, „adio, taică”! Medicii de-acolo sunt extenuați și singurul lor scop e să treacă la pacientul următor. De unde naiba să mai ai atenția necesară pentru a-i recomanda unuia ca mine că e mai bine să se interneze pe loc decât să se întoarcă acasă? Te simți mai bine? Foarte bine, ia-ți tălpășița, tovarășe! Ce dacă vii mâine, poate nimerești pe tura altuia.
Culmea, cea mai mare parte a vinei vine din sistem. Nimeni nu mai are curaj să-ți pună un diagnostic până când nu confirmă aparatele sau analizele. Ceea ce mărește timpii. Cu toate că în unele cazuri situația e clară, trebuie așteptate rezultatele. Până nu dă aparatul confirmarea nu se poate lua nicio decizie. Mă rog, sunt chestiuni văzute din exterior Probabil din interior există explicații și chestiuni justificate/justificabile, dar asta nu mă face să nu consider că sistemul a luat-o pe o pantă greșită.
Aș vrea să vă spun o chestiune care vă va surprinde. Sistemul medical românesc este unul care a fost gândit să fie orientat spre prevenție. În general popoarele estice au fost axate mai degrabă pe prevenție de regimurile socialiste care, prin educație, îi făceau pe oameni să conștientizeze. Asta însă e ceea ce ar dărâma modelul UE și al Occidentului. A fost un ministru al sănătății cam golan, Eugen Nicolăescu. El însă a fost SINGURUL care a lansat un program național de analize în urma căruia au ieșit la suprafață o grămadă de boli aflate, uneori, în stadiu incipient. Numeroși diabetici au fost descoperiți în urma acelor analize. Una e să descoperi în stadiu incipient un diabet - poate chiar în faza de pre-diabet cât încă diabetul poate fi evitat - și cu totul altceva este să-l descoperi în stadiul ultim, când mai trebui să-i tai piciorul ca să mai supraviețuiască 6-12 luni! Mulți l-au acuzat pe Nicolăescu de „înțelegere cu laboratoarele de analize”, sugerându-se că ar fi luat șpagă pentru programul său. Sincer să fiu, prefer o astfel de șpagă uneia pentru înarmare care-i și scumpă și inutilă!
Nu înțeleg de ce ăia de la Ministerul Sănătății nu fac ceva pentru a degreva unitățile de urgență și pentru a îmbunătăți fluxul de acolo. Cu o populație îmbătrânită - care oricum e predispusă să ajungă la Urgență - scopul tău trebuie să fie acela de a nu mai alimenta sistemul de urgențe. Iar pentru a tăia povestea asta, singura strategie care funcționează este prevenția. Un set de analize obligatorii pe an costă infinit mai puțin decât umplerea spitalelor cu cazuri avansate de boală. În plus, s-ar degreva radical sarcina care e la UPU. Dar cine să gândească asta?
Mergând pe calea „vreau o țară ca afară”, vom ajunge în situația de-acolo, în care sistemul este birocratizat complet, astfel încât să se asigure că dacă n-ai bani mori acasă înainte de termen. Eventuala salvare pe bani se poate face însă doar în cazul fericit, în care este permisă medicina privată întrucât, de exemplu, în Canada nu există! De altfel, tocmai aici e mica poveste murdară a sistemelor sanitare occidentale. Acolo se merge pe business de la A la Z: la tinerețe bagi în tine hrană ultra-procesată care te face praf, după care bagi pastile începând cu ultima parte a vieții tale active. Iar când ieși la pensie, intră în scenă birocrația temporizării în urma căreia scapi doar dacă ai cu adevărat noroc. De unde vine totuși diferența de longevitate? Părerea mea e că strict din disciplină. Occidentalul e conștient că nu interesează pe nimeni de soarta sa, astfel încât e mult mai conștiincios în privința stării sale de sănătate. La noi e altă optică, absolut aberantă: „dacă oricum sunt copt, cel puțin să mă mai distrez cât mai pot”. Așa vezi diabeticii stând la birt alături de tineri și alte cazuri absolut halucinante pentru un om rațional.
Ceea ce este cert e că ar trebui să conștientizăm că „vreau o țară ca afară”, din punct de vedere sanitar, e de-a dreptul toxic! România, dacă vrea să scape de problemele grave pe care le are în sistem are de făcut doi pași curajoși. În primul rând să-și întărească politica medicală orientând-o către prevenție și, în același timp, politici impecabil de clare de utilizare în prima linie a medicamentelor generice. Știu că unii mă vor acuza de ticăloșie, dar consider că există suficiente medicamente generice care-și fac treaba impecabil în ceea ce privește afecțiunile comune. Desigur, nu mă refer la cazurile oncologice sau la alte condiții, dar ar trebui revăzută întreaga politică de prescriere a medicamentelor. A fost o perioadă în care medicii erau obligați să prescrie substanța activă, acum s-a renunțat. Într-adevăr, e mult mai „lucrativ” să ți se prescrie „Nurofen drajeuri moi” de 400 mg, al căror cost ajunge și la 4 lei pe pastilă în loc de „Ibuprofen” 400 mg(care-i același lucru) și pentru care prețul poate scădea sub 1 leu. Cât Nurofen se prescrie la nivel de sistem? S-o fi întrebat cineva? Și e doar un exemplu.
Închei aici. Ceea ce vreau să vă spun este că declinul sistemului de sănătate nu poate fi oprit decât prin stoparea modelului „vrem o țară ca afară”. Ținând cont de subfinanțarea sistemului - care nu poate fi rezolvată prin tăieri de costuri, întrucât oricum suntem la limita de jos - sigura variantă fezabilă este cea a creșterii importanței prevenției. Cu 1 310 EUR cheltuieli per capita în sănătate, România este cel mai jos în topul european. Cu toate acestea, româncele gravide din Olanda(unde cheltuiala e de 6000 EUR per capita!) preferă să vină în România, inclusiv pentru a evita nașterea acasă.
Sunt cifre seci care arată nivelul jafului din această țară. Când un idiot ca Bolojan își propune să sporească controalele în zona sănătății, ignorând că suntem țara cu cea mai mică finanțare, arată nivelul sfidării față de oamenii din sistem care, în ciuda dezastrului, continuă să reziste. Nu vreau să ridic pe nimeni în slăvi, dar ceea ce vreau să înțelegeți e că în țara asta se fură mult prea mult. Când o jigodia ca Nicu Psihicu îți spune că ÎMPRUMUTUL de 16 miliarde pentru achiziția de arme de la alții este o victorie, iar limbricul de Bolojan instituie controale mai stricte în sistemul de sănătate, asta arată nivelul de sfidare. Ceea ce nu vă spun jigodiile este că SAFE - programul de împrumuturi diktat de Comisia Europeană - va îndatora suplimentar România cu încă 5% din PIB, ducându-ne direct în 65%! Iar presiunea pe finanțele personale ale fiecăruia va crește la niveluri de nesuportat.
Și, cu toate dovezile, încă mai sunt idioți care „vor o țară ca afară”!

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Atenție! Comentariile sunt supuse moderării și vor fi vizibile după o perioadă cuprinsă între 1 și 4 ore. Sunt permise doar comentariile care au legătură cu subiectul.
Pentru discuţii mai flexibile folosiţi canalul de Telegram Dan Diaconu(t.me/DanDiaconu)