Despre oportunitati

Ieri am vorbit puțin despre oportunitățile care apar pe piețele în picaj. Astăzi, în urma unui comentariu la articolul de ieri, m-am gândit să facem un mic remember al unor întâmplări care ne vorbesc mai mult despre oportunități.

Să începem cu începutul. Chrysler a fost cumpărata de Daimler în 1998 cu 39 mld. dolari. O sumă imensă dacă ne gândim la cât ar reprezenta ea acum. Daimler avea nevoie de un picior în SUA pentru a deveni cu adevărat global. Probabil, când au achiziționat producătorul american s-au gândit că-l vor transforma într-un Mercedes american, atât din punct de vedere al atașamentului consumatorului cât și, mai ales, al profitabilității. Au urmat nouă ani de eșecuri repetate. Mercedesul american n-a funcționat deloc bine. An de an a produs pierderi companiei mamă din cauza unui mix de erori de management, poziționare și decizii tehnice îndoielnice(spun unii care se pricep mai bine). În anul de grație 2007, sătulă de eșecuri, conducerea producătorului german a reușit să se debaraseze de Chrysler printr-o tranzacție pe care eu unul o consider genială: a reușit să vândă gaura neagră către fondul Cerberus pentru o sumă similară celei cu care fusese achiziționat producătorul american. Pentru Chrysler, evoluțiile dezamăgitoare și criza economică, au creionat sfârșitul în brațele legii falimentului.

A fost un moment în care toată lumea a crezut că următorul pas va fi îngroparea definitivă a companiei. S-au căutat soluții pentru salvarea Chrysler, s-au făcut propuneri tentante marilor producători însă nimeni nu mai voia să aibă de-a face cu mărul otrăvit. Oferta a fost făcută și francezilor de la Renault, însă Gohn a refuzat considerând tranzacția deosebit de riscantă. Singurul care a trecut peste complexe a fost Sergio Marchionne, impetuosul șef al Fiat care avea un calcul simplu: pentru ca Fiat să treacă de criză trebuia să aibă o cotă de piață, cotă pe care n-ar fi putut să o obțină de unul singur. Convins că poate să aplice rețeta Fiat și la Chrysler, Marchionne a trecut la acțiune. Fiat a preluat gratuit un pachet de 20% din acțiunile producătorului american și, în același timp, Marchionne s-a înscăunat șef și peste Chrysler. Când nimeni nu credea că se mai poate face ceva s-a produs incredibilul: Chrysler a renăscut din propria cenușă și a reușit să-și plătească datoriile către guvern. Fiat a achiziționat pachetul de acțiuni deținut de guvernele Canadei și SUA, devenind majoritar.

Ce urmează? O integrare puternică a celor două grupuri, un management comun și nașterea unui nou jucător global. Ce-a făcut Marchionne în toată această poveste? A avut viziune și a înțeles că nu există pentru el decât o singură variantă: în sus. Nu cred că greșesc foarte mult dacă spun că, prin salvarea Chrysler, Marchionne a reușit și salvarea Fiat. Următorul pas pe care-l va face Marchionne va fi în Asia, dar, despre această nouă strategie vom mai vorbi. Până atunci, cred că este momentul să contemplăm ce se întâmplă când ai puterea de a judeca la rece, când ai viziune și când știi să calculezi riscurile.

Evolutii contrare

Vă sperie perspectivele economice ale Spaniei și Italiei? Probabil că da și, ca mulți alții, ați fi tentați să evadați în safe haven-uri. Ce-ați face dacă ați avea bani investiți în aceste țări? Răspunsul pe care l-ar da pe nerăsuflate peste 80% ar fi că și-ar scoate banii de-acolo cu orice preț. Acesta este modul instinctiv de reacție, specific investitorilor începători; este modalitatea cea mai simplă de a pierde bani.

Aflați sub presiunea știrilor, de multe ori suntem tentați să sintetizăm radical informațiile și să asimilăm o imagine distorsionată a realității. O țară aflată sub presiune economică nu este lipsită de oportunități ci dimpotrivă. Aș putea spune că tocmai criza este cea care ar trebui să-i impulsioneze să investească pe investitorii isteți. De altfel, acest lucru a fost spus de alții cu mult înaintea subsemnatului.

Și, pentru a susține că lucrurile stau precum am afirmat, vă voi aduce în atenție trei companii care nu par a ține cont de provocările țărilor din care provin și în care-și desfășoară cea mai mare parte a activității. Iberdrola, Endesa și Enel sfidează norii negri de deasupra țărilor de proveniență și-și văd liniștite de creșterea business-ului.  Chiar dacă, sub imperiul emoțiilor și a isteriei colective, cotațiile acestor companii au căzut până la jumătatea lunii iulie, reluarea creșterii s-a facut simțită rapid, răsplătindu-i pe cei care și-au ținut cumpătul și nu au luat decizii pripite. Și, pentru cei care nu tratează superficial investițiile, ar fi fost destule date care să le sugereze că scăderea prețurilor acestor acțiuni este una nejustificată. În primul rând, așa cum am mai spus, companiile de utilități reprezintă un refugiu extrem de bun pe timp de criză. Chiar dacă sunt afectate de evoluțiile economiei, acest tip de companii beneficiază de venituri constante. Indiferent de evoluția economiei, omul are nevoie de apă sau de energie electrică(desigur, excludem scenariile radicale care ne-ar întoarce în istorie). Un alt element care ar fi trebuit să atragă atenția că avem de-a face cu o reacție mai degrabă pripită a fost evoluția CDS-urilor asociate. Volumul lor a fost redus, iar costurile, cu mici excepții, și-au urmat trendul descendent. În aceste condiții este cât se poate de clar că, dacă mai nimeni nu este interesat să se asigure pentru riscul de default, scăderile titlurilor nu au nicio justificare.

Ca o concluzie, aș spune că, indiferent de condiții trebuie să ne păstrăm calmul. Mai mult, cred că ar trebui căutate acum oportunitățile pe piețele aflate în suferință. Cred că ar trebui să excludem din analize scenariul Sfârșitului Lumii și să profităm de ieșirile isterice de pe aceste piețe. Cu siguranță sunt mult mai multe oportunități decât acolo unde fuge toată gloata.

Doomsday

Scoaterea din jobenul Uniunii Europene a Fondului de Salvare a avut un efect calmant asupra piețelor reducând substanțial presiunea. Cu toate acestea temerile au rămas, iar perspectiva unei noi explozii în această toamnă este din ce în ce mai prezentă în discursul public.

Toată criza prin care trecem a adus imaginea oarecum deformată a unor țări care, chipurile, sunt beneficiare stricte ale UE. Mai precis a contrapus imaginea germanului disciplinat, muncitor și eficient celei a grecului leneș și petrecăreț. Este ideea care convine de minune politicienilor germani, gata oricând să amenințe cu părăsirea bărcii deoarece s-ar fi plictisit să suporte națiunile căpușă. În realitate lucrurile stau cu totul altfel, iar pe acest blog am demonstrat-o în mai multe rânduri. Germania este principalul beneficiar al Uniunii Europene. Libera circulație a mărfurilor și moneda euro au fost principalii steroizi ai creșterii Germaniei. Desființarea taxelor vamale a fost primul pas care a ieftinit mărfurile germane. Cel de-al doilea pas, introducerea monedei euro, a redus la zero posibilitatea statelor membre de a se proteja în fața fluxului destructiv de mărfuri ieftine. 

Avem de-a face cu un fenomen de-a dreptul nociv cunoscut de când lumea. Dacă lași un animal slab lângă un animal puternic nu trebuie să ai pretenția ca cel slab să se ridice ci, dimpotrivă. La nivel economic, integrarea economiilor rudimentare în complexul mecanism european este până în acest moment un eșec. Pentru a înțelege fenomenul nu trebuie multă muncă de cercetare. E deajuns să vă uitați în jur pentru a constata puzderia de mărfuri ieftine importate. Tot acest paradis a fost posibil după ce taxele vamale au fost desființate. Imaginați-vă că, în cazul unei economii precare ca cea autohtonă, cel de-al doilea pas - trecerea la euro - ar reprezenta desăvârșirea unui dezastru. Deficitele s-ar adânci în timp ce dependența de robinetul extern ar fi din ce în ce mai mare. Iar economia, cu siguranță că ar intra într-un trend puternic descendent. În aceste condiții, colacul de salvare ar putea veni de la o politică fiscală isteață pentru a putea disloca investiții din țările dezvoltate. Numai că, pentru o asemenea politică ai nevoie de bani, iar banii se găsesc la cei bogați.

Revenind la tabloul european de după aprobarea Fondului de Salvare, putem spune că, pentru Grecia și restul pacienților, medicația prescrisă este eronată. Jugul datoriilor s-a eliberat puțin pentru a face lucrurile ceva mai suportabile, dar el continuă să se îngreuneze. Pentru ușurarea sa, specialiștii recomandă cure de slăbire, adică majorări de taxe și impozite, reduceri masive de personal în aparatul de stat, abandonarea unor investiții faraonice s.a.m.d. Cu toate că pe termen scurt o asemenea abordare poate avea ceva efecte, pacientul anemic resimte din ce în ce mai greu jugul și devine dependent de medicamente. Aici intervine însă paradoxul beneficiarilor. Chiar dacă Germania stă liniștită pe moment deoarece dependența din ce în ce mai mare a unor membri fragili o ajută să crească, în scurt timp va constata propria dependență față de dependenți. Într-adevăr, Germania are nevoie de piețe de desfacere, însă nu de pețe rahitice, subdezvoltate. Are nevoie de piețe cu putere de cumpărare, aflate în creștere exuberantă și optimiste. Or, ce optimism mai poți avea atunci când singura grijă care ți-a mai rămas e aceea de a plăti ratele restante pentru a nu fi dat afară din casă.

Nu cred că greșim dacă spunem că deja problemele periferiei Europei sunt problemele celor din clubul bogaților. Deraierea Greciei, Irlandei, Portugaliei și, previzibil, a Italiei sunt elemente de o gravitate extremă care pot genera nu numai mișcări centrifuge, ci și resentimente. Avem de-a face cu o întreagă mecanică socială care acționează tăcut și ale cărei rezultate sunt, de cele mai multe ori, radicale. 

Voi încheia prin a spune că Europa, în întregul său, e din ce în ce mai bolnavă. Deocamdată nimeni nu știe dacă e vorba de un cancer aflat în fază terminală sau de o alergie generată de creștere. Putem vorbi mult pe această temă, dar, cu siguranță, nimeni dintre noi nu are toate datele problemei. Am scris acest articol deoarece din ce în ce mai mulți analiști sugerează că în toamnă vom avea parte de un nou scenariu de coșmar. Istoria ne învață că Sfârșitul Lumii nu vine cu programare. Personal nu cred în acest scenariu și mă încăpățânez să cred în ideea europeană. Este însă nevoie de eforturi mari pentru a se ieși din actuala fundătură. Iar aceste eforturi trebuie suportate de toată lumea nu în mod egal, ci după posibilități. Știu, sună ca un slogan comunist, dar asta e realitatea. Europa e un organism care trebuie să-și mențină suflul. Iar responsabilitatea pentru aceasta este a tuturor.

O intalnire cat un continent

Summit-ul de astăzi de la Bruxelles pare a începe sub auspicii pozitive, mai ales că sunt semnale referitoare la o înțelegere între Franța și Germania în ceea ce privește aranjamentul financiar pentru Grecia. Conform unor surse, în urma unei întâlniri care a durat nu mai puțin de șase ore și la care a participat și șeful ECB, Sarkozy a reușit să o convingă pe Merkel asupra necesității și structurii pachetului de ajutorare a Greciei.

Cu toate că deocamdată nu s-au dat foarte multe detalii, cel puțin e îmbucurător că nu se vai pierde timpul cu discuții inutile despre bailout pentru ca, în final, să se voteze pentru. Astfel, va exista timpul necesar pentru discuțiile despre ceea ce contează cu adevărat, anume planul pentru a întărirea zonei Euro. Chiar dacă piețele par a se fi liniștit, problemele din Italia sunt încă extrem de presante, în timp ce în Spania guvernul reușește cu greu să facă față atacurilor pe mai multe planuri. Cu toate acestea presiunea pe bondurile europene s-a mai diminuat. Numai că aceasta pare a fi liniștea de dinaintea furtunii mai ales că au început să circule prin rapoartele adresate investitorilor atenționări privind riscul de contagiune a Franței. Acesta ar putea fi atacul suprem asupra zonei Euro, cu posibilități majore de destabilizare(evident, în caz de reușită).

Revenind la summit, trebuie subliniat că inițiativa sa a aparținut țărilor mai mici din Uniune care sunt speriate de ceea ce se întâmplă și de posibilitatea ca propriile economii să se transforme în victime colaterale. Italia pare a fi, pentru multe state, picătura care a umplut paharul. Astfel, dincolo de discuțiile referitoare la bailout, Germania și Franța vor trebui să dea explicații în fața tuturor și să prezinte certitudini. Sunt state care-și văd economia afectată din cauza scandalurilor și a exceselor altora, iar acesta este un punct puternic de presiune. Ceea ce trebuie să înțelegem e că, din problemele Greciei, principalii beneficiari au fost Franța și Germania care au forțat executivul de la Atena pentru realizarea unor achiziții nebunești în schimbul promisiunii colacului de salvare. În aceste condiții, este de înțeles nervozitatea celor care văd că au de pierdut din cauza unor bișnițăreli continentale.

Personal cred că suntem în unul din acele momente premergătoare unor decizii epocale. Nu știu dacă actualul summit va lua decizii importante, dar cred că este clar pentru toată lumea că discuțiile de-acolo nu vor mai avea, în niciun caz, tonul calm de până acum. Aceasta pentru că lipsa de direcție și multitudinea de probleme rămase nerezolvate dinamitează întreg continentul. Este de așteptat să avem o întâlnire tensionată, dar la care, cu siguranță, se va juca cu cărțile la vedere. Din acest punct de vedere cred că avem de-a face cu o evoluție. Însă adoptarea unei strategii este mai mult decât stringentă. Europa, în acest moment nu are nicio direcție și dacă va continua așa va cădea pradă egoismului și individualismului unor membri lacomi.

Concurenta ca la noi

Săptămâna trecută, șeful concurenței de la noi, Bogdan Chirițoiu, a făcut o declarație de-a dreptul halucinantă referitoare la intenția RDS de a achiziționa UPC: 

"Am zis că nu suntem aprioric împotrivă. Este o cotă mare de piaţă, evident, dar trebuie analizat. Ei vor argumenta, şi eu sunt dispus să accept asta, că nu numai cablul contează, pentru că oamenii au acum alternative să folosească şi antena. Mai sunt posturi de televiziune pe internet. Deci s-ar putea ca piaţa să fie mai mare, nu numai prin cablu propriu-zis".

Când am citit-o prima dată mi-am dat palme deoarece o asemenea invitație deșănțată pentru formarea unui monopol n-am mai văzut până acum. Și, pentru ca lucrurile să devină agravante, declarația este făcută de șeful unei instituții care, atât teoretic cât și practic, ar trebui să lupte activ împotriva unei situații de acest gen. 

Situația de săptămâna trecută a căpătat însă accente tragicomice abia ieri, când UPC a ieșit cu un comunicat pentru care băiatul de la CC cu tot cu fața lui de șobolan turtit ar trebui să-și ia urgent tălpășița din peisaj:

"În ultimele luni, au existat multiple speculaţii în piaţă şi zvonuri cu privire la o eventuală preluare a UPC de către RCS&RDS. Dorim să clarificăm această situaţie: UPC nu derulează niciun fel de discuţii cu RCS&RDS pe tema unei potenţiale tranzacţii. Singurul angajament al UPC este în faţa propriilor clienţi, acela de a le oferi servicii de televiziune, internet şi telefonie la cele mai înalte standarde".

Ok. Și-acum să înțelegem puțin care e treaba cu această întâmplare, mai precis cum cred eu că stau lucrurile. Neavând nicio informație din interior, voi încerca totuși să vă prezint bănuielile mele în ceea ce privește această situație. Personal nu cred că iese fum fără foc și tind să cred că au existat mai multe discuții pentru preluarea UPC de către RDS. Mai mult, mă gândesc că, cel puțin la un moment dat, UPC și-a dorit un exit din România, însă singurul care ar putea fi interesat de o asemenea achiziție este RDS. Marea problemă a tranzacției a fost, încă de la începuturi, monopolul care ar rezulta în urma unei asemenea preluări. Conștienți de acest fapt, este posibil ca reprezentanții UPC să fi acceptat un preț ceva mai mic din partea RDS deoarece, nu-i așa, cumpărătorul ar fi avut de furcă pe la Consiliul Concurenței. 

Cum, după declarația lui Bogdan Chirițoiu, lucrurile par unse la Consiliul Concurenței, cred că UPC a reevaluat situația și a înțeles că poate obține mai mult. Astfel a apărut declarația de ieri care a aruncat în derizoriu Consiliul Concurenței și, probabil a relansat negocierile spre alt palier.

Sincer, în urma acestei întâmplări rămân cu un gust amar. Cu toate că e limpede și pentru un copil că o fuziune a celor doi mari operatori ar conduce la o poziție dominantă atât de piața de furnizare de conținut TV cât și pe cea de telefonie & internet, șeful Consiliului Concurenței nu numai că nu se menține departe de subiect, dar, mai mult, dă soluții pentru ieșirea din impas. Dincolo însă de toate aceste evidențe îmi rămâne în minte o întrebare: cam cât costă respectiva declarație și cine încasează banii?

Stress

Testul de stress a fost cea mai importantă știre de vineri. Prezentată seara, cu informațiile isteț dozate, a avut puterea de a mișca în sus piețele asiatice la acest început de săptămână. Probabil același va fi rezultatul și pe piețele europene și americane. Din acest punct de vedere, putem spune că Autoritatea Bancară Europeană și-a atins scopul de a reduce presiunea pe zona euro. Valul de optimism indus are însă o valabilitate destul de redusă, asta dacă e să ne luăm după cum au depus lucrurile în trecut.

Dincolo de aceste prime elemente, cred că ar trebui să observăm cum, până la urmă, negocierea politică a fost cea care și-a impus voința în acțiunea de testare a stabilității băncilor europene. Și aceasta în ciuda tonului belicos adoptat de reprezentanții Autorității pe la începutul anului. Privind retrospectiv, singurele modificări operate față de testul de anul trecut au fost unificarea parametrilor testului și ignorarea provizioanelor de risc constituite(mai precis, neincluderea lor în capitalul de nivel 1). În ceea ce privește însă scenariul de risc, acesta pare a fi fost ponderat astfel încât majoritatea covârșitoare a băncilor europene să ia nota de trecere.

Ajunși în acest punct ar trebui să înțelegem că valoarea de 5% pentru ponderea capitalului de nivel 1 este o valoare strict arbitrară(mă rog, există justificare prin prisma BIS / Basel, dar dacă vrei cu adevărat stabilitate şi nu mers pe sârmă trebuie să lucrezi cu valori mult mai mari). Personal consider că o valoare mult mai OK ar fi fost 8, însă, la un asemenea nivel numai 12 bănci ar fi trecut testul. Dacă ne uităm însă la acestea, observăm că, în principal, reprezintă grupuri bancare puternice și relativ bine capitalizate. 

Per total, putem spune că testul este ceva mai credibil decât cel de anul trecut, însă este departe de ceea ce ar trebui să fie cu adevărat un test de stress. Băncile care l-au picat cred că au probleme destul de mari, dar nu trebuie uitate nici cele care l-au trecut la mustață. Riscurile sunt încă mari pe piața europeană și, din păcate, nu pot fi trecute decât cu implicarea directă a politicului. Oricum, oficialii europeni ar trebui să fie conștienți că efectele publicării rezultatelor acestui test nu vor ține mai mult decât săptămâna în curs, în timp ce problemele din interiorul Uniunii nu se vor rezolva de la sine. E nevoie de mai multă responsabilitate pe continent, însă, din păcate, nu prea mai există politicieni responsabili.

O istorie ascunsa

...Mă rog, nu atât de ascunsă încât să nu fie de găsit, dar oricum trecută sub tăcere. Este vorba de o țară săracă din America de Sud: Bolivia. Începând cu anii '50, o serie de reforme au încercat să elimine sărăcia din această țară. Desigur, n-au reușit. E un scenariu clasic care combină dictatori providențiali veniți din rândul armatei cu măsuri economice aberante și forțarea evidenței. Sunt mixuri letale care ucid țări sau le transformă în vaci de muls ale unor interese internaționale.

Începând cu anul 1980, au intrat în scenă cei doi mari binefăcători FMI și Banca Mondială, impunând reformarea statului. Vă sună cunoscut? Un an mai târziu totul s-a transformat în dezastru deoarece economia n-a răspuns așa cum se așteptaseră esperții internaționali. Situația s-a degradat, iar în 1982 s-a pus capăt conducerii militare a țării, democrația intrând în scenă. Lucrurile însă nu au decurs deloc bine, iar în 1985 hiperinflația a început să facă dezastre în economia boliviană. Guvernele democratice care s-au succedat în perioada următoare nu au ieșit din programul trasat de Banca Mondială. Astfel au inițiat privatizarea tuturor deținerilor statului deoarece, nu-i așa, o companie privată este mult mai eficientă decât una a statului. Banii veniți din privatizări au permis statului corupt să supraviețuiască într-un iluzoriu climat de stabilitate economică. Seria privatizărilor binefăcătoare a fost finalizată în 1997. Țara practic nu mai avea nimic de vânzare, iar programele economice ale marilor instituții internaționale își îndepliniseră misiunea de a servi cui trebui ceea ce era de luat. Desigur, țara a rămas cu aceleași dificultăți economice, amplificate de dezechilibrele generate de repatrierea profiturilor noilor monopoluri private. Așa se face că, în anul 2000, Banca Mondială a pus presiune pe guvern amenințând că nu va înnoi linia de credit în valoare de 25 milioane de dolari(!!!) dacă țara nu-și privatizează toate serviciile de apă. S-a cedat cu ușurință solicitării de eficientizare și reducere a corupției. Astfel, a fost privatizat serviciul public de apă al celei de-a treia localități ca mărime a Boliviei, Cochabamba. Privatizat e un fel de-a spune deoarece concernul câștigător a devenit un monopol care, pe lângă distribuția de apă, era stăpânul apei din subteran precum și a apei de ploaie...

Și pentru că am ajuns în acest punct al povestirii, poate ar trebui să vedem cine a fost binefăcătorul concern care a adus eficiența în Cochabamba. Numele său, Aguas de Tunari nu vă spune cu siguranță mai nimic. Este însă un joint venture format între o firmă londoneză și una din Chicago. Prima se numește Water Ltd. și este o firmă pregătită să contribuie, probabil prin programe similare celui din Bolivia, la eficientizarea consumului de apă dulce din toată lumea deoarece, cum bine se știe, lipsa de ecologism a cetățeanului de rând a început să producă tot felul de crize ale apei dulci, devenind imperios necesar ca un organism internațional privat să contribuie la consumul eficient al apei. Celălalt participant în joint venture-ul amintit are rezonanțe mult mai mari pentru noi: este vorba nici mai mult nici mai puțin decât despre Bechtel Corp., o altă companie pregătită să ajute aceluiași scop(de fapt ei sunt multilaterali dezvoltați și pregătiți să ajute aproape în orice domeniu).

Revenind la Cochabamba, eficiența joint venture-ului nu s-a lăsat așteptată. Prețurile apei au crescut geometric deoarece, nu-i așa, eficiența costă. La un moment dat, factura de apă din zona amintită a ajuns să coste aproximativ jumătate din venitul minim. Cum Aguas de Tunari deținea monopolul întregii ape printr-o lege votată în Parlament(celebra lege 2029), puteau fixa orice preț. Ei respectau laxele condiții contractuale, iar statul rămăsese fără niciun control în această zonă. Desigur, calculele de la Londra și Chicago nu s-au potrivit cu realitatea zonei, iar începând cu ianuarie 2000, locuitorii orașului au început să protesteze. Pentru restabilirea liniștii au fost concentrate forțe impresionante de poliție care însă nu au putut face față afluxului imens de protestatari. La începutul lunii aprilie 2000, liderii protestatarilor au fost arestați în timpul unei întâlniri de negociere cu guvernatorul zonei. Situația însă s-a agravat, iar pe 8 aprilie este declarată starea de necesitate pentru 90 de zile. Cu această ocazie, președintele Banzer a declarat patriotic: "We see it as our obligation, in the common best interest, to decree a state of emergency to protect law and order". Numai că pentru protestatarii aduși în pragul disperării argumentele corporatiste ale lui Banzer au avut efectul gazului aruncat în foc. Suspendarea drepturilor civile au permis abuzuri din partea armatei și a poliției, numeroși protestatari fiind răniți, torturați sau uciși. În prima zi a declarării stării de necesitate soldații au ocupat mai multe stații radio din localitățile din jurul Cochabambei și au arestat mai mulți jurnaliști în încercarea de a opri sursele de informare. Marea problemă a fost că au obținut efectul contrar, manifestațiile explodând în mai multe colțuri ale țării. De la apă s-a ajuns la proteste radicale pentru salarii, servicii sociale s.a.m.d. Forțat de situația de-a dreptul explozivă, precum și de faptul că un grup consistent de parlamentari în frunte cu viitorul președinte Evo Morales s-a alăturat manifestanților, președintele Banzer a anunțat terminarea contractului cu Aguas de Tunari.

După aceasta a început o perioadă de ștergere a evidențelor pentru evitarea scandalului. Intrate în vizorul organizațiilor internaționale, FMI și Banca Mondială au dat vina precipitat pe corupția existentă în societatea boliviană. De asemenea, cele două mari companii implicate in Aguas de Tunari au pus batista pe țambal pentru a ieși cu fața curată. Nici până acum Banca Mondială nu a pus la dispoziția organizațiilor care i-au solicitat analizele și documentele pe baza cărora au forțat mâna executivului bolivian pentru transformarea unui monopol de stat într-unul privat. În locul documentelor, au livrat discursuri sforăitoare privitoare la consumul irațional de apă din Bolvia. Tipic!

Ce concluzii ar trebui să tragem noi de-aici? Păi nu cred că e nevoie să vă mai spun eu. Asemănările cu situația din România sunt grăitoare. Singura deosebire este aceea că aici mămăliga nu a explodat și nu va exploda niciodată. A făcut-o numai atunci când interesele altora au amestecat dinamită în mămăligă. Așa cum un cizmar a putut să stea 40 de ani la putere cu complicitatea URSS nu știu de ce am o bănuială că un dictator bețiv și curva lui analfabetă ne vor încălța încă pe-atât, de data aceasta cu binecuvântarea marei finanțe care aici poate avea un teritoriu mult mai propice. Iar monopoluri de privatizat încă sunt destule și toate țin de reformarea statului.

P.S. Întreaga istorie din Cochabamba o aveți în clipul de mai jos.

Abuela Grillo from Denis Chapon on Vimeo.