Ambasadorul

De multe ori v-am atras atenţia asupra unor cărţi uitate, mai puţin ştiute, dar, cu siguranţă, cel puţin interesante. De data aceasta vreau să vă şochez prezentându-vă o carte despre care e extrem de posibil să nu fi auzit, cu toate că personal o consider o a fi una dintre cele mai interesante producţii din literatura autohtonă. Se numeşte Ambasadorul, un roman pe care, la momentul apariţiei, l-am considerat a fi un eveniment major, dar care, din păcate, nu avut expunerea pe care o merita. Şi spun aceasta în ciuda faptului că prima ediţie a cărţii a fost epuizată rapid. Mai mult, a avut parte de cronici pozitive şi, dacă nu mă înşel, a obţinut numeroase premii. De ce totuşi susţin că n-a avut expunerea meritată? Pentru că, mă gândeam eu atunci, această carte este una care ar trebui să lase urme adânci în memoria publicului şi să schimbe mentalităţi. 

Despre autorul său, Ioan Mihai Cochinescu, este foarte posibil ca mulţi să nu fi auzit. Nu este tipul de om pe care societatea noastră să-l scoată în faţă, dar, cu toate acestea, cei care vor să afle mai multe despre el vor găsi destule surse, inclusiv pe net(puteţi începe chiar cu site-ul său mihai.cochinescu.com). Ajunşi la acest punct, trebuie să recunosc acum că dacă n-ar fi existat un prieten comun(trecut prea devreme la cele veşnice) care să-mi atragă atenţia asupra sa în general şi a romanului său de debut în special(sper să nu greşesc aici), este foarte posibil ca acum subsemnatul să fi îngroşat rândurile ignoranţilor(fără voie - aş spune dacă aş vrea să-mi acord circumstanţe).

Nu spun vorbe mari şi nici nu sunt exaltat atunci când afirm că avem de-a face cu o carte fabuloasă. Scrisă în perioada 1988-1989, Ambasadorul este un roman cu o arhitectonică aparte, care ne conduce într-o lume minunat construită, într-un univers al cărui mister este amplificat cu fiecare întâmplare. Acţiunea se petrece undeva în negura secolului al XVII-lea şi are în centru un personaj impecabil construit, a cărui călătorie către China naşte un şir de întâmplări surprinzătoare, fascinante şi cu reverberaţii profunde. Finalul este probabil un alt element care vă va face să iubiţi această carte. Nu voi spune mai multe pentru a nu răpi din plăcerea lecturii. În ceea ce priveşte stilul, surprinde modul voit neguros al scrierii care te teleportează hipnotic în mijlocul acţiunii, făcându-te să te simţi precum un cronicar urmărind în direct o parte din cursul istoriei printr-o lunetă magică. 

Unii au spus că Ambasadorul a fost o carte apărută cu mult înaintea vremii sale, că publicarea sa în aburii perioadei de la începutul anilor '90 nu a avut publicul pregătit pentru ea. Reeditată anul trecut, probabil că a găsit un public la fel de puţin pregătit şi ignorant. Adevărul este că aceasta nu este cartea unei generaţii şi niciodată publicul nu va fi pregătit pentru ea. La fel de adevărat însă este că avem aici de-a face cu un destin tipic al marilor cărţi, a acelor cărţi care fac istorie, care-şi au publicul lor în toate timpurile.  

Probabil vă va fi greu să găsiţi cartea; este de mult timp dispărută de pe rafturile librăriilor. Cu toate acestea, vă recomand să o căutaţi şi să o citiţi cât mai repede. Este o carte rară şi preţioasă în acelaşi timp. Citiţi-o şi, după aceea, mulţumiţi-i bijutierului pentru universul pe care vi l-a dezvăluit.

Revolutia s-a produs?

Când vine vorba de China toată lumea e sceptică. "Se produce o grevă" înseamnă că guvernul e pe ducă, "se măresc salariile" înseamnă scăderea competitivităţii, "scăderea unei cotaţii" înseamnă haos şi panică. Sunt clişeele cu care se lucrează în prezent. Mai vreţi? Căutaţi pe net filme şi informaţii despre imobiliarele chineze, despre mall-urile fără clienţi sau despre fabricile fantomă. E China pe marginea prăpastiei? "Feriţi-vă ca nu cumva să vă rănească fragmente contondente rezultate din căderea Chinei" par a spune marii analişti ai vremurilor noastre.

Realitatea e că mergem cu acest buzz mediatic de multă vreme. Chiar şi subsemnatul a căzut în urmă cu mult timp în această eroare. Între timp, informaţiile de-acolo se diversifică, semnalele de alarmă sunt trase continuu, bocitoarele de serviciu îşi fac datoria non stop. Moare gigantul? Hai să fim serioşi! China se face vinovată de faptul că este capabilă să răspundă cu promptitudine oricăror comenzi. Sunt produsele chinezeşti proaste? Ei bine, asta depinde de lăcomia intermediarului care, pentru câteva procente, face rabat serios de la calitate. N-o să reiau discuţia pro şi contra deoarece nu acesta e sensul articolului. Mă voi limita pentru moment la a observa că, în ceea ce priveşte producţia,  China pare a fi fabricantul mondial. O capacitate imensă de producţie, o forţă de muncă disciplinată şi, uluitor pentru mulţi, o uimitoare rată de absorbţie a noilor tehnologii. Chiar dacă unora li se va părea surprinzător, voi spune că nu am văzut în multe locuri din lume o asemenea deschidere la nou, o asemenea sete pentru tehnologie. Nu, nu e glumă, e doar realitatea. 

Dacă ceea ce am spus până acum e cunoscut, ceea ce voi spune în continuare cred că vă va şoca: v-aţi gândit ce s-ar întâmpla în cazul în care China ar fi numărul 1 mondial? Hai să facem un efort şi să încercăm să înţelegem cum ar arăta lumea dacă SUA ar cădea pe locul doi. Să facem eforturi sau să ne uităm pe fereastră? Vi se pare surprinzător? Nu cumva China este deja numărul 1 şi noi încă nu am înţeles nimc? Dacă aş spune-o eu, probabil aş avea îndoieli, dar această bănuială este împărtăşită de mult mai mulţi analişti care, în loc să stea şi să bocească, iau lucrurile aşa cum sunt.

Personal am observat cum China a avut puterea de a efectua auto-reglări din mers, a învăţat să facă la nivelul imensului său aparat politico-administrativ corecţii din mers. Cu toate că este imensă, administraţia chineză răspunde excelent comenzilor dovedind o inerţie minimă. Aceasta înseamnă că avem de-a face cu un participant deosebit de dinamic, capabil de repoziţionări şi reveniri atunci când este cazul. Celor care arată cu degetul imensul stoc de locuinţe(goale) le voi spune un lucru cât se poate de simplu: la nivelul Chinei există un deficit imens de locuinţe. Faptul că blocurile respective stau goale are şi o cauză: preţul. În timp ce în Spania(ca să dau un exemplu) dezvoltările imobiliare stau goale din cauză că efectiv nu există cerere, în China cererea există, dar nu sunt bani. Un lucru care poate fi rezolvat urgent. De ce nu se rezolvă acum? Ei bine, acesta e un parametru de control a ceea ce eu numesc  mecanică a societăţii(un termen poate forţat). Atunci când va fi necesar se va rezolva. Garantat! De ce? Pentru că acolo se poate!

Când e vorba de puterea economică, spune un cercetător al cărui nume îmi scapă, nu trebuie să ne uităm strict la PIB ci, în paralel, şi la alţi parametri precum producţia, comerţul şi puterea financiară externă. Ce avem în China? O dinamică excelentă a PIB-ului dublată de creşteri susţinute ale producţiei şi un comerţ despre care nu are sens să discutăm. Când vine vorba despre poziţia financiară a ţării nu trebuie decât să ne gândim la rezervele imense de valută străină despre care ştiu până copiii. Cei care sunt cititori mai vechi ai blogului, probabil îşi amintesc articolele despre contractele bilaterale încheiate de China. Să facem o recapitulare: în ceea ce priveşte relaţiile Chinei cu Rusia, Brazilia, Turcia, Coreea de Sud şi, mai nou, Japonia schimburile comerciale nu mai sunt decontate în dolari ci în monedele acestor ţări. Ce este comun acestor schimburi? Yuan-ul cumva? Parcă se conturează o nouă monedă internaţională sau mă înşel eu? 

Dacă vreţi o lecţie istorică vă provoc să vă amintiţi momentul în care PIB-ul american l-a depăşit pe cel al Angliei. Veţi avea o surpriză deoarece veţi întâlni un pattern similar celui de-acum. Forţând lucrurile, am putea spune că PIB-ul este un "lagging indicator" în ceea ce priveşte puterea unei ţări, mult mai importantă fiind dinamica relaţiilor economice şi a dezvoltării. Din acest punct de vedere China este viitorul şi, probabil, un curs de limbă chineză se va dovedi o investiţie profitabilă. În final n-o să fac altceva decât să vă adresez întrebare pe care, probabil, o intuiţi: ce veţi face atunci când veţi afla că revoluţia s-a produs discret şi că numărul 1 mondial e China? Şi, după ce aţi răspuns, ar trebui să vă întrebaţi de ce nu faceţi acel lucru acum!

P.S. Celor care au de gând să-mi vorbească despre dezastre bursiere sau financiar-bancare în China le voi spune un singur lucru: pentru economiile dinamice, în creştere, greutăţile sunt văzute ca provocări; pentru greoaiele economii aflate în declin istoric, greutăţile şi crizele au caracter de dezastru, au rol de "încă un cui bătut în sicriu". Căutaţi similitudinile istorice dacă nu mă credeţi.

Intrarea în zodia sobolanilor

Cuprumin a fost vândută către o firmă care încă nu are banii necesari, fără niciun plan post-privatizare. E strigător la cer şi faptul că în spatele câştigătorului se află vechi cunoştinţe de-ale noastre. Americanilor li se mai concesionează rapid încă trei terenuri pentru controversatele gaze de şist. Ce urmează? Dincolo de fumurile pe care va încerca să le arunce bătrânul satrap pentru temporizare, se vor accelera activităţile dubioase. Vom vedea noi concesionări, privatizări pripite, autorizări scandaloase. Timpul începe să se contracte! Aşa se face că mişcările cu adevărat importante au început în spatele frontului. Obtenebraţii l-au mutat pe Patriarh la un loc mai sigur pentru a-l proteja şi a-şi asigura influenţa viitoare. Păsărica preferată a mirosit că e rost de epurări şi accelerează exportul de bani via Macedonia, halta ideală în drumul către mai sigura Elveţie(exportul a început din ianuarie!). Rămâne de văzut când se va exporta şi pe sine sau, mai bine spus, dacă se va mai putea exporta pe sine. În paralel, o căruţă de ţuţeri par a fi intuit că se scufundă căruţa şi încearcă să se refugieze prin vecinătăţi.

Aşa cum am mai spus, timpul se contractă. Satrapul a strâns datorii serioase şi, cum ne-am obişnuit, nu mai e capabil să le achite. Desigur, ceea ce încearcă e deja cunoscut, anume să să facă un nou troc pentru supravieţuirea sa la cârmă(mă lăsaţi tot pe mine că altfel pierdeţi tot). Numai că jocul la cacialma nu mai ţine. Indiferent de mişcările pe care le face, destinul i-a fost pecetluit şi nu aici ci, ca s-o spun scurt pe doi, tocmai la Monte Carlo, adică fix acolo unde căuta să-l pedepsească pe Patriarh. El încă nu ştie că mutarea Patriarhului a fost decisă acolo şi că acesta e principalul motiv pentru care vistriernicii n-au răspuns prezent apelului său nervos de pedepsire a trădătorului. S-a mai liniştit când panglicarul libidinos i-a răspuns pozitiv, dar n-are habar că ăla n-are nicio conexiune în zonă, iar promisiunile sale sunt vorbe-n vânt.


Dintr-un anume punct de vedere s-a ajuns la faza pe şobolani. Chiar dacă nu au creierul dezvoltat, şobolanii au intuiţie şi simţuri. De-aia ei sunt primii care părăsesc corabia în flăcări. Problema e că, în mişcarea naturală a şobolanilor sunt injectate destule elemente care, după alegeri, trebuie să răspundă prezent. Şi, contrar percepţiei generale, nu satrapul e cel care se află la butoane. Chiar dacă îşi imaginează că încă este pe cai mari, ar mai fi câteva elemente pe care le va afla la momentul lor. Unul din ele este acela că rujatul n-a fost niciodată omul lui. Celălalt va fi mult mai nasol, dar toate la timpul lor.

P.S. Preluarea acestui articol nu este permisa niciunui partener al blogului! 

Vizita schimbarii

Chiar dacă peregrinările actualului Papă nu au anvergura celor ale lui Ioan Paul al II-lea, la capitolul rezultate s-ar putea ca istoria să consemneze câteva evenimente interesante întrețesute cu acestea. Cu toate că vizitele lui Benedict nu mai sunt atât de mediatizate precum cele ale predecesorului, nu trebuie să cădem în capcana de a nega importanța acestora. 

Vizita curentă a Papei din America de Sud este una de o importanță covârșitoare. Avem de-a face cu un continent aproape în totalitate catolic, un continent care pare a-și fi căpătat încrederea în forțele proprii. Este o lume proaspăt ieșită din ciclul distrugător de dictaturi militare, optimistă în ceea ce privește viitorul și misiunea sa. Întotdeauna Vaticanul a mizat pe acest continent, l-a privit așa cum e și, pentru a se mula realităților de-acolo a mers chiar până la a accepa variații serioase chiar și la nivel doctrinar(acceptarea tacită a spiritismului este una dintre cedări). Vizita actuală este, din punctul de vedere al politicii Vaticanului, una de reîmprospătare a relațiilor, de menținere a legăturii cu țările Americii de Sud. Poate fi privită și ca un semn reparatoriu din partea unei biserici care a preferat ca Papă un neamț unui brazilian.

Persoal consider că punctul culminant al vizitei este reprezentat de Cuba. Mica țară se află în pragul unui proces ireversibil de înmormântare a comunismului. Chiar dacă încă nu răzbate nimic, de revoluția lui Fidel aproape că se alege praful și aceasta contrar autorităților care încă mimează siguranța. Întreaga țară așteaptă semnalul unor reforme care să facă tranziția de la comunism. Este un punct critic, iar prezența acestuia în declarațiile papei reprezintă un fapt istoric în sine. De altfel, întreaga vizită din Cuba este una cu puternice încărcături simbolice. Orașul ales de Papă și autorități este Santiago de Cuba, unul cu puternice reverberații în istoria recentă a țării deoarece de-aici în 1959 Fidel a declarat oficial triumful revoluției cubaneze. Mai mult, se vorbește aproape oficial despre întâlnirile programate cu Fidel Castro și cu Hugo Chavez(aflat ”întâmplător” la tratament în Cuba).

Evenimentele care ar putea urma vizitei Papei în Cuba pot fi excepționale. Dacă, mai mult sau mai puțin întâmplător, după acest periplu vor urma reformele așteptate de toată lumea, este posibil să avem de-a face cu o vizită istorică. Ce ar însemna deschiderea Cubei este greu de explicat într-un simplu articol. Personal cred că apropierea de SUA și eliminarea embargoului vor fi elemente suficiente pentru o reconstrucție rapidă a țării. Cu un popor avid după bunăstare, care are posibilitatea de a topi rapid diferențele și posesor al unei creativități debordante lucrurile nu pot sta altfel. Cuba este acum precum România anilor 80. Întreg aparatul de stat dorește schimbarea, de fapt tranziția de la comunism. Deschiderile operate de Raul Castro au avut mai mult un rol de supapă, fiind menite a temporiza reformarea adevărată a țării. Deocamdată Cuba se află la răscruce, foarte aproape de o rupere de trecut și înscrierea pe o nouă traiectorie.

Vizita papei este clar un element al noului drum pe care se va înscrie Cuba. Nu-mi dau seama care vor fi pașii următori, dar ceea ce știu este că în zona respectivă sunt oportunități covârșitoare chiar și pentru noi. Deocamdată e greu de intuit cu ce fel de tranziție vom avea de-a face, dar este clar că cei care vor ajunge primii acolo vor fi cei care vor profita din plin. Însă despre oportunitățile zonei vom discuta într-un articol viitor. Deocamdată mă limitez numai la a marca momentul pe care-l consider destul de bogat în semnificații.

Manipularea energetica si energetica manipularii

Disperaţi de perspectiva sumbră care li se-arată, cinci mii de oameni din Bârlad au ieşit să protesteze împotriva exploatării gazelor de şist. Imediat, mai mulţi insideri au lansat ipoteza că, vezi Doamne!, în spatele deranjului s-ar afla ruşii. "Cum e posibil, se întreba unul dintre isteţi, ca într-un oraş precum Bârladul să iasă cinci mii de oameni pe stradă în condiţiile în care la noi în Bucureşti abia scoţi câteva sute?" Desigur, isteţul nostru personaj şi-a făcut cu prisosinţă datoria, introducându-le celor mai slabi de înger cuiul în inimă: "vă daţi seama ce-ar însemna ca România, Bulgaria şi Polonia să-şi extragă singură gazele şi să nu mai cumpere de la vecinul rus?"

Sunt, dintr-un anume punct de vedere, întrebări justificate. Chiar dacă sunt tentat să tratez toată această daravelă cu mai orientalul siktir, o să prezint în continuare modul în care văd lucrurile, fără a avea pretenţia că sunt deţinătorul adevărului absolut. Pentru cei care încă nu ştiu, România este integrată într-o construcţie supra-naţională numită Uniunea Europeană. La fel şi Bulgaria sau Polonia, suratele noastre într-ale exploatării gazelor de şist. Mai devreme sau mai târziu, toţi vom fi obligaţi să liberalizăm preţul energiei. Ne place sau nu, e sau nu moral, acesta e viitorul. De ce vom face asta? Pentru că, odată intraţi în clubul european trebuie să ne integrăm şi în piaţa lor. Care piaţă presupune că, în cazul în care găsesc gaze mai ieftine în Spania, pot lua de la operatorul de-acolo, chiar dacă prin ţeava mea curge gaz românesc sau rusesc. La fel şi cu energia electrică: dacă un neamţ îmi oferă mai ieftin, iau de la el şi, în  spatele scenei, furnizorii îşi fac decontările. În aceste condiţii, dacă, spre exemplu, Romgaz vinde gazul la jumătate de preţ, e foarte posibil să găsească un francez, olandez sau bulgar care să-i cumpere la prima strigare tot gazul. Şi, mai mult, producătorul nostru să fie obligat să-i vândă.

Desigur deocamdată lucrurile nu funcţionează aşa, însă într-un viitor cât se poate de apropiat, cam aşa se va întâmpla. Cu alte cuvinte, piaţa energetică europeană va funcţiona ca o piaţă liberă care-şi va găsi diverse puncte de echilibru în funcţie de cerere şi ofertă. Existenţa unor pungi de gaze prin zonele noastre nu înseamnă nimic mai mult decât că, pe masa resurselor continentului, vom veni şi noi cu punguţele de gaze. Atât! Care va fi avantajul României din faptul că permite exploatarea resurselor proprii? În afară de redevenţe absolut nimic. Şi, cum bine ştim, respectivii bani se vor sifona după aceleaşi metode patentate în prezent: mai o frunză, mai o asfaltare, mai un teren de fotbal în pantă s.a.m.d.

Acum să facem abstracţie de prezent şi să ne gândim la viitor. Ştim bine că tot ceea ce înseamnă combustibil fosil reprezintă o resursă limitată. Ce a câştigat România atunci când a intrat în tentaculele lui Rockefeller? Doar şi-a secătuit resursele pentru nişte redevenţe de mizerie! Ce-a câştigat România din contractul cu OMV? Mult mai puţin, practic infim! Care ar fi diferenţa dintre a consuma propriul petrol plătind la cotaţiile internaţionale unei firme străine(aşa cum se întâmplă acum) şi a aduce combustibilul la acelaşi preţ? Probabil câţiva cenţi în plus, mai puţină poluare şi, cu siguranţă, mult mai puţină corupţie. Aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru gaze.

Ajunşi în acest punct, să ne imaginăm un scenariu catastrofic, aşa cum le place unora. Să presupunem că Uniunea Europeană s-ar destrăma ca efect al unei crize energetice globale. În aceste condiţii, a deţine rezerve strategice de combustibili fosili nu ar constitui un avantaj covârşitor? Desigur, însă acest lucru este valabil pentru cei care gândesc pe termen lung, nu pentru cei care se bocesc în gura mare ca proasta-n târg doar pentru a-şi negocia o şpagă mai mare anul viitor.

Nu în ultimul rând mă voi opri asupra problemelor de ordin tehnologic. E limpede pentru toată lumea că actuala tehnologie de extragere a gazelor de şist este de-a dreptul criminală, că în urma acestor exploatări rămân zone întregi infestate şi deşertificate. De asemenea, există certitudinea producerii unor cutremure de suprafaţă, cu efecte devastatoare pentru aşezările umane din apropiere. Privind prin această prismă înţelegem că nu spionita rusească, ci disperarea i-a scos pe acei oameni în stradă.

Înainte de concluzii voi prefera să pun câteva întrebări simple, capabile să fie înţelese de oricine. Dacă, aşa cum în prezent suntem obligaţi să cumpărăm benzina în funcţie de preţul mondial al ţiţeiului, în viitorul apropiat vom plăti gazul liberalizat la preţul european de echilibru ce sens mai are să dezvoltăm exploatări devastatoare pentru mediu? Cu ce ne avantajează concurenţa pe care le-o facem ruşilor în condiţiile în care de aceasta beneficiază, în egală măsură, francezii, nemţii, italienii s.a.m.d., adică state mult mai bogate şi fără nicio resursă? În ceea ce priveşte petrolul oare n-ar fi interesant dacă de anul viitor am solicita o redevenţă compensatorie de 200$ sau 500$/baril? Ştiu, aceasta ar echivala cu încetarea extracţiei petrolului din România, dar oare conservarea resurselor fosile e un lucru rău? Stoparea extracţiei  ar conduce şi la o scădere a preţului concesiunii, adică la o oportunitate foarte bună pentru stat de a-şi relua în proprietate resursele şi-aşa secătuite de alţii. Şi, de asemenea, ce sens are privatizarea Hidroelectrica? Vă spun cât se poate de sincer că nu gândesc decât în termeni strategici. Nu e vorba de comunism mascat aşa cum se vor grăbi unii să afirme, e vorba doar de asigurarea unei securităţi energetice pentru vremurile negre.

Personal nu mă interesează că în joc sunt resurse americane, ruseşti sau albaneze. În momentul în care vom categorisi interesele doar în româneşti şi ne-româneşti vom fi făcut un progres fabulos în ceea ce ar trebui să fie "devenirea noastră ca naţie". Deocamdată, blocaţi între interesele unor ticăloşi pentru şpăguţe pe termen scurt şi ale altora pentru profit facil pe spatele aceloraşi şpăguţe nu suntem altceva decât o adunătură manipulată şi prostovană. Oare când va fi punctul zero al trezirii noastre? Sau, mai bine spus, vom vedea vreodată un punct zero? Personal sunt pesimist. 

P.S. Şi un documentar despre binefacerile tehnologiei actuale de extragere a gazului de şist:

Escape from Camp 14

V-ați fi putea imagina cum ar arăta viața unui individ al cărui prim contact conștient cu lumea este legat de o execuție? Sau ce sentimente îl pot încerca atunci când își amintește că și-a condamnat cu seninătate mama și fratele la moarte? Oare cum te-ai putea simți dacă ai ști că evadarea ta va fi plătită cu sângele tatălui tău? Desigur, toate acestea sunt lucruri care ne depășesc imaginația, dar veți fi cutremureați să aflați că sunt reale și, mai ales, că cineva le-a trăit pe toate.

”Escape from Camp 14” este o carte revelantă care te face să privești viața total diferit. Este povestea unui copil, Shin In Geun, născut într-unul din lagărele nord coreene. Faptul că a fost rodul căsătoriei a doi deținuți a reprezentat un motiv suficient pentru a fi, la rândul său, un exclus al societății deoarece vina se moștenește. Astfel copiii sunt vinovați în aceeași măsură pentru ceea ce au făcut părinții sau rudele lor apropiate. Un fapt cât se poate de normal într-o societate cotropită brutal de un sistem nemilos. Vinovat de faptele părinților săi, Shin este condamnat să crească în Camp 14, loc devenit pentru el singura realitate. Un loc blestemat în care codul legislativ este comprimat în câteva reguli stricte gen ”sexul neautorizat se pedepsește cu împușcarea” sau ”cei care fură sau ascund hrană vor fi împușcați”. O lume orwelliană perfectă care chiar există. Oamenii de-acolo trăiesc având un regim alimentar precar, compus din terci de ovăz, varză murată și supă de ceapă. Pentru a evita pelagra sunt nevoiți să vâneaze șobolani și insecte. Unii dintre ei, precum Shin, nici nu știu că există altă mâncare pe lume. De altfel, Shin este unul dintre fericiții soartei deoarece stă într-una din cele mai bune locații pe care Camp 14 le poate oferi. El și mama sa au propria cameră. Confortul însă se oprește aici deoarece nu există niciun fel de mobilier, fiind nevoiți să doarmă direct pe ciment. Curentul electric este disponibil doar două ore pe zi, apă curentă sau săpun nu există. Te poți spăla într-un râu, însă iarna acest lucru e imposibil din cauza frigului. Așa se face că iarna oamenii miros precum animalele.

Căsătoria este, cu siguranță, un eveniment important în viața oricui. În Camp 14 ea este răsplata pentru cei mai buni și mai docili deținuți. În niciun caz nu are legătură cu vreun sentiment deoarece gardienii sunt cei care decid cuplurile. După declararea căsătoriei, te poți bucura de sex autorizat timp de cinci zile pe săptămână. Relațiile dintre mebrii familiei sunt cel puțin ciudate deoarece fiecare e conștient că trebuie să păstreze distanța. Copiii sunt răsplătiți dacă-și toarnă părinții sau frații, dar nu răsplata este cea care-i face să aibă acest comportament, ci sentimentul datoriei. Ești educat de mic să-ți respecți îndatoririle, motiv pentru care torni din instinct. Când Shin primește ca recompensă pentru bun comportament la școală o vizită la mama sa este surprins să constate că aceasta nu se bucură deloc. Mai mult, noaptea o surprinde în timp ce-i gătea fratelui său orez, aliment pe care nu avea cum să-l dețină și pe care cu siguranță îl furase încălcând una din reguli. Mai mult, ascultând discuția dintre cei doi înțelege că fratele său plănuiește să evadeze. Atunci își dă seama că viața îi este pusă în pericol deoarece regulamentul spunea că ”orice martor al unei tentative de evadare care nu reușește să raporteze în timp util acest lucru va fi împușcat”. Fuge în miez de noapte la școală și, sfătuit de prietenul său cel mai bun, raportează totul gardianului de noapte al școlii. Numai că acesta, intuind recompensa pe care o va obține, raportează mai departe că el a descoperit tentativa de evadare. Shin, la cei 13 ani pe care-i avea, este încarcerat într-o pușcărie subterană unde este supus interogatoriilor și torturii, fără a i se spune care-i este vina. Într-un final înțelege că este victima raportării voit eronate a gradianului de noapte și le spune anchetatorilor varianta sa, menționând numele prietenului pe care-l avea ca martor. Chiar și așa, nu este eliberat imediat, ci este mutat într-o celulă mai bună unde este îngrijit de un deținut bătrân. Într-o noapte, legat alături de tatăl său sunt duși, legați la ochi, cu un camion spre o destinație necunoscută. Ambii sunt convinși că au fost condamnați la moarte și că acestea sunt ultimele lor clipe de viață. Ajunși la destinație, constată că au fost aduși de fapt pentru a asista la execuția a mamei și fratelui vinovați pentru tentativă de evadare. Mama sa a fost spânzurată, iar fratele împușcat. Chiar dacă nu s-a putut uita în ochii lor, Shin a fost convins că meritau ceea ce li s-a întâmplat.

Remarcabil în carte este modul în care Shin începe să conștientizeze lumea sau, mai bine spus, să-și facă o imagine despre ceea ce este lumea de fapt. În celulă, bătrânul care l-a îngrijit i-a povestit că există noțiunea de ”afară” și că acolo mâncarea are gust. E primul moment în care conștientizează că mai există și altceva. Târziu, după ce ajunge să lucreze permanent într-o fabrică de uniforme militare, i se dă în grijă un deținut pe care trebuie să-l învețe ceea ce știe. De asemenea, șeful său îi dă ordin să se împrietenească cu Park - noul venit - pentru a afla de la el tot ce ascunde despre trecutul său, politică și familie. Park înțelege care e rolul lui Shin, ascultă cu atenție instrucțiunile însă evită să răspundă întrebărilor legate de el. Abia după câteva săptămâni Shin este surprins de Park deoarece acesta îl întreabă de unde e. O întrebare ciudată deoarece toată viața lui Shin se desfășurase acolo. Neștiind ce să-i răspundă îi întoarce întrebarea. Când Park îi spune că provine din Pfenian, că aceea este capitala țării și că se află la aproximativ 50 de mile de Camp 14, Shin este surprins. Mai mult, descrierea mâncării, a gustului cărnii de porc, vită sau pui efectiv îl înebunesc pe Shin care ia decizia să nu-l toarne pe Park. Mai mult, ajunge să plănuiască împreună cu acesta evadarea. O evadare care, din fericire pentru Shin se produce, dar în care prietenul său moare. Shin reușește să fure o uniformă militară și călătorește ilegal prin Coreea de Nord. În urma unor numeroase aventuri reușește să ajungă în China, de unde merge în Coreea de Sud pentru ca, în final, să se stabilească în SUA. 

”Escape from Camp 14” este cartea care reproduce cu lux de amănunte o lume incredibilă. O lume pe care noi acum nici măcar nu ne-o putem imagina. Cred că de la ”Fenomenul Pitești” n-am mai citit o carte atât de tulburătoare. Dincolo de odiseea lui Shin avem o imagine despre cât de jos poate coborî omul, despre cât de ușor putem redeveni animale. Este o carte fascinantă pe care v-o recomand.

Când banii băltesc

Pe vremea în care Europa cunoştea isteria imobiliară, într-o singură ţară a Bătrânului Continent lucrurile mergeau normal. N-o să vă ţin mult în suspans: ţara respectivă se numeşte Germania. Din cauza numărului extrem de mic de proprietari, real estate-ul german a fost o piaţă mai degrabă liniară, cu mişcări previzibile ale preţurilor. O piaţă matură, unde singurele afaceri adevărate erau cele făcute la nivele mari. Un exemplu care-mi vine în minte a fost vânzarea în 2006 a întregului stoc de locuinţe al primăriei din Dresda. O tranzacţie în care primăria menţionată a încasat 1.2 miliarde $ de la fondul american Fortress Investment Group pentru aproape 50 000 de apartamente. De altfel, 2006 şi 2007 au fost ani interesanţi pentru imobiliarele germane. Fonduri mari de investiţii au intrat masiv în piaţă datorită preţurilor mici comparativ cu restul ţărilor europene. Dacă-mi amintesc bine, în acelaşi an 2006, Goldman a pompat aproape 5 miliarde de euro în imobile germane. Banii respectivi, în mare parte, au avut ca efect o reducere substanţială a datoriei oraşelor germane care au adoptat modelul Dresda. Iată unul din motivele pentru care Germania nu a fost lovită atât de rău de criză. 

În ciuda investiţiilor masive, preţurile imobilelor germane nu au crescut. Motivul este unul cât se poate de simplu: Germania este o ţară a chiriaşilor. Neamţul nu are vise de proprietar imobiliar, nu-şi doreşte achiziţia casei în care stă, motiv pentru care procentul proprietarilor este infim. Astfel, preţurile au continuat să rămână în limitele normale. Pe de altă parte, marilor investitori li s-a oferit o perspectivă clară a business-urilor lor. Cu o piaţă a chiriilor atât de dezvoltată, e clar că investiţia în imobile te transformă într-un fel de furnizor de utilităţi, cu perspective foarte limpezi pe termen mediu şi lung. Maturitatea pieţei imobiliare germane a ferit-o de căderile consemnate în celelalte ţări. În acest fel, investitorii  imobiliari, chiar dacă nu au avut parte de creşterile de preţuri pe care şi le imaginau în perioada nebuniei imobiliare, nu au avut parte nici de căderi ale preţurilor, conservându-şi foare bine investiţia. Piaţa imobiliară germană a avut aceeaşi linişte cu care eram obişnuiţi.

Iată însă că lucrurile sunt pe cale să se schimbe. Am fost deosebit de surprins să constat că numai anul trecut preţurile imobilelor nemţeşti au crescut cu o medie de 5%. Este, din punctul meu de vedere, un indicator foarte important deoarece sugerează o direcţie periculoasă: încălzirea pieţei imobiliare germane. Dacă în micile oraşe preţurile nu se modifică, marile oraşe ale Germaniei încep să fiarbă: Berlinul are un incredibil plus de 9.3%, Hamburg-ul de 7.7%, iar München-ul de 6.7%! Ratele mici de dobândă practicate de Banca Centrală Europeană, reorientarea băncilor nemţeşti aproape exclusiv către piaţa internă, iată câteva motive pentru care banii efectiv băltesc în Germania. Şi, în loc să mergă către investiţii serioase, se transformă în combustibil pentru încălzirea preţurilor imobilelor. Buzz-ul care se face acestei investiţii este destul de mare. Din ce în ce mai multe rapoarte ale băncilor de investiţii vorbesc despre perspectivele înfloritoare ale pieţei imobiliare germane. Mai mult, băncile locale dornice de plasare a banilor, le fac potenţialilor clienţi proiecţii interesante ale evoluţiei preţurilor imobilelor şi a raportului rată vs. chirie. Toate aceste realităţi mă fac să cred că putem asista, în scurt timp, la o încălzire puternică a pieţei imobiliare germane.

Întrebarea logică care ne vine imediat în minte este una simplă: de ce ar avea potenţial de încălzire acum, în condiţiile în care aceeaşi piaţă a traversat nebunia imobiliară din 2006-2008 fără nicio problemă? Ei bine, răspunsul cred că e la fel de simplu. În timp ce atunci existau oportunităţi de investiţie la tot pasul, acum lucrurile sunt total diferite. Întreaga Europă e în recesiune, peste tot e nevoie de bani care să acopere găuri nesustenabile. În aceste condiţii, preţurile mici de pe piaţa germană şi perspectiva stabilă a acesteia constituie un magnet pentru investitori. O continuare a creşterii preţurilor poate creşte şi apetitul de împroprietărire al omului simplu. Şi, ca să înţelegeţi despre ce vorbesc, vă voi spune că în Berlin raportul salariu/m2(cunoscut sub numele de Real Estate Purchasing Power; cu cât e mai mare cu atât preţurile sunt mai atractive pentru populaţia locală) este de 1,75 faţă de Londra unde avem 0.5 sau Paris 0.4(la Bucureşti avem o valoare situată în intervalul 0.2-0.3). 

Ce pot însemna toate acestea? Eu unul cred că avem un prim semn că în Europa banii sunt extrem de inegal distribuiţi. În timp ce anumite zone suferă, în altele banii prisosesc şi merg în investiţii aiuristice. De asemenea, putem sesiza accentuarea diferenţei dintre săraci şi bogaţi(o comparare a ratelor la care statele cu probleme îşi finanţează datoria externă este relevantă). Însă, în acelaşi timp, acest lucru ne poate sugera că Germania se află aproape de sfârşitul său de motor al Europei. În cazul în care imobiliarele vor câştiga ca şi procent al investiţiilor de-acolo, cred că vom avea un semn destul de clar de apropiere a unui dezastru. Desigur, acum lucrurile sunt încă îndepărtate de un asemenea scenariu, dar el nu trebuie exclus. Istoria ne-a demonstrat de atâtea ori că apogeul imobiliar precede dezastrul economic. Germania încă nu se află într-o asemenea situaţie, dar e bine să fim pregătiţi din timp pentru un asemenea scenariu. Şi, nu în ultimul rând, cei care vor să profite de pe urma unui asemenea scenariu, cred că ar trebui să-şi pregătească banii pentru, probabil, ultima speculă imobiliară a Continentului.