Impas in regenerabile?

Când vine vorba despre regenerabile, ţările Bătrânului Continent par a fi un fel de campioane absolute, iar între acestea Germania şi Spania sunt un fel de faruri călăuzitoare. Văzut ca un fel de Graal al revenirii, domeniul energiei verzi a atras numeroşi susţinători şi, de asemenea, numeroase critici. Fără a fi de partea vreunei tabere o să încerc în cele ce urmează să panoramez domeniul prin prisma unor evenimente de dată recentă.

Săptămâna trecută, Solar Trust of America a pus punct planului său de investiţii de câteva miliarde de dolari prin intrarea în insolvenţă. Nu-i un lucru rar, dar, mergând pe fir, observăm că principala cauză a intrării în insolvenţă a companiei vine din Germania, unde Solar Millennium, compania mamă a Solar Trust, a intrat în insolvenţă încă din decembrie 2011. În insolvenţă fiind, Sollar Millennium a sperat până în ultimul moment să mai obţină ceva bani pe subsidiara sa americană, pentru aceasta aflându-se în negocieri cu un alt star german al energiei solare, compania solarhybrid. Numai că, surprinzător, solarhybrid a intrat în insolvenţă săptămâna trecută. Dacă facem un rotocol vedem că tocmai în Germania - ţara care a reuşit articularea unui program naţional extrem de curajos în domeniul regenerabilelor - bate un spectru sumbru al falimentului prin multe companii din domeniu. Motivele sunt două. În primul rând scăderea subvenţiilor a luat pe nepregătite companiile care s-au trezit peste noapte blocate între obligaţiile financiare mari şi scăderea veniturilor. Astfel, neputând găsi alte surse de finanţare sau, mai rău, negăsind înţelegere la finanţatori, au ales singura alternativă posibilă, anume punerea sub protecţia legii falimentului. Celălalt motiv este reprezentat de presiunea exercitată de producătorii asiatici de echipamente care, aşa cum îi cunoaştem, sunt capabili să producă la preţuri mult mai mici decât nemţii. Cum nivelul cercetării în domeniul energiilor regenerabile în general şi al energiei solare în particular nu a evoluat foarte mult, diferenţele tehnologice dintre producătorii asiatici şi cei europeni sunt minime, fapt care conduce inevitabil la comparaţii bazate strict pe preţ.

Fără să vreau, spectrul falimentelor din "industria green" mă duce cu gândul la o similiratitate istorică pe care o voi povesti în continuare. Prin anii 70, în timpul cumplitei crize energetice, s-au făcut vizibile două linii. Prima şi cea mai vocală era cea a "democraţilor" care susţineau apăsat că e timpul să invadeze statele arabe pentru "a-şi lua petrolul". Cealaltă, mai defensivă, dar destul de vizibilă, susţinea independenţa energetică. Totul a început din SUA unde administraţia a demarat un program amplu de explorare şi, în acelaşi timp, de dezvoltare a domeniului energiei regenerabile. În plus, s-a făcut o presiune puternică asupra producătorilor de maşini pentru realizarea de motoare economice şi demararea cercetărilor în domeniul ... automobilelor propulsate electric. Sună cunoscut? Să mai vedem! În Europa, doi producători s-au grăbit să introducă automobile propulsate electric, dezvoltând extrem de rapid tehnologia necesară producerii acestora. Numele celor doi campioni: Fiat şi Renault! E surprinzător să constaţi cum, după patruzeci de ani, evenimentele se derulează după aceeaşi rimă. Ce s-a întâmplat atunci? Preţul petrolului a scăzut continuu făcând uitate problemele energetice şi aruncând în arhive cercetările din domeniul regenerabilelor. Fostele vedete ale lumii ştiinţifice au fost expulzate către margini, iar singurele ecouri s-au făcut auzite doar prin campaniile electorale unde unii candidaţi reclamau vânzarea ţării către ciudaţii şeici. Atât!

Revenind la prezent constatăm că modelul verde promovat puternic de Germania şi preluat în toate ţările europene, începe să scârţâie. Pe de o parte scăderea subvenţiilor loveşte puternic producătorii de energie verde, iar, pe cealaltă parte a frontului,  "duşmanul asiatic" atacă puternic la nivelul preţurilor. Cei care creionaseră "destinul verde" pentru Europa au imaginat un sistem dezvoltat în jurul producătorilor locali de echipamente. Presiunea preţurilor obligă firmele din domeniu să-şi optimizeze costul forţei de muncă prin externalizare sau relocare a unor unităţi de producţie acolo unde preţurile sunt mai mici. Ceea ce ne duce direct către modelul de care Europa vrea să scape. Fără existenţa unor diferenţe masive pe partea de cercetare, e logic să vedem cum câştigă cel cu preţul mai mic. 

Punând experienţele trecutului alături de spectrul falimentelor prezentului am putea trage concluzia că va urma un pattern similar, adică vom avea parte de o rearuncare la lada gunoiului istoriei a domeniului energiei verzi. Posibil însă mai trebuie să ţinem cont de un amănunt: petrolul este o resursă finită al cărei termen final e previzibil. Că e vorba de 10 ani sau 50 de ani, rezultatul e acelaşi: se termină şi trebuie să punem ceva în loc. Conform unor calcule, la preţuri mai mari de 150$/baril energia solară devine mai rentabilă decât petrolul. N-aş merge pe ideea "complotului arab" atunci când văd cum preţul se zbate la limita suportabilului, însă e clar că avem o tensiune şi, cred eu, ne aflăm aproape de o ruptură istorică. Dacă acum patruzeci de ani tehnologia nu era capabilă să ofere soluţii viabile, acum acestea există. E imposibil să te gândeşti că vei trece transportul pe electricitate în condiţiile în care nu poţi asigura autonomii mai mari de 50-70Km. Însă atunci când se pot asigura autonomii chiar şi de 1000 Km lucrurile arată total diferit. 

Concluzionând sunt tentat să spun că similaritatea istorică se opreşte aici, că domeniul energiei verzi nu va fi din nou dat uitării. Însă este extrem de posibil ca principalul vector de dezvoltare a noilor tehnologii să nu se afle în Europa. Mai mult, e foarte posibil ca Bătrânul Continent să piardă definitiv această luptă şi să privească de pe margine spectacolul naşterii unei Lumi Noi. N-ar fi o noutate, a mai făcut-o odată, dar oare de câte ori va mai merge ulciorul la apă? E o întrebare.

Ark

Leul si ceilalti(II)

Anul trecut prin octombrie vă spuneam că leul urmează să se deprecieze și, ca urmare a acestei mișcări, trebuie să căutăm măsuri de protecție. În cele ce urmează voi încerca să actualizez datele cuprinse în acel articol la noile realități, să vedem împreună dacă soluția pe care o propuneam atunci(achiziția de franci) mai este valabilă și, de asemenea, să încercăm să găsim noi supape. 

În primul rând, în ceea ce privește leul, lucrurile par a merge cât se poate de clar în direcția devalorizării sale. Trecerea la IFRS a eliberat băncilor mai mult de o treime din provizioane. Aș putea spune că, prin această mișcare, BNR și-a cam consumat unul din ultimele gloanțe decente în ceea ce privește ajutorarea instituțiilor financiare de la noi. Minimizarea impactului crizei asupra băncilor a fost gestionat de BNR prin pase de oxigen sub forma eliberării treptate de rezerve. Renunțarea la sistemul local de constituire a provizioanelor a eliberat o groază de bani care vor îngroșa profiturile băncilor cel puțin în T1. Pericolul pe care-l văd constă în supraaprecierea unilaterală de către bănci a valorii garanțiilor și constituirea de provizioane simbolice în conformitate cu noua procedură. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o modalitate facilă de ascundere a prafului sub preș. Cu siguranță că BNR știe care e realitatea, însă, acesta este singurul mod de a putea depăși cu siguranță pragul de 4.375. Respectivul prag este considerat ca factor major de risc încă din 2007 și toate măsurile pe care le-am văzut până acum nu au făcut altceva decât să pregătească depășirea acestuia. Poate vă întrebați de ce este necesară această depășire abia acum. Personal cred că cei din BNR nu ar considera-o necesară, dar realitatea electorală îi obligă. Măsurile populiste gen "reîntregirea salariilor" și restul ajutoarelor care probabil vor înnebuni după locale trebuie susținute cumva, iar devalorizarea leului este cea mai facilă(dacă nu cumva singura posibilă). De asemenea, scăderea dobânzii se constituie într-un factor de presiune. Pe scurt, așa cum am spus și în octombrie, cred că leul va urma un parcurs de devalorizare. În această ecuație BNR probabil va încerca să găsească o cale de devalorizare treptată pentru a combate reacțiile isterice ale pieței.

Privind acum către franc trebuie să menționăm două știri de ieri care, de altfel, m-au făcut să scriu acest articol. Prima se referă la spargerea în premieră a „pragului strategic” de 1.2 stabilit de Banca Elveției ca raport minim acceptabil între franc și euro. Încercarea acestui prag nu este deloc întâmplătoare, ea venind pe fondul unor previziuni extrem de proaste pentru Europa. Scandalurile datoriilor se țin lanț în timp ce șpăguiala oficială „ajutor contra achiziții”(vezi submarinele portugheze luate de la nemți) continuă fără rușine. Toate acestea reprezintă elemente de risc pentru moneda euro, iar francul este cel mai facil refugiu. Cel de-al doilea eveniment de ieri a fost înțelegerea istorică dintre elvețieni și nemți în ceea ce privește taxarea de către Berlin a investițiilor germane din Elveția. Este vorba de un diferend extrem de vechi; Germania a arătat de mult cu degetul către Elveția din cauză că mulți nemți bogați au ales Țara Cantoanelor ca bază pentru „optimizarea fiscală”. Așa se face că, ceea ce pentru nemți(la nivel oficial) era evaziune, pentru elvețieni era un lucru normal. Pactul care urmează a se semna va fi o premieră interesantă deoarece ambele părți au cedat câte ceva: cetățenii germani își vor păstra anonimitatea, însă Berlinul va încasa taxele generate de aceștia. Înțelegerea pare a face parte din strategia Elveției pentru conservarea raportului EUR/CHF, însă sugerează și o oarecare fragilitate a țării vis a vis de acest subiect. Chiar dacă anunțul de anul trecut părea cât se poate de categoric, nu sunt sigur că Banca Elveției va avea puterea(și, la un moment dat chiar interesul) de a păstra reduta de 1.2. Înțelegerea cu Germania va avea ca efect moderarea unui flux de bani care curge istoric de-acolo(vă mai amintiți de averile hitleriștilor din băncile elvețiene?), ceea ce va face mai ușoară păstrarea în continuare a raportului vizat momentan de elvețieni.

Dacă însă ne gândim la viitor putem limpede să ne dăm seama că, în cazul unui dezastru în Euro, reduta apărată acum de Elveția va deveni istorie, iar deținătorii de franci vor fi protejați. Chiar dacă acum nu ne imaginăm, există și alte metode de protecție, dar care încă nu sunt scoase la lumină deoarece nu este cazul. Însă oricând Elveția poate apela la ele! E bine să fim conștienți de acest lucru, e bine să înțelegem că independența absolută a Elveției îi dă puterea de nu avea nicio constrângere atunci când vine vorba de politica sa economică și monetară. Din acest punct de vedere rămân în continuare la opinia mea conform căreia, pentru noi, francul este o variantă bună de protecție. La fel de adevărat este că avem variante mult mai bune de investiție monetară în Asia, însă acestea nu au pe piața locală lichiditatea francului. În concluzie, pentru cei care caută o variantă facilă de protecție, francul cred că este un refugiu deoarece raportul de 1.2 oferă în continuare un discount la achiziție(dacă ar fi lăsat liber, cursul s-ar îndrepta fără ocol către 1). Cei mai sofisticați, care se mișcă mai bine prin lumea valutară(în sensul că nu sunt legați de lichiditatea locală a unei valute) cred că ar trebui să caute variante emergente în general și asiatice în special deoarece acolo este viitorul prezentul. 

Este Goldman in faliment?

Sună nebunește? Cum este posibil să ai asemenea bănuieli tocmai despre mașina de făcut bani? Cum s-ar putea gândi vreodată cineva că tocmai fabrica de aur este cea care n-ar mai avea galbeni? Aberant!

Și totuși, e o întrebare pe care mi-o pun de ceva vreme! Motivele care mă fac să gândesc astfel sunt numeroase. În primul rând pare că s-au fript cu petrolul și, mai ales, cu aurul. N-au avut acele evoluţii fabuloase în sus precum se prognozase. Că e tensiune în piaţă se vede şi în "echilibrul" care este dat în aceste momente numai de tranzacţiile reale. Lipsa unei isterii short sau long(specifică speculatorilor) o văd ca pe o mare incertitudine dată de existenţa unor poziţii deschise, aflate în aşteptare. Sau poate e un semn al normalizării acestor pieţe?

În altă ordine de idei, avem scandalurile care nu le mai dau pace de ceva vreme încoace. Cel mai recent este și cel mai aberant: Goldman este acuzată de trafic sexual pentru că a investit într-un site de mică publicitate(care mai publica și anunțuri păsăricioase). Desigur, întâmplarea în sine este banală, însă a fost atât de amplificată de media încât a lipit numele băncii de traficul cu minore. Poate că nu vă mai surprinde că auziți alte informații negative despre Goldman. Cu o presă aflată de cel puțin patru ani pe poziții vădit adverse, a spune ceva negativ despre Goldman a devenit o banalitate. Dar aici este capcana deoarece Goldman a ajuns personificarea răului absolut. Pentru mulți cuvintele hoți, tâlhari, bandiți sunt sinonime cu Goldman, lucru care atârnă ca o piatră de moară de gâtul instituției.

Însă cel mai puternic adversar al băncii americane a devenit piața. Vremurile în care influenţele erau simple, în care a o pune de-un pariu cu realitatea era echivalent cu a merge la un party, toate acele perioade romantice sunt duse. Piețele s-au complicat, au devenit ceva mai libere și haotice, aşa cum de altfel îşi dorea din tot sufletul lobby-ul mediului de afaceri. Gradul de predictibilitate a scăzut, iar cutia lor cu cărți de vizită chiar nu mai are mare relevanță. Influența politică este și ea la cele mai joase nivele. Nu cred că are sens să mai amintesc un lucru pe care-l știe toată lumea, anume că politicienii cu influență se feresc, nu numai să-și șteragă din biografii contactele trecutului cu Goldman, dar chiar și să-i pronunțe numele. 

Adăugați tuturor acestor elemente expuse și clienții care-și găsesc pe la concurență servicii similare la prețuri mai mici și aveți tabloul complet. Așe face că întrebarea mea din titlu cred că are sens. Este Goldman în faliment? Nu, dar eu cred că a pierdut lupta. Trebuie reţinut că afirm acest lucru înainte de a fi amintit ceva  despre portofoliul istoric de produse derivate(care aud că este denumit plastic rahatul din bibliotecă)! Și, dacă mă mai gândesc la fabula istorică cu cei de la Credit-Anstalt, parcă se cere un sacrificiu al lumii vechi întru renașterea unei alteia noi. Nu-i aşa?

O tranzacție

DBS Group Holdings a făcut o ofertă gigant de 7.2 miliarde de dolari pentru preluarea PT Bank Danamon Indonezia. Probabil, pentru mulți, cele două nume nu reprezintă nimic. Aceasta se întâmplă deoarece reverberațiile business-urilor din lumea Asiei sunt destul de modeste aici, pe bătrânul și obositul nostru continent. Dar acest mic amănunt nu le știrbește din strălucire.

Tranzacția descrisă este interesantă prin prisma faptului că este cea mai mare de pe piața bancară a Asiei de sud-est. DBS este un gigant cu sediul în Singapore controlat de Temasek Holdings, un monstru investițional al statului(la ei statul cumpără, nu vinde!). Danamon este a șasea bancă indoneziană, are o rețea de 3000 de sucursale și aproximativ 6 milioane de clienți. După perfectarea tranzacției, Temasek Holdings își va mări participația în DBS de la 29% în prezent la peste 40%. Avem de-a face cu o operațiune complexă care, în prima fază, va solicita destul de mult cumpărătorul, însă eforturile par a merita prin prisma rezultatelor prognozate. 

Efectele anunțării acestei tranzacții nu s-au lăsat așteptate. DBS a deschis astăzi cu un minus de ~3%, în timp ce cotațiile Danamon au explodat la un plus de peste 40%! Estimarea analiștilor este că în următoarea perioadă DBS va mai scădea cel puțin încă două procente, în timp ce cotațiile vânatului se vor stabiliza undeva în jurul unui plus de 50% față de ieri. Privind prin prisma perspectivelor, efortul pe care-l face DBS pare a merita. Economia Indoneziei a crescut anul trecut cu 6.4%, iar pentru anul acesta se prognozează un salt de peste 6.5%! Sunt așteptate investiții masive în infrastructură, dezvoltări de complexe industriale și creșteri puternice atât ale segmentului retail cât și a zonei corporate. Pentru DBS, un asemenea potențial înseamnă creșteri susținute, puțin probabile pe piețele mature pe care acționează în prezent(Singapore, Hong Kong).

De ce v-am prezentat această știre? În primul rând pentru a vă face o idee despre dinamica zonei respective. De vreo doi ani de zile insist cu Indonezia. De ce? Probabil din aceleași motive pentru care țara se transformă într-un concentrator al investițiilor: are un necesar imens de dezvoltare, populația este tânără și peste tot se vede o preocupare continuă pentru transformare, pentru progres. Cu siguranță, tranzacții gigant de tipul celei pe care v-am prezentat-o vor tot continua și vor fi din ce în ce mai surprinzătoare. Chiar dacă numărul chilipirurilor de-acolo se tot subțiază, cred că încă nu e târziu pentru cei care vor să profite. Personal am numai așteptări pozitive.

Andrei Rubliov