Noua complicatie

Este uimitor să stai şi să observi cum sistemul de vase comunicante al economiei mondiale evoluează dinspre prost înspre şi mai prost. Devine din ce mai interesant pe măsură ce înțelegi cum, paradoxal, deteriorarea se accelerează în condițiile în care există o preocuparea generalizată pentru salvarea situaţiei. De trei ani de zile se aud aceleaşi ecouri, aceleaşi acorduri dogite semnate in extremis, aceleaşi strângeri de mâini şi înjurături printre dinţi. Ce este economia mondială? Probabil că nimeni nu mai e capabil să dea un răspuns, sau cel puţin să creioneze o schiţă. Precum un animal re-sălbăticit, economia pur și simplu refuză să reacționeze în direcția dorită. Surpriza a devenit noua regulă, iar curgerea fluviului de bani falși întreaga sa ideologie. Trăim în realitate? Greu de spus, mai ales prin prisma acestei noi paradigme cu care suntem din ce în ce mai forțați să trăim.

Cu ceva timp în urmă spuneam că, până la urmă, criza se va întoarce împotriva celor care au generat-o. Sunt ferm convins că așa se va întâmpla, însă, cu cât decizia este mai întârziată, cu atât mai mulți vor plăti, iar nota de plată va fi din ce în ce mai piperată. Să privim numai către criza datoriilor suverane din Europa. Nu se deosebește foarte mult de ceea ce s-a întâmplat în SUA, singura diferență fiind aceea că SUA acționează solidar, în timp ce UE multi-solitar. Probabil se va calma în momentul în care se vor tipări cantități imense de bani, adică atunci se va face voia piețelor, prin piețe înțelegându-se cele câteva bănci de investiții care și-au plantat cozile de topor în posturi cheie. Va rezolva aceasta problemele? Nicidecum, le va agrava! De fapt, de ce se dorește tipărirea de bani? Pentru a înțelege mai bine ar trebui să ne întoarcem la cauzele crizei.

Cum bine se știe, criza s-a declanșat prin spargerea creditelor subprime, urmată de o reacție în lanț pe linia produselor financiare derivate. Fiind vorba despre o armă atomică declanșată din greșeală, ea a afectat toate băncile. Cele americane au fost salvate cu dărnicie de către FED și executivul SUA, iar cele europene de către guverne, prin injectări de bani în fundul proștilor care au picat în capcana americană. A mai fost un element care a fost uitat de-a lungul acestei crize, anume salvarea AIG. Ea s-a făcut pentru a putea permite rămânerea în picioare a derivatelor aflate în portofoliul băncilor și asigurate de către AIG. În acest moment, fiind asigurate, aceste derivate figurează ca active performante, cu toate că valoarea lor este îndoielnică. În Europa s-a întâmplat ceva și mai spectaculos care, așa cum vom vedea, are legătură directă cu întreaga încrengătură a crizei. Băncile, dincolo de investițiile spectaculoase în rahat american, au finanțat și statele membre, atrase fiind de ratingul ”sigur” și de diferența de randament. O singură fisură apărută a făcut ca mitul invulnerabilității statelor din Euro să pice, iar investiția în datorii suverane să devină mai nesigură ca oricând. Cu toate că mitul picării UE este cântat de toți analiștii de peste Ocean, problema aceasta este mult mai mult a lor decât a noastră. E simplu, datorii suverane au cumpărat și băncile lor, atrase fiind de aceleași avantaje. Mai mult, pentru a beneficia de siguranță maximă, și-au asigurat investițiile prin intermediul CDS-urilor. Care  CDS-uri, în cazul unui picaj al zonei, nu reprezintă nici mai mult nici mai puțin decât o frecție la un picior de lemn. Sunt contracte fără niciun pic de valoare reală deoarece nimeni până acum nu și-a pus problema picajului vreunei economii majore. Presupunând că Germania va intra în default, puteți să credeți că asiguratorii vor putea scoate din teșcherea aproximativ trei trilioane? Și, pentru că am ajuns la punctul sensibil, e interesant de aflat cine sunt asigurătorii datoriilor. Dacă vom avea răbdare să săpăm, vom vedea că e vorba tot de bănci sau entități controlate de acestea. Într-o operațiune de aburire a autorităților de reglementare, fondurile de garantare a polițelor emise au la bază titluri sigure, adică datorii suverane de rating superior. Interesant, nu-i așa? E ca și cum ai emite o asigurare casco pentru o mașină, asigurare al cărei suport ar fi mașina respectivă, care, la rândul ei, a fost luată pe credit de la o bancă căreia i-a fost cesionată asigurarea(știu că sună complicat, dar cam așa arată întregul tablou). În consecință, moartea Euro i-ar putea lăsa cu buza umflată rău pe tovarășii americani. Mai mult, e greu să faci un giumbuşluc de naţionalizarea a asigurătorului precum cel cu AIG. Aici e vorba de mii de asigurători, participanţi pe o piaţă obscură şi total liberalizată(nu ştiu de ce cred că dacă m-aş forţa puţin aş putea vinde chiar şi eu CDS-uri). Numai că acesta nu este singurul rău, deoarece el declanșează reacția în lanț. Presupunând că cineva ar dori să mai recupereze ceea ce se poate recupera în urma puzderiei de falimente rezultate, s-ar ajunge la lichidarea activelor toxice ascunse prin portofoliile băncilor. Despre cât o fi vorba? Păi dacă ar fi să ne luăm după un raport al BIS, totalul produselor financiare derivate active este de 707 trilioane! Desigur, presupunem că nu toate se află în portofoliul băncilor falite, dar numai o fracțiune din ele trecute la scadență poate pune pe butuci întreaga economie mondială. Desigur, trebuie ținut cont de faptul că unele instrumente pot fi închise prin intermediul altora, că unele au o bază reală, dar, totuși rămâne o întrebare: cum e posibil să lucrezi cu sume mai mari de peste 10 ori decât PIB-ul mondial? Ce acoperire au acestea în realitate? Şi, mai mult, va acoperi tătucul actual al AIG(adică statul american) pierderile? Cu ce bani?

Desigur, n-am făcut această descriere doar de dragul descrierii, ci pentru a vă expune motivele pentru care se face o presiune atât de mare pentru rezolvarea situației din UE. Orice soluție, inclusiv emiterea de obligațiuni comune, nu are decât o singură menire: aceea de a burduși statele(şi în final băncile centrale) cu datoriile suverane. Ieșirea la iveală a unei construcții solide va ușura vânzarea rahatului de stat deținut de bănci către state. Cu alte cuvinte, vom vedea în scurt timp state cocoșate de datoria pe care o au la ele însele.

Ce înseamnă aceasta? Pentru mine e cât se poate de clar că s-a ajuns foarte aproape de închiderea cercului. Cu un sistem financiar ridicol, care frizează absurdul, economia mondială nu mai are șanse să-și revină. De fapt, nu de revenire e vorba aici, ci de sufocarea ei de către un sistem financiar total dereglementat şi fără fundamente. Însă nu economia va fi cea care va muri sau, mai bine spus, partea de economie care are acoperire probabil că nu va pieri niciodată. De altfel, tocmai de-aici probabil va porni noua revoluţie financiară menită a de-complica lucrurile şi a re-normaliza raportul de forţe.  Ceea ce vedem acum, este reacţia dezordonată a unui animal aflat pe cale de dispariţie. Suntem foarte aproape de momentul în care animalul(am numit aici sistemul) va constata că nu are justificare şi că a devenit inutil. Până atunci însă nu putem decât să admirăm reacţiile impulsive ale pieţelor şi dezordinea unei societăţi care-şi caută drumul spre normalitate. 

Capcanele istoriei

Te-ai aştepta ca recent apăruta carte a lui Lucian Boia să-i pună pe mulţi într-o încurcătură teribilă. Comportamentul normal al unui om cu musca pe căciulă este acela de a face un pas în spate; cel puţin aşa am fost învăţaţi că funcţionează lucrurile. Ei bine, România merge după cu totul alte reguli. Bunul simţ şi modestia sunt chestiuni negative, înlocuite brutal cu minciună, tupeu şi aroganţă. Aşa se face că mulţi dintre cei care ar trebui să tacă s-au aruncat cu arme şi calabalâc în promovarea lucrării lui Lucian Boia. Poate că n-ar fi rău dacă aceasta nu ar fi o tactică de ocultare a propriilor mizerii. 

Ce-ar fi dacă ne-am îndepărta puţin de acuzarea lui Cioran, a lui Ionescu sau a lui Eliade(nişte titani în faţa cărora visătorii noştri cârpaci nu reuşesc nici măcar să atingă dimensiunile unui purice) şi am încerca să vedem ce sentimente ne cuprind la citirea unor nevinovate scrisori ale unui individ pe care nu-l voi eticheta. Neştiind dacă scrisorile sunt reale(ce-i drept nici n-am auzit ca autenticitatea lor să fi fost contestată), n-o să-i dau aici numele şi, mai mult, voi păstra discuţia la un nivel pur ipotetic. Nu voi face altceva decât să-mi pun o singură întrebare: cum ar putea fi caracterizat unul care în prezent s-ar ocupa cu lecţii de morală în condiţiile în care îi scria în aceşti termeni geniului Carpaţilor?

"(...)Am intrat in Partidul Comunist Roman la varsta de 19 ani (1968) si, atat pe linie obsteasca (CA ORGANIZATOR DE GRUPA DE PARTID), cat si pe line profesionala (...) m-am straduit, in ciuda unei sanatati precare ( care ma obliga sa stau, de cativa ani, sub constanta supraveghere medicala), sa fac totul pentru a fi la inaltimea exigentelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani. 

Va rog, stimate tovarase Secretar General, sa nu luati raportul de activitate de mai sus drept o lipsa de modestie. El e bilantul firesc de munca al oricarui roman care vrea sa-si serveasca tara cum se cuvine. In lumina acestui bilant, veti intelege cat pot fi de mahnit sa constat ca, dintr-o data, in urma unei imprejurari pe care nu o pot socoti decat accidentala, sunt pus in afara partidului “sectant” si dezlantuit din invatamant si cercetare.

Am avut, intr-adevar ghinionul de a participa cu doi ani in urma , la o conferinta (incluzand o parte teoretica si una practica), ce a avut loc la Institutul de Psihologie si Pedagogie pe tema “meditatiei trancendratale”. Conferinta – la care m-am dus pe linia unei firesti curiozitati intelectuale – mi s-a parut neinteresanta sub raport stiintific, drept care nu am mai frecventat niciuna din urmarile ei , mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp dupa aceea, sa aduc la cunostinta unui lucrator al Ministerului de Interne opinile mele critice privind “meditatia trancendratala”. 

(...) Intre culpa mea reala si consecintele ei imediate ca o uriasa disproportiune care, in spiritul echitatii cu care ne-a obisnuit conducerea noastra de partid si de Stat nu poate sa fie corectata. 

Ranit sufleteste de spulberarea intr-o clipa, a atator ani de eforuri entuziaste, si de anularea tuturor proiectelor mele viitoare (legitime la 33 de ani) apelez, tovarase Secretar General la dreapta dumnevoastra omeneasca, rugandu-va sa dispuneti rediscutarea cazului meu, in datele lui obiective. Va asigur ca tot ce doresc e sa-mi dovedesc, in continuare, ca si pana acum, buna-credinta loialitatea fata de tara, participand la procesul de afirmare a valorilor noastre pe plan universal."

Europa in colaps

Miercuri Germania a simțit lama rece a cuțitului apropiindu-se de beregată. Nu este absolut nicio exagerare deoarece incapacitatea țării de a găsi cumpărători pentru toate bond-urile scoase la vânzare demonstrează, încă odată în plus, că buruienoasa politică duplicitară a Germaniei e pe cale să îngroape întreaga construcție europeană.

Ani de zile, atât membrii de rând ai UE cât și marile țări din miezul dur au fost adormiți de mitul infailibilității Germaniei și al puterii intrinseci a Franței. Așa s-a ajuns la proasta credință că un membru al selectului club EURO nu poate falimenta, că prevederile pactului de stabilitate sunt niște simple slogane și că, în general, UE e o construcție care va funcționa perpetuu, împinsă de niște forțe benefice, dar nevăzute. Așa cum cel mai bun test pentru o casă este vremea rea, criza economică ar fi trebuit să demonstreze soliditatea UE. Și a demonstrat cu prisosință că avem de-a face cu o cârpeală superficială, clamând principii sănătoase, dar cu reguli nerespectate de nimeni și, mai presus de orice, condusă în majoritate de niște prostălăi insalubri care habar n-au pentru ce trăiesc. Vă mai amintiți că în prima campanie electorală adversarii lui Merkel râdeau copios de ea pentru că nu știa diferența dintre salariul brut și net? Ei bine, pe mâna ei a încăput cea mai mare economie europeană, iar rezultatele încep să se vadă. La ce te poți aștepta de la ea sau de la Sarkozy?

Foarte puțini au uitat cu destulă repeziciune cum a intrat Grecia în rahat. Vă mai amintiți că la acordarea primului pachet de ajutorare au fost obligați să cumpere cu repeziciune niște mizilicuri de vapoare militare de la francezi sau să plătească niște modernizări nereușite ale unor submarine militare către nemți? Într-adevăr, întotdeauna se trece cu o foarte mare ușurință peste aceste lucruri de culise, însă avem de-a face cu elemente care spun foarte multe despre cum arată grandioasa construcție europeană în subsoluri sau, mai bine spus, la fundația ei. Când întemeiezi ceva pe bază de șantaj și conspirație se alege praful. Atât nemții cât și francezii și-au imaginat propria Uniune Europeană, în care interesul lor să primeze, iar ceilalți să se afle într-o relație de vasalitate. Trebuie să recunoaștem că fiecare dintre cele două țări a avut în minte propria versiune a fostelor imperii, fiecare s-a gândit la o nouă cucerire a continentului pentru a-și retrăi apusele momente de măreție.

Numai că, orbiți de împlinirea dorințelor au pregătit cu o superficialitate incredibilă întreg planul de integrare. Cea mai mare eroare a fost înregistrată la constituirea zonei euro. Aici, țările mari au fost orbite de posibilitățile infinite pe care le oferă integrarea unor economii nepregătite. Când elimini taxa vamală și cursul de schimb, e clar că ai de-a face cu o piață în creștere în care cei puternici îi sugrumă pe cei mici. Așa a căzut Grecia: împrumutându-se pentru a putea consuma de la nemți și francezi. Așa o vom sfârși și noi dacă vom fi suficient de proști încât să încercăm să spargem zidul cu capul. Dezechilibrul începuse să se vadă încă de dinainte de începerea crizei, dar toată lumea era mulțumită: marile economii aveau piețe, în timp ce mai micile economii se împrumutau de la băncile celor mari. De se împrumutau? Pentru că le era foame, pentru că nivelul de trai trebuia să crească în linie cu continentul și pentru că economia lor fusese, în majoritate sufocată de marile economii europene. Partea de economie funcțională a acestor țări marginale era cea legată ombilical de stat sau de fondurile europene.  Cam așa arăta circuitul banului în ecosistemul european.

Odată cu criza, dezechilibrele au început să se facă simțite din ce în ce mai dur. Purcoiul de datorii al statelor PIIGS a început să apese din ce în ce mai tare. Iniţial, prostovanii au urlat din toţi bojocii că fiecare trebuie să-şi gestioneze singur datoria, că unii sunt leneşi, alţii hapsâni s.a.m.d. Modul în care au ajutat statele cu probleme mai rău le-a îngropat, deciziile au fost luate cu întârziere şi au contribuit la decredibilizarea respectivelor state. Ceea ce n-au înţeles prostovanii decât foarte târziu a fost faptul că, atunci când te auto proclami căpitan de vas şi stai pe cea mai de sus punte, dacă auzi că a apărut o spărtură la camera motoarelor nu te mulţumeşti doar să-i faci proşti şi incompetenţi pe mecanici deoarece oricum vasul se scufundă şi de murit mor toţi. Acum Europa arată ca un vas în derivă, care abia mai stă pe linia de plutire. Între timp, prostănacii s-au mai trezit din beţie şi încearcă să mai pună la punct ce se poate. Dar oare se mai poate face ceva?

Franţa e ameninţată cu downgrade-ul. Nici Germania nu e departe, mai ales în condiţiile în care asistăm la o accelerare teribilă a datoriei publice a ţării. Pe la începuturile crizei financiare au fost nevoiţi să pompeze masiv în propriul sistem bancar deoarece, scrufuloşii bancheri germani trăiseră cu ideea că sunt mari speculatori şi au înghiţit cu nesaţ o groază de rahat american. Nu le ajunsese că profitau de amărâţii Europei, se treziseră peste noapte loviţi de geniu! Problema Germaniei e că trebuie să-şi reia jocul de a pompa bani în fundul propriilor bănci deoarece acestea au expuneri masive pe ţările marginale, care acum sunt în chingi. Mai are bani de aruncat? Dacă ar fi să calculăm, Germania mai poate face un singur pas de vreo 100 mld. EUR până la intrarea în spirala îndatorării şi ameninţarea scăderii rating-ului. Prea puţin pentru costurile adevărate ale curăţării întregului rahat. Între timp, ţările neintrate în clubul select suferă. Ungaria a fost trecută de către agenţiile de rating la junk, România e de mult acolo, iar ceilalţi membri sunt ameninţaţi cu tăierea finanţărilor din partea băncilor mamă. Fiecare secundă de nehotărâre agravează problemele şi asta în ciuda declaraţiilor optimiste din cadrul diverselor trilaterale. Ar mai fi ceva: pentru ca totul să arate mai grav, lumea întreagă se clatină. Japonia, altă dată un pol de stabilitate, e ameninţată cu aceeaşi scădere de rating. La fel o duzină de alte ţări pe care le consideram stabile. 

În aceste condiţii ce se va întâmpla cu Europa? Va intra în colaps? Probabil că da, însă ar mai fi un mic amănunt asupra căruia nu ne-am aplecat. Europa nu înseamnă numai Franţa şi Germania. Europa înseamnă în primul rând restul statelor care au aderat la un ideal de comuniune paşnică şi de pe poziţii de egalitate. Practic acum, adevărata forţă a Europei stă în ceilalţi care trebuie să găsească o nouă formulă de cooperare şi o integrare mai puternică. Este acest lucru posibil? Majoritatea va paria că nu, dar eu unul tind să cred contrariul. Cu toate că suntem aproape de final, cred că integrarea pe alte principii este ultima soluţie de salvare. Marea problemă a UE este că nu poate reacţiona ca o ţară. În cazul în care va reuşi într-un final acest lucru, problemele vor fi depăşite cu uşurinţă. Altfel, ne vom re-atomiza şi vom regreta o construcţie care va fi din ce în ce mai greu de ridicat. 

Aterizarea forțată

După ce le începutul lunii am dat o avertizare și după ce săptămâna trecută am anunțat că Austria se pregătește să taie finanțarea Estului, iată că nefericitul moment a devenit oficial. Practic, din acest moment, băncile austriece sunt obligate(de către Banca Centrală a Austriei) să se izoleze de estul Europei pentru a-și ajuta țara de origine să-și conserve ratingul. Este unul dintre cele mai proaste momente ale noastre care nu face altceva decât să ne întoarcă brutal în situația din 2008(și aceasta chiar dacă, pe la spate, unii sugerează că Austria se va izola doar la nivel declarativ).

Marea problemă nu este că ne întoarcem la nefericita situație din 2008 ci că ne-am învârtit inutil în cerc preț de vreo 15 miliarde de euro. În acești trei ani, cu ajutorul banilor de la FMI, nu am făcut altceva decât să punem umărul pentru cârpirea unor bănci care, din păcate, nu ne aparțin în niciun fel. S-a tot făcut caz de susținerea creditării, impulsionarea IMM-urilor și multe alte slogane inutile. La trei ani de criză am reușit, grație sfaturilor date de unii binevoitori externi, să închidem peste 200 000 de afaceri mici, să creștem aberant numărul celor fără job și să dezechilibrăm teribil economia. În cazul în care s-ar fi refuzat șantajul băncilor probabil am fi avut de-a face cu o aterizare forțată care ar fi avut ca efect o curățare rapidă a sistemului și devalorizarea leului. În cazul picajului unor bănci, statul ar fi avut pârghiile necesare să intervină, chiar dacă ar fi fost vorba de naționalizări. Nu s-a mers pe calea logică, ci s-a ales mult mai păguboasa paradigmă occidentală de naționalizare mascată a pierderilor. Cu toate că România ar fi trebuit să fie lovită de criză doar tangențial(datorită nivelului rudimentar al pieței financiare locale), iată-ne luând în piept din plin cel mai radical val al crizei. Mai grav e că, după trei ani de tăieri continue, revenim la situația inițială, mult mai fragili, mult mai expuși și extrem de puțin reformați. 

Sunt numeroase întrebări cărora cineva trebuie să le răspundă. De ce a trebuit să renunțăm la controlul asupra sistemului bancar(lăsați baltă nebunia cu așa au vrut ăia de la UE)? De ce a trebuit să ne supunem voinței altora cu toate că avem destule exemple contrare în Est? Nu cumva adevărata cauză este aceea că suntem foarte proști? Nu trebuie să ne simțim jigniți. Trebuie să fim la fel de pragmatici ca americanii și să conștientizăm realitatea, după care să facem un plan clar de depășire a inconvenientului. Problema însă nu este numai aceea că suntem proști. Adevărata piatră de moară pe care o avem agățată de gât aceea că suntem ticăloși, deosebit de ticăloși. Probabil de-aici ar trebui început, însă nu știu cine ar putea în perioada imediat următoare să ”rezolve” acest autentic nod gordian.

Avem de-a face cu o provocare imensă. În funcție de gravitatea scenariului extern căruia va trebui să-i facem față, costurile s-ar putea ridica la peste 30 mld. EUR. Bani pe care nu avem de unde să-i luăm și care ne-ar arunca oricum pe inevitabila spirală a datoriilor. Există oare o metodă prin care să scăpăm? La nivel individual e simplu deoarece rămâne în picioare recomandarea de la începutul lunii. La nivel de țară însă e nevoie de o strategie rapidă de ceea ce am putea numi izolare benefică.În primul rând impunerea unor criterii mult mai dure pe piața bancară(stați liniștiți, oricum vom uita noțiunea de credit ani buni de-acum înainte) dublată de un control strict și o liberalizare adevărată a cursului. Primele măsuri vor avea ca efect disciplinarea unui domeniu haotic și luarea din timp a unor măsuri(nu când va fi prea târziu, iar măsurile radicale oricum vor trebui luate), iar liberalizarea va putea rebalansa întreaga economie. Desigur, nu e ușor, mai ales că există riscul ca o singură cărămidă care cedează să dărâme întreaga construcție. Însă, chiar și cu aceste riscuri, trebuie să avem în vedere modelul Islandei. Cu toate că inițial a fost ocolită de piețele financiare, iată cum, după ce s-au răspândit aburii refuzului zgomotos al șantajului englezesc, economia ei este din nou curtată de piețele financiare.

În final nu voi spune decât că realitatea este pe cale să ne dea una dintre cele mai dure lecții, anume aceea că e bine să nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma. Mai mult, pentru unii ticăloși care acum nu mai știu pe unde să scoată cămașa, cred că a sosit momentul în care vor înțelege o altă lecție care le-a fost pregătită, anume aceea că atunci când doar mimezi reforma pentru a putea fura liniștit, riști să fii devorat de fantomele declarațiilor sforăitoare ale trecutului. N-o să insist mai mult asupra subiectului. Repet însă că situația e gravă din cauză ca, în scurt timp, vom avea parte de scenariul ”scapă cine poate”; la început la nivel de țări pentru ca în final să se generalizeze. 

Care Uniune?

Pe măsură ce lucrurile se înrăutățesc în UE tot mai multe voci iau atitudine și cer măsuri mai ferme. Este înt-adevăr obligatoriu ca, dincolo de declarațiile sforăitoare cu iz naționalist, să se ia decizii clare care să conducă cel puțin la o normalizare a situației. În timp ce unele măsuri par de bun simț, altele sunt de-a dreptul șmecherești, menite a trage într-o capcană fără ieșire mai naivii membri din Est.

După confruntările Anglo-Germane, Regatul Unit pare a fi setat să se îndepărteze puternic de nucleul dur al Uniunii Europene. Cu toate că nu stă grozav din punct de vedere financiar, Anglia nu poate suporta un grad prea mare de amestec extern în deciziile interne. Este cunoscută politica ”interesului englezesc suveran” care permite o participare a Marii Britanii în orice tip de combinație numai în cazul în care țara este câștigătoare netă. Odată cu această ruptură, se prefigurează din ce în ce mai clar ideea unei Europe cu două viteze, care să recupereze timpul pierdut printr-o integrare mai rapidă și, în același timp, mai puternică.

Încercând să nu rămână total izolată, Anglia își caută prozeliţi prin Est, numai că, dependența acestor economii de Germania și Franța face practic imposibilă inițiativa englezească. În mai multe rânduri am arătat cum Anglia nu a adus practic nimic în plus la construcția europeana, ba, mai mult, a făcut aproape tot ce i-a stat în putință pentru a dinamita fragila construcție. Aflată în fața unei alegeri destul de radicale, Anglia încearcă să-și menajeze cât mai mult posibil poziția privilegiată. Personal cred că, dată fiind gravitatea evenimentelor cu care se confruntă țările europene, poziția Angliei este iremediabil pierdută și asta indiferent de aliații pe care și i-ar găsi într-o zonă a continentului.

De la peștii mari, mi se pare cât se poate de logică restrângerea cadrului către noi, deoarece suntem puși în fața unei alegeri care ne va afecta direct pe termen scurt, mediu și lung. Mai mult, cum toată lumea cunoaște poziția mea clară în ceea ce privește integrarea, s-ar putea ca ceea ce voi exprima în continuare să pară diametral opus. Și, într-adevăr așa e deoarece, înainte de a lua o decizie de o asemenea greutate, cred că trebuie să cântărim foarte bine. N-ar fi rău dacă am încerca să judecăm la fel cum fac englezii, adică prin prisma poziției rudimentare, dar sănătoase, a lui ”mie ce-mi iese?”.

Politica imediat următoare susținută de marile state europene va fi cea de integrare puternică a actualilor membri ai zonei Euro și de dezvoltare a unui framework simplificat pentru integrarea țărilor aflate în acest moment în afara zonei. Practic, pașii imediat următori vor fi reprezentați de o politică fiscală integrată, de supravegherea strictă a cheltuielilor publice și de întărire a disciplinei fiscale. După setarea acestor principii ar urma emiterea de euro-bonduri care, treptat, vor înlocui bondurile emise de țările membre. Avantajele ar fi imediate și oarecum logice: nu ar mai exista diferențe între dobânzile cu care se împrumută Grecia, Italia sau Germania, ceea ce ar permite o mai corectă gestionare a datoriilor publice. De asemenea, nu va mai fi posibilă cheltuirea irațională a banului public, un câștig cât se poate de important. Dar, reversul medaliei este unul deosebit de grav deoarece datoriile statelor membre devin datorii ale tuturor. Cu toate că dintr-un anume punct de vedere principiul ar putea părea corect, în momentul în care luăm în considerare datoriile acumulate până acum perspectiva se schimbă radical.

Datoria publică a Germaniei este de 83.2% din PIB. Asta înseamnă peste două trilioane de euro. Dacă ne uităm pe datele din anii trecuți, observăm că datoria publică a acestei țări are o tendință de accelerare(creștere cu 1% în 2008, 8% în 2009 și 9% în 2010). În acest ritm putem vedea în câțiva ani cum Germania se va transforma într-o mega-Grecie. La fel stau lucrurile și în Franța. Presupunând că lucrurile se vor calma din punct de vedere economic, situaţia va rămâne tot încurcată. Odată cu emiterea de bonduri comune, va rezulta că situaţia datoriilor va fi tratată oarecum global, în sensul că membrii noii "Zone EUR" îşi vor asuma întreaga datorie. Cu alte cuvinte, noi, dacă vom adera, vom sări de la un grad de îndatorare de aproximativ 35% la unul de peste 80%(cât este în prezent gradul de îndatorare al întregii UE). OK, chiar dacă presupunem că datoria este sustenabilă, să mai facem un pas în timp(să zicem de 20 de ani) şi să presupunem că nu s-ar schimba mare lucru din structura datoriilor, însă România s-ar hotărî la acel moment să părăsească Uniunea. Având o istorie comună, ea ar trebui să-şi asume atât beneficiile cât şi cheltuielile. În aceste condiţii, biletul de ieşire ar fi reprezentat de plata sau asumarea părţii ei de datorie. Cum în atâta amar de vreme de convieţuire comună iţele afacerilor interne s-ar dilua, probabil România ar trebui să-şi asume o parte din datorie ori proporţională cu PIB-ul, ori pe baza altor algoritmi(să zicem populaţia, deoarece s-ar considera că de beneficiile împrumuturilor celorlalţi au profitat mai mult sau mai puţin toţi românii). Translatând aceasta în cifre(repet, considerând că nu s-a schimbat nimic din situaţia iniţială), ar rezulta că biletul de ieşire ar costa undeva între 100 mld şi 400 mld. EUR.  Adică o sumă cifrată între de trei şi de peste zece ori faţă de datoria iniţială cu care România ar fi intrat în afacere. O afacere proastă, aş spune.

Privind corect şi interpretând datele brute ne rezultă că lucrurile nu sunt deloc avantajoase pentru noi. Nu zic să adoptăm o atitudine făţiş de partea Angliei(de altfel nu am avea absolut nimic de câştigat), însă o atitudine rezervată nu cred că ar strica. E bine ca abia după liniştirea apelor să reanalizăm oportunitatea acestei mişcări. Deocamdată este OK respectarea criteriilor de convergenţă şi disciplina bugetară. Însă, trecerea pripită la Euro sau aderarea la "nucleul dur" nu reprezintă decât o mişcare cel puţin proastă.

Semi-intelectualul

Îi recunoști dintr-o mie. Sunt cei care vor să fie vizibili, care glăsuiesc citate din gânditori la modă crezând că, prin aceasta, se cațără pe culmile progresului și civilizației intelectuale. Sunt cei care l-au făcut milionar pe scriitorul cu iluminarea brutală, cei care-i memorează banalitățile și le rostesc pe un ton grav, de parcă toată forța universului se concentrează în citatul respectiv. De cele mai multe ori lasă să se subînțeleagă că mostra de înțelepciune le-ar aparține, iar când cineva recunoaște citatul zâmbesc superior părând a spune că ”iată, marile spirite se întâlnesc!”.

Probabil cunoști cel puțin o duzină, te lovești de ei pe stradă, uneori îți strică ziua, alteori rostesc enormități atât de mari încât te fac să râzi o săptămână. Sunt indivizi fără niciun fel de fundație, în alte vremuri ar fi fost categorisiți ca semianalfabeți și ar fi fost trimiși la grajduri. Acum, într-o societate eminamente dezordonată, îi găsești peste tot și, fără a greși, am putea spune că țara întreagă e a lor. Au idei puține rezultate din deducții schioape ale căror fundamente sunt puținele lecturi fragmentare. Nu sunt capabili să înțeleagă o scriere. Lectura este pentru ei captivantă numai în măsura în care reușesc să găsească prin primele paragrafe un citat pe care, desigur, îl vor repeta cu aceeași tonalitate victorioasă la vreo masă câmpenească sau la un festival al berii. 

Probabil n-aș fi scris despre semi-intelectuali dacă nu aș fi observat că boala aceasta este una contagioasă. Prietenii semi-intelectualului tind să-și egaleze așa-zisul maestru și observă cu stupoare că nici nu e greu. Practic schema e simplă și nu ai nevoie decât de cunoștințe minime de scris și citit. În prima fază cumperi sau, dacă vrei să arzi etapele, te abonezi la Dilema, această Mecca a semi-intelectualului. E obligatoriu să te plimbi cu numita foaie sub braț, să o așezi victorios pe birou, să o fâlfâi în pauza de cafea și să-i citești mostra de înțelepciune a lu' Pleșu. Îți place pentru că o înțelegi. La urma urmei sunt aceleași subiecte ca în Libertatea numai că sunt folosite cuvinte mai fistichii pe care le găsești cu ușurință în DEX(online). Așa afli ce-a făcut Badea, de ce e Gâdea prost, de ce n-o suportă geniul pe Dana Grecu sau pe mai știu eu ce altă luptătoare cu prompteru'. Îți place deoarece subiectele mostrelor săptămânale de inteligență variază. Nu, nu e numai politică. Afli și despre Dan Diaconescu, Elodia, Măruță s.a.m.d. Așa înțelegi că e simplu și cu telectualitatea asta, numai că e scrisă cu vreo câteva cuvinte mai dificile pe care oricum tehnologia te ajută să le înțelegi. Pasul următor este cel al auto-admirației. Pur și simplu te uiți în oglindă și te minunezi cât ești de deștept. De-acum faci parte dintr-un club select. Ești la aceeași masă cu Sever Voinescu, Radu Naum, Ovidiu Nahoi(aici ai o dilemă că nu știi exact dacă nu cumva se pronunță Nahoa), Adrian Cioroianu s.a.m.d. Sunt oamenii care i-ai văzut la televizor(sic! pt. fraieri) și care acum devin colegi cu tine pe tărâmul abstract al ideilor. Sunteți voi toți și, desigur, în capul mesei el, maestrul desăvârșit, Pleșul tuturor celor care nu pot fi înțelese. După iluminarea care te-a cuprins și care te face să prinzi aripi, urmează ultima etapă, cea a desăvârșirii. Lumea trebuie să te cunoască, așa că faci eforturi pentru a te face înțeles. Toți cei din jur vor observa schimbarea însă ea se va vedea cel mai pregnant în online. Citate din Dilema, like-uri peste like-uri la afirmații ale idolilor tăi(pe care-i ai în lista de prieteni), vorbe de duh pe twitter și, în final, un citat cool în semnătura fiecărui mail care pleacă de la tine. Desigur, fiind un dilematic, începi să comentezi articolele de-acolo, te implici, înfierezi ceea ce-ți șoptește autorele că e de înfierat, trăiești satisfacția intelectualului care e peste vremurile sale.

Și, cu toate că viața de intelectual e grea, o înfrunți cu stoicism. Mergi la ceainării dubioase unde ceaiul are gust de rahat, da-i lauzi calitățile, asculți poețași suspecți cum își recită poezelele și te lași impresionat, mergi la operă cu toate că, în sinea ta, ești neliniștit pentru că ține mult și nu înțelegi nimic. Da'  tre' să te vadă lumea! Reziști pentru că lumea se schimbă în jurul tău și-ți place. Auzi că Nuți secretara  îi spune lu'  contabila că ești deștept, că știi multe și că a văzut ea că ai numai cărți de Pleșu și Liceanu(sic! tot pt ei) pe birou.

Așa se transformă, pe zi ce trece, întreaga societatea. Spuneți-le semi-intelectuali, semidocți sau cum vreți. Realitatea tragică e că lumea aceasta e a lor. Într-o țară fără valori proliferează aceste specii banale care, la umbra alor lor maiștri parazitează intelectual societatea. Așa că stau să mă întreb disperat care ne sunt valorile, de unde ne vin și, mai ales, dacă mai avem. Toți circarii ridicați până acum s-au dovedit a fi enorme forme fără fond, filfizoni ai culturii și, spun unii, profitori infecți. Au reușit să transforme societatea într-un haos dominat de ciracii lor semi-intelectuali. Îmi amintesc trist cum la câtva timp după Revoluție se vorbea despre literatura de sertar. Dacă la alții a existat, la noi s-a dovedit a fi un mare fiasco, o minciună peste care s-a trecut cu nepăsare. La fel se vorbește acum despre valorile pe care le-am avea, dar care sunt obtenebrate de târla de semi-intelectuali. Din nefericire cred că existența valorilor autohtone e mai degrabă o speranță a noastră. Ele, valorile, pur și simplu nu există aici. Dacă ar exista ar avea baze solide, ar fi universal recunoscute. Fără a nega excepțiile, cred că trăim într-un deșert intelectual în care e imposibil să rodească valorile. Singurul element care ne poate elibera de această capcană e raportarea la universal. Renunțați la România aceasta deoarece e toxică. Raportați-vă la universal! Și, pe cât posibil, stârpiți atât semi-intelectualii cât și curentul lor nociv. Altfel vom persista în această capcană fără ieșire(să fie Ieud?:-) ).

P.S.(tot pentru ceilalți) În ultima paranteză se demonstrează existența unor excepții...

Hmm

Nu prea-mi stă în fire să fac reviste ale presei, dar un titlu din ediția de azi a Financial Times mi-a reținut atenția, mai ales prin prisma faptului că atacă un subiect pe care l-am dezvoltat cu ceva vreme în urmă. Este vorba despre expunerile băncilor occidentale pe Estul Europei. Contextul general al pieței este de retragere a marilor bănci din zonele nesigure, prin aceasta înțelegându-se statele emergente. În particular, în Europa, Estul arată ca o gaură neagră din care băncile occidentale sunt tentate să fugă instinctiv. Două citate ar trebui să ne rețină atenția:

”If that constrains far-flung operations, it will hit hardest closer to home. As UniCredit revealed on Monday, alongside a €7.5bn rights issue, it plans to narrow its geographic focus in eastern Europe, where it is currently the number one lender. A few days earlier, Germany’s Commerzbank similarly pledged to restrict new lending to only Germany and Poland, cutting adrift the rest of its eastern European operations.(...)

The squeeze is made all the tighter by the fact that the banks with the biggest presence in eastern Europe are among those with the biggest troubles back home. Aside from UniCredit and Commerzbank, the list includes Austria’s Erste and Raiffeisen, both of which are seen by analysts as undercapitalised, France’s Société Générale, which has embarked on aggressive shrinkage, not to mention the Greek banks that will have no choice but to retrench from their leading positions in parts of south-east Europe.”

Întreg articolul îl puteți citi aici. Ca o ultimă observație, voi reaminti în treacăt faptul că Austria a început să joace chinezește. Săptămâna trecută s-a consemnat discret inițiativa de apropiere dintre Banca Centrală a Austriei și People's Bank of China. Comunicatul de presă îl găsiți pe site-ul oficial al Băncii Naționale a Austriei și reprezintă, din punctul meu de vedere, o acceptare spășită a condițiilor impuse de Beijing: ajutor în schimbul sprijinirii politicii oficiale chineze. Dacă Austria ar fi fost o țară de sine stătătoare, probabil inițiativa ar fi părut una normală, însă, în contextul actual, ca parte a UE, mișcarea nu reprezintă altceva decât o faultare a politicii Uniunii(mai ales în contextul generat de respingerea de catre UE a condiționărilor Chinei). Tradus, am putea spune că Austria a evoluat de la statutul de ”coadă de topor rusească” la cel de ”coadă de seceră chinezească”. Se pare însă că pentru Austria nu mai contează nimic deoarece greul de-abia acum începe. Peste problemele generate de criza actuală se suprapun acuzații grave de corupție, spălare de bani și fraudă la adresa unor oficiali de rang înalt. Sunt lucruri de care Banca Centrală nu pare a fi deloc străină și care, cu siguranță, ar trebui să le ridice serioase semne de întrebare anchetatorilor. Subiectul însă este destul de vast și probabil îl voi trata într-un articol viitor.