Adevarurile tulburatoare sau despre utilitatea povestilor

Ieri am difuzat un material care circulă de ceva vreme pe net. Timpul nu mi-a permis să scriu ceea ce aș fi dorit despre el, dar cred că, fără să vreau, am reușit un exercitiu interesant. Despre ce este vorba?

Un grup de oameni se apucă să studieze o parte extrem de puțin cunoscută a istoriei naționale. Componența grupului este eterogenă: foști militari, scriitori, cercetători din domenii diverse etc. Se strâng date, se dă un fir logic și se ajunge la o concluzie surprinzătoare: noi, de fapt, nu suntem urmașii Romei, ci ai noștri sau, mai bine spus, ai dacilor. Din tot firul expunerii se remarcă idei fabuloase: latina, de fapt, se trage dintr-o limbă ancestrală din care se trage și limba dacă, scrierea a fost inventată de daci s.a.m.d. Afirmația de forță, din punctul meu de vedere, este cea referitoare la originile Romei care ar fi fost fondată de traci. Iată că avem un alt curs al istoriei. Folosește cuiva?

N-o să mă apuc să aduc argumente pro sau contra deoarece fac parte dintre cei care au studiat istoria numai la școală(plus câteva alte lecturi suplimentare, dar niciodată sistematic). De asemenea, trebuie să recunosc faptul că sunt conștient de subțirimea raționamentului și de lipsa dovezilor. Grupul de dacologi care a realizat materialul de ieri a fost deosebit de activ după 1989. Au scos cărți, au făcut buzz cultural, au organizat și participat la numeroase congrese, s-au făcut cunoscuți și nu numai pe plan local. Chiar dacă ieri a fost prima dată când ați auzit de ei, veți fi surprinși să aflați că ideile lor sunt cunoscute în surprinzător de multe locuri. Ideea existenței unei mari civilizații la gurile Dunării, similară celei egiptene, dar cumva pierdută în negura vremurilor, este un subiect care aprinde imaginația multora. Și când un asemenea lucru se întâmplă, credeți-mă că nu mai contează dacă este adevărat sau fals.

Avem de-a face cu o poveste capabilă să aprindă imaginația oamenilor. Ce putem face cu ea? Păi primul lucru, înainte de a ne consuma energia spunând că e albă sau neagră, ar fi să profităm de ea. Am luat decizia publicării acestui material abia când am văzut publicitatea inclusă în film, mai precis cea cu agenția de turism. Practic aceasta este rețeta în turism: pentru a-l face ai nevoie de ceva mai mult decât hoteluri și mâncare. Ai, în primul rând, nevoie de povești. Bine scrise, prezentate coerent și capabile să-i capteze pe oameni. Materialul despre daci este o asemenea poveste. Dacă a fost sau nu așa chiar nu mai contează. Dracula n-a existat, o știe toată lumea, dar asta nu-i împiedică pe americani să-și dorească să petreacă Halloween-ul la castelul său(care de fapt nu e al său, dar asta e o altă poveste).

Și, la final, vă voi mai spune o poveste de prin vecinătățile noastre. Totul a început prin 2005, atunci când un metalurg transformat peste noapte în arheolog a anunțat că a descoperit cea mai mare piramidă din lume, construită înaintea marii piramide a lui Keops. Este de-a dreptul șocant să afirmi așa ceva, mai ales că sună aiurea. Păi dacă e atât de mare, cum de ai fost primul în istorie care ai descoperit-o? Omul se numește Semir Osmanagić, iar locul descoperirii este localitatea sa natală, orășelul Visoko din Bosnia. Și, pentru ca lucrurile să fie și mai șocante, Osmanagić a anunțat că nu este vorba de o singură piramidă, ci de un întreg complex, aliniat similar celor din Egipt. În realitate e vorba de niște dealuri perfect piramidale. Sub ele susține bosniaco-americanul(care pare venit din filmele cu Indiana Jones) s-ar afla îngropate cele mai mari piramide ale omenirii. Cu toate că este puternic contestat de mediul științific, cu toate că este luat în râs, omul merge mai departe. Dar ceea ce este cu adevărat important este că a transformat micul orășel cu arhitectură comunistă într-un oraș turistic. Lucrul nu este singular pentru Bosnia, o țară care este departe de a-și fi epuizat resursele necesare dezvoltării de atracții. 

Concluzia pe care o trag poate părea surprinzătoare, dar eu o consider a fi cea normală. ”Fenomenul dacii” se înscrie într-unul regional. Văduviți de o istorie măreață, balcanicii, în marea lor majoritate, și-au dezvoltat imaginația. Aceasta i-a făcut capabili să conceapă povești surprinzătoare, să creeze ”mistere la minut”. Ceea ce prin alte colțuri ale lumii e de neconceput aici face parte din cotidian. Noi de fapt trăim între povești, uneori chiar în povești. Și culmea, poveștile acestea au un farmec aparte, sunt capabile să provoace controverse sângeroase chiar în lumea științifică. Având aceste povești suntem mai bogați. Important e să știm și să profităm de pe urma lor. Și ar mai fi un lucru: nu e obligatoriu ca cei care se pronunță împotriva opiniilor din acest povești să aibă dreptate! Noțiunile de dreptate, adevăr, chestii de altfel riguroase în alte părți, au aici valențe diferite. Cam asta cred că ar trebui să se înțeleagă din materialul de ieri!

Dacii - Adevaruri tulburatoare

Apogeul nebuniilor

Am stat mult timp înainte de a aborda acest subiect deoarece, cu ceva timp în urmă, am luat decizia de a mă îndepărta treptat de realităţile interne. Este mult prea multă mizerie, mult prea multă prostie şi ticăloşie. A comenta ceea ce se întâmplă aici echivalează cu a te murdări inutil, cu a intra în tărâţele şi mocirla caracteristică porcilor. Cu toate acestea, un nou subiect demagogic mă pune în situaţia de a-mi exprima opinia. Este vorba de epopeea măririi salariilor bugetarilor.

Avem de-a face cu o nouă temă demagogică de campanie electorală. Aşa cum în urmă cu patru ani se vorbea apăsat de mărirea salariilor profesorilor, iată că acum a izbucnit o nouă temă la fel de tembelă: majorarea salariilor aparatului bugetar. N-o să cad în capcana discuţiilor politice sterile şi vă voi reaminti că am fost unul dintre cei care au criticat virulent scăderea salariilor aceloraşi bugetari deoarece, dincolo de corecţia macroeconomică pe termen scurt, a avut ca principal efect prelungirea recesiunii şi o scădere puternică a economiei autohtone. În aceste condiţii nu este oare ciudat să mă situez acum pe partea cealaltă a baricadei? Dacă atunci scăderea a fost o prostie de ce acum majorarea nu este un lucru bun? Oare nu sunt într-o eroare, într-o opoziţie cu orice preţ. Ei bine, răspunsul este nu deoarece în economie lucrurile stau puţin diferit . 

Experienţa arată că dacă azi iei o decizie economică şi peste un timp o anulezi aceasta nu înseamnă automat că se revine brusc la parametrii de dinainte. Un exemplu relevant este cel al impozitului forfetar care a avut ca principal efect închiderea a peste 150 000 de firme. Anularea sa n-a readus firmele respective la viaţă. Mai mult activitatea foştilor patroni se desfăşoară acum în zona negru-gri a economiei, iar şansele de revenire la lumină sunt infime. Fenomenul este atât de profund încât a ajuns aproape imposibil de combătut. Cum poţi pedepsi o masă imensă de evazionişti care nu plătesc impozite pentru sume medii cuprinse în intervalul  1000-1500 RON lunar. Pur şi simplu nu ai ce face! Poţi umple puşcăriile cu pieţari, traficanţi de haine second hand, instalatori, constructori s.a.m.d.? Bineînţeles că nu! Fenomenul, odată pornit este extrem de greu de readus la normalitate.

Revenind la salarii, oare ce este rău în readucerea lor cât de cât în apropierea valorilor de dinainte de tăiere(chestia cu reîntregirea e o utopie deoarece oricum vor fi mai mici şi asta o ştie şi un copil care a învăţat să lucreze cu procente)? Răspunsul, chiar dacă deranjează pe mulţi e unul singur: pur şi simplu nu sunt bani. Trăim într-o cu totul altă realitate, suntem pe alte cifre, iar majorarea salariilor acum nu este altceva decât aruncarea responsabilităţii unor corecţii pe viitorul guvern. Aş vrea ca, ajunşi în acest punct, să nu se înţeleagă că am ceva cu lucrătorii la stat. Sunt ferm convins că salariile lor sunt departe de normalitate. De asemenea, sunt ferm convins şi de faptul că nu ei sunt vinovaţi pentru actuala penurie din buzunarul propriu. Să fim serioşi, este fals conflictul salariaţi privaţi vs salariaţi la stat! Atunci unde e problema?

Iată că am ajuns la punctul culminant. Problema principală a situaţiei de fapt stă în falimentul reformei. Practic, de patru ani de zile se vorbeşte despre reforma statului şi nu se face nimic. Putem spune că singurul "succes" al acestei perioade este compromiterea ideii de reformă. Ce-ar fi trebuit făcut? În primul rând o informatizare masivă a întregului aparat de stat, o centralizare eficientă a datelor şi o redefinire a posturilor tuturor angajaţilor. Ce s-a făcut? Nişte licitaţii suspecte cu rezultate incerte. eRomânia vă spune ceva? S-a dat jumătate de miliard de euro pentru o pagină goală! Zilele trecute s-a consemnat falimentul de facto al proiectului ghiseul.ro. Motivul cică ar consta în comisionul pe care-l percep băncile. Halucinant este că valoarea acestui comision este de circa 2%! Sincer să fiu, dacă un buticar solicită unei bănci o soluţie de acceptare de carduri la plată, cam tot la acel comision se ajunge. Oare nu e vorba de incompetenţă? A făcut statul o licitaţie pe această temă? Având în vedere volumele estimate, cred că o simplă licitaţie făcută atât pe partea de emitere cât şi pe cea de acceptare ar coborî suficient de mult respectivul comision. Este numai un exemplu. Rămânând tot în sfera IT, aş pune o întrebare simplă: cât a cheltuit statul pe licenţe Windows şi Office? Dacă în locul acestor cheltuieli inutile s-ar fi adoptat o soluţie Linux cu Libre/Open Office cât s-ar fi economisit? Dacă în loc de Oracle s-ar fi ales un motor de baze de date open source cât s-ar fi economisit? Numai câteva decizii de acest gen ar fi adus destui bani pentru salarii decente în aparatul bugetar. Desigur, ar fi dispărut natural multe posturi, dar posturi au dispărut şi-acum conducând la grave disfuncţionalităţi ale aparatului de stat. Şi, nu în ultimul rând, un sistem coerent şi performant ar fi crescut fără efort productivitatea lucrătorului la stat.

Din nefericire, iată-ne într-o fundătură! Avem o masă de angajaţi la stat care înjură nemulţumiţi, pe bună dreptate, din cauza salariilor mizere(sau din cauza gravelor inegalităţi dintre ei) şi, în acelaşi timp, suntem în imposibilitatea de a le creşte veniturile. Pot spune că aceasta este o consecinţă directă a tărăgănării reformei. Câteva decizii simple ar fi făcut inutile discuţiile de-acum. Întrebarea pe care probabil v-o puneţi este de ce oare nu s-au luat aceste decizii dacă era vorba de chestii simple? Răspunsul este unul şocant: din cauza consecinţelor! Cine are nevoie de un aparat de stat depolitizat? Cine are nevoie de un aparat de stat aflat în imposibilitatea de a ascunde datorii ale firmelor prietene? Cui îi mai foloseşte un stat unde e imposibil să furi. Şi, mai mult, cui îi folosesc salariaţi imposibil de corupt? Probabil mă vor contrazice mulţi, dar sunt ferm convins că o reformă corespunzătoare a statului ar fi condus la ceea ce v-am enumerat mai sus. Din nefericire, avem de-a face cu un război între cetăţean şi demagogia politicienilor. Balivernele cu externalizarea nu conduc la eradicarea corupţiei ci la accentuarea acesteia şi mărirea inutilă a costurilor statului. Minimizarea costurilor de funcţionare a statului şi mărirea salariilor din sistem nu sunt lucruri opuse. Ele se pot realiza, însă numai printr-o reformă reală şi profundă. Fiecare zi de întârziere a sa încarcă nota de plată. O notă de plată pe care politicienii noştri sunt întotdeauna dispuşi s-o accepte. Aici e tragedia!

Un zambet

Noul iPad si criza de idei

Lansarea noului iPad, un eveniment prezentat cu frenezie de toată lumea, a avut parte de publicitatea așteptată. Cred că nu a existat niciun canal media din lume care să nu acopere cel puțin parțial evenimentul. Din acest punct de vedere an avut de-a face cu un succes. 

Dincolo de marketingul impecabil pe care Apple îl cunoaște în cele mai mici detalii, pot spune că n-am avut parte de mai nimic. Un ecran cu o rezoluție mai mare și un procesor mai puternic erau lucruri de bun simț, pe care le-ar fi propus orice novice în domeniu. Dacă luai un om de pe stradă și-l puneai product manager la Apple nu cred că ar fi propus altceva. Personal cred că lansarea iPad nu este altceva decât o dezamăgire, iar fumurile acestui rateu se vor vedea în curând.  Și, ca să fiu cârcotaș până la cap voi mai aminti în treacăt și că iPad-ul prezentat este mai greu decât precedentul. Un alt element care ne semnalează că, din punct de vedere tehnologic lucrurile de fapt stagnează.

Dar, desigur, nu despre varianta x a unui aceluiași produs vreau să vorbesc, ci despre două idei care s-au rostit la lansare. În primul rând mă voi referi la strategia de vânzări. Lansarea noului iPad, conduce la o ieftinire a vechii generații. Aceasta a fost văzută de comentatorii de ocazie ca un atac direct la Amazon. Mă abțin de la o asemenea idee, mai ales că e vorba de lucruri total diferite: în timp ce Apple vinde tehnologie Amazon vinde conținut. A face o analiză iPad vs Kindle e ca și cum ai compara mere cu mașini de cusut. Personal văd ieftinirea vechii generații doar ca o vânzare inerțială a stocurilor și nicidecum ca pe o mare strategie de vânzări menită a submina poziția lui X sau Y.

Însă, ideea cu adevărat importantă despre care doream să vorbesc este cea referitoare la epoca post PC. Tim Cook a spus că această nouă eră ar fi dominată de Apple prin produsele sale care promit mobilitate absolută fără a face rabat de la performanță. ”PC-ul a murit și numai noi, cei de la Apple, avem soluțiile de care ai nevoie!” Aceasta mi s-a părut a fi ideea transmisă de Tim prin toți porii săi. Iar răspunsul care-mi vine-n minte este 负! De ce spun asta? Epoca post PC înseamnă într-adevăr simplificare, tehnologie accesibilă, mobilitate mai mare și, în același timp, prețuri scăzute.  Oricât de mult ar încerca Apple să se schimbe, nu cred că va căpăta vreodată instinctul necesar pentru a vinde lucruri comune. Până acum compania a avut ca punct central inovația obținând venituri fabuloase din comercializarea în premieră a ideilor sale. Acum, în epoca post PC și în lipsa inovației ar trebui să devină un producător de masă, oarecum similar celor de la Samsung. Vom asista la o schimbare a Apple? Personal nu mizez pe acest scenariu, ci pe o reintrare a companiei într-un con de umbră. 

Concluzionând voi spune că, din punctul de vedere al standardelor Apple, noul iPad nici măcar nu se califică la categoria produs nou. Nu avem de-a face decât cu un upgrade care confirmă ceea ce spuneam încă de-acum un an: în lipsa unei idei majore, Apple se scufundă, cu fiecare minut care trece, în banalitate. Iar banalitatea, în cazul lor nu înseamnă altceva decât moartea.

Despre armate si alte nebunii

Ieri a surprins anunţul Chinei în legătură cu bugetul record pentru armată. Într-adevăr, în momentul în care realizezi că cele o sută de miliarde pe care China le va cheltui în acest an pentru apărare înseamnă aproape întreg PIB-ul României, începi să te întrebi dacă nu cumva lucrurile au luat-o razna. Mai mult, la o privire mai atentă observăm că, din punctul de vedere al mărimii, la nivel mondial, avem de-a face cu al doilea buget, situat imediat după SUA. Acestea fiind datele de la care pornim, să vedem despre ce e vorba.

Suma este într-adevăr mare, dar dacă trecem de prima percepţie, observăm că lucrurile nu sunt nici pe departe atât de înfricoşătoare. Din punct de vedere al ierarhiei, este cât se poate de normal ca a doua economie a lumii să se situeze cam pe locul doi în ceea ce priveşte majoritatea indicatorilor. Faptul că bugetul pentru apărare este pe locul doi în lume este, din acest punct de vedere, un lucru absolut normal. Dacă analizăm cifrele, observăm însă un lucru surprinzător: la un PIB cu aproximativ 50% mai mare decât al Chinei, SUA are un buget al apărării de aproape opt ori mai mare. Da, aţi citit bine, nu este nicio eroare: SUA aruncă pe geam o căruţă de bani comparativ cu China. Mergând mai departe cu comparaţiile cred că ar trebui remarcat că, în timp ce China are o economie dinamică, într-o creştere susţinută, SUA încă se zbate în mrejele crizei, făcând eforturi disperate să cosmetizeze cât mai mult realitatea.

Dacă vom raporta cheltuielile militare ale Chinei la populaţie sau la suprafaţa teritorială vom obţine valori infime în raport cu SUA. În aceste condiţii, oare de ce se miră toate canalele media? Sunt două motive: cifrele în valoare absolută care sunt mari şi dinamica acestora care este, de asemenea, impresionantă. Toată lumea a marşat pe faptul că sumele alocate bugetului apărării au crescut cu o valoare mai mare decât creşterea PIB-ului, însă dacă ne raportăm la PIB trebuie să remarcăm că procentul alocat apărării este unul normal, fără a se depăşi în niciun fel limitele de bun simţ. Ceea ce sperie pe mulţi este ceea ce urmează. În cazul în care China îşi continuă evoluţia fără accidente majore, ameninţă să devină un pol tehnologic militar deosebit, neavând decât un singur concurent: SUA. Vorbim despre tehnologie militară, indicator la care, probabil, armata Chinei nu se mai situează pe un loc atât de important. 

După ce am discutat toate aceste cifre poate ar fi interesant de înţeles cine are de pierdut în acest joc: SUA sau China? Ei bine, marele perdant al cursei se numeşte Rusia, un jucător care şi-a pierdut din strălucire şi, mai ales, din influenţă. În timp ce Putin pozează în omul de oţel, importanţa militară a ţării sale şi-a continuat neîntrerupt alunecarea pe traiectoria descendentă începută încă de la destrămarea imperiului sovietic. Cei care au interpretat doar în termeni electorali promisiunile lui Putin referitoare la armată se înşeală. Putin este unul dintre cei care a înţeles că Rusia este deja scoasă din cursă şi că nu mai are decât o mică şansă de revenire. De asemenea, ştie că supravieţuirea sa ţine mult mai mult de vizibilitatea armatei decât de nivelul de trai al cetăţeanului. Atunci când spuneam că Putin trebuie să repună Rusia în starea de flux, exact la acest lucru mă refeream. Cu un vecin precum China, ruşii trebuie să acţioneze cumva. Va fi interesant de văzut cum vor face acest lucru deoarece, dincolo de cifrele propriu-zise, mai e un amănunt care contează într-o proporţie covârşitoare: sănătatea economiei. Oricât de comunistă ar fi China, oricât de corupţi ar fi unii oficiali, trebuie să înţelegem că economia acestei ţări este una dinamică. Rusia nu ştie decât să vândă hidrocarburi şi să împartă "avuţia naţională" între grupul de oligarhi oficiali. Pentru a dinamiza o asemenea economie e nevoie de reforme profunde. Le va face Putin? Greu de crezut, mai ales că aceasta ar presupune şi o cedare masivă din puterea personală, lucru de neacceptat deocamdată. Cum va contraataca Rusia e greu de imaginat acum. În timp ce realegerea lui Putin a fost interpretată ca un semn de stabilitate, ceea ce va face noul Putin e un mare mister şi, în acelaşi timp, o sursă de îngrijorări. 

Un business din ce in ce mai murdar

Sănătatea este una dintre problemele majore ale societății actuale. Sună șocant? Probabil că nu pentru mulți dintre noi. Creșterea nivelului de trai, accelerarea vieții, ridicarea nivelului de stres, toate acestea au dezvoltat boli ale societății contemporane. Boli rare altă dată au intrat în cotidian. Medicina occidentală, puternic influențată de modelul pragmatic american, are metode eficiente patentate: ai o suferință? - iei o pastilă și se rezolvă. Conform acestui model orice boală poate fi vindecată dacă ai la dispoziție medicația necesară(sau dacă aceasta există ca și tratament). Simplu și eficient, nu-i așa?

Înainte de a merge mai departe vă propun să intrăm ceva mai adânc în interiorul sistemului pentru a vedea cum funcționează. La nivel general, pe de o parte sunt pacienții cu suferințele lor, iar în întâmpinarea nevoilor acestora avem firmele farma. Din punct de vedere teoretic ultimele au tot interesul să dezvolte medicamente din ce în ce mai performante, susținute fiind de un sistem de protecție a patentelor care le dă dreptul să-și protejeze investiția în cercetare. Astfel, un producător care-și patentează un medicament, are o perioadă cuprinsă între șapte și doisprezece ani în care are drepturi exclusive asupra acestuia. În cazul în care este vorba de un medicament care tratează o boală răspândită și pentru care nu exista medicație eficientă, patentarea se transpune în profituri fabuloase. Aceasta deoarece, de cele mai multe ori, costurile de producție sunt insignifiante, iar prețurile plătite de utilizatorul final sunt piperate. După trecerea termenului de valabilitate a patentului, medicamentul intră în rândul genericelor, el putând fi produs, fără restricție, de orice producător. După cum se poate observa, avem de-a face cu un sistem care, cel puțin la nivel teoretic, este proiectat pentru a fi eficient. Firmele sunt încurajate să investească în cercetare pentru a descoperi tratamente revoluționare care să le îngroașe profiturile. Pe de altă parte, după trecerea termenului de valabilitate a patentului, producția se democratizează, iar prețurile scad. Un model, am putea spune, excelent deoarece pare a fi gândit astfel încât să impulsioneze cercetarea și concurența.

Ce te faci însă când cercetarea stagnează, când nu prea mai sunt direcții simple de urmat sau când cercetarea implică niște costuri imense și rezultate atât de incerte încât firmele abandonează cursa din start? Ce faci când ai de-a face cu boli rare, cu probabilitate infimă de apariție? Ce faci atunci când interesele comerciale nu mai sunt aceleași cu cele ale pacienților? Ei bine, de-aici încep problemele, iar business-ul se transformă într-unul de-a dreptul murdar. Vă mai amintiți nebunia cu febra porcină? Atunci când oamenii erau mânați precum animalele să-și facă vaccinul salvator, o firmă americană patenta vaccinul pentru febra canină. Puțini știu despre acest incident. Dacă scandalul din jurul manipulării episodului porcin nu ar fi explodat, probabil astăzi am fi vorbit despre febra canină, febra iguanei sau mai știu eu ce altă mutație întâmplătoare. Episodul diverselor mutații de febră a trecut și OMS-ul, unul dintre factorii de-atunci, pare a fi scăpat cu fața curată. Între timp, încep alte scandaluri. 

Multă vreme vacile de muls ale companiilor farmaceutice au fost medicamentele de scădere a colesterolului. Prezentate ca descoperiri revoluționare, acestea promiteau raiul: să continui să mănânci ca porcu' în timp ce medicamentul te menține în limite normale. Marea majoritate a perioadei în care aceste medicamente s-au aflat sub protecția patentelor nu s-a spus o vorbă despre posibilele lor efecte secundare. Mai mult, s-a susținut cu nesimțire că ar fi sigure. Treptat, pe măsură ce problemele apăreau, câteva efecte minore au fost evidențiate. Nebunia se petrece însă acum când majoritatea covârșitoare a acestor medicamente s-au transformat în generice. Pe zi ce trece apar noi efecte secundare. Ultima lovitură a fost executată zilele trecute, când FDA a obligat producătorii să treacă la efectele adverse ale acestor medicamente creșterea riscului de diabet. E de-a dreptul uluitor!

Ani la rândul numeroase studii care sugerau faptul că producătorii nu iau în considerare dezvoltarea de boli cronice grave ca efect al tratamentelor cu medicamentele dezvoltate de ei au fost catalogate ca elemente ale teoriei conspirației. Oameni care sugerau că în locul unor medicamente ar fi preferabilă o dietă echilibrată au fost catalogați ca vraci isterici sau necalificați. Iată că, în momentul în care respectivul medicament nu mai e protejat, brusc devine prost. Asta după ce timp de 12 ani a fost o vacă de muls și, probabil, a avut ca efect probleme majore pentru cei care l-au consumat.

Este posibil ca, săpând mai mult, să găsim numeroase alte exemple. Ce ne demonstrează acest lucru? Că zona medicală a devenit un tărâm ideal de hacking pentru multe din firmele implicate. Se învârt bani serioși, factura pentru sănătate este din ce în ce mai piperată și, cu toate acestea, sănătatea oamenilor e din ce în ce mai fragilă. Avem de-a face, ca și în cazul sistemului alimentar, cu un faliment al unui sistem. Modelul pragmatico-global american se apropie de sfârșit și promite să cadă cu zgomot. În tot mai multe componente ale sale apar fisuri din ce în ce mai mari și mai greu de acoperit. Marea problemă e ce punem în loc sau, mai bine spus, dacă avem ce pune în loc. Soluții încă nu există și aici e marea problemă care are ca efect stagnarea actuală.