Forța Occidentului

„Oameni ambițioși și avizi de putere precum Navalnîi sunt cultivați și folosiți de către puterile străine pentru a submina și subjuga Rusia.” Iată cum sintetizează Putin mult prea mediatizatul caz Navalnîi. Fără a fi avocatul cuiva, încerc doar să citesc printre rânduri. De altfel, aș prefera să facem abstracție că avem de-a face cu Rusia lui Putin. O să înțelegeți imediat de ce. Înainte însă de a trece mai departe o să vă mai spun că, la aceeași conferință de presă, Putin a mai spus că „puterile străine încearcă să profite de scăderea nivelului de trai cauzată de epidemia de COVID-19 pentru a impulsiona protestele”.

Ok, acum o să încercăm să să disecăm la rece cele spuse. „Proiectul Navalnîi” nu este nicidecum ceva nou. O să constatați în cele ce urmează că e vechi „de când Occidentul”. Același mod de operare se repetă peste tot în lume de-atâta amar de vreme. Și, culmea e că, în ciuda vechimii sale, strategia nu și-a pierdut din eficiență. 

Făcând abstracție de Putin și Rusia, vă voi arăta pas cu pas care-i strategia. În primul rând trebuie menționat că dușmanul cel mai mare al societății devălmășite de tip occidental este societatea ordonată. Aceasta, de fiecare dată, are o perfectă piramidă a puterii care-și are poporul la bază și elitele la vârf. Veți spune că este normal, doar așa arată piramida puterii peste tot în lume. Greșit, dragii mei!

Privită din exterior, societatea occidentală dă impresia uneia egalitariste, fluide, a uneia „de tip nou” în care nu mai există o piramidă a puterii. Liderii societăților occidentale sunt vremelnici, dărâmați și repuși la fiecare ciclu electoral. Odată aleși, culmea, ei devin chiar mai slabi decât înainte de a accede la putere. Se transformă în ținta ziarelor, a glumelor - mai mult sau mai puțin reușite - și fiecare zi care trece le știrbește din onoare. La finalul mandatului sunt consumați precum o conservă goală. Nimeni nu mai dă doi bani pe ei. În opoziție, „societatea ordonată” este una condusă de un lider puternic, în care deciziile luate sunt puse imediat în executare de către paratul liderului. Din exterior, societatea ordonată pare una tiranică, în opoziție cu societatea dezordonată de tip occidental. Occidentalii par liberi, veseli și capabili de orice, în timp ce ceilalți par triști, preocupați, oprimați. În Occident străzile strălucesc, sunt iluminate vesel, în timp ce „dincolo de cortină” ai de-a face cu un orizont apăsător, cu orașe întunecate și anoste. 

Ecuația pare simplă: Occidentul este „libertate și progres”, în timp ce restul echivalează cu tristețe, tiranie, înapoiere, frustrare s.a.m.d. Dacă însă ai privi cu un ochi magic oamenii în intimitatea caselor lor, ai constata ceva șocant: casele occidentalilor sunt surprinzător de sărăcăcioase pe interior, mobila e de o calitate îndoielnică, de cele mai multe ori făcută din materiale ieftine, precum plastic sau metal. Iar oamenii, după ce trec de bariera propriilor uși, par a se transforma radical: zâmbetul le piere de pe chip, transformându-se într-o grimasă ciudată. Cel care, până să intre în casă fusese vesel, optimist, plin de viață, se transformă în propriul cămin într-un individ ursuz, anost, plin de frustrări și încruntat. De partea celaltă, vei fi surprins să constați case pline ochi de mobilă de o calitate superioară, care sunt însuflețite la întoarcerea proprietarilor acasă. De cele mai multe ori acele case sunt pline-ochi de copii veseli, de părinți care se bucură că s-au regăsit și care, seară de seară, se strâng în jurul mesei cu speranță și iubire. Încrâncenarea pe care-au avut-o peste zi o lasă undeva afară. În casă e cald și o atmosferă absolut magică. Pare ciudat, nu-i așa?

De ce occidentalul e vesel toată ziua și trist și frustrat acasă? De altfel, comportamentul schizoid al occidentalului se vede în viața sa: nu are o familie, trăiește izolat și-și sfârșește viața uitat de toți într-un azil de bătrâni. De partea cealaltă, avem familii unite, în care generațiile se întâlnesc aproape în fiecare zi, iar bătrânii sunt îngrijiți acasă. De unde vine diferența?

Chestiunea e simplă și ați experimentat-o pe propria piele: în Occident, a fi vesel face parte din „fișa postului”. Cel care nu-i vesel și optimist e incapabil să vândă, iar dacă nu poți vinde mori de foame. De aceea întreaga viață exterioară e veselă. E vorba însă de o veselie prefăcută. Vânzătoarea îți zâmbește pentru că altfel își pierde jobul. Și trebuie să pară că-ți zâmbește sincer. Ea însă face ceea ce face o prostituată: te „iubește” pe bani. De altfel, întreaga societate e una a prostituției. Fluidul societății occidentale a redus totul la cel mai mic numitor comun. Ce anume poate fi mai jos decât prostituata, cea hulită de-a lungul întregii istorii. În Occident ea a devenit acum norma. 

De partea cealaltă, în societatea ordonată, fiecare om își are rolul său specific, menirea sa. Muncitorul e muncitor, profesorul e profesor, șeful e șef, iar dictatorul e dictator. Sunt roluri stricte, exercitate cu simț de răspundere. Dacă-i spui muncitorului cum să facă, te repede. Pare a te întreba: „cine ești tu să-mi spui mie cum să-mi fac meseria?”. Profesorul e profesor: în școala sa e suveran. Părintele n-are curaj să spună ceva despre profesorul copiilor săi, la fel de bine cum copilul n-are capacitatea de a contesta nota. Pur și simplu nu se poate așa ceva: profesorul e zeu pe tarlaua sa. La fel în fiecare domeniu al muncii. Peste tot există câte un „stăpân” care-și face datoria sa cu simțul răspunderii. Iar pentru a se lua în serios n-are cum să glumească cu ceilalți. Dacă s-ar întinde la glume, ar însemna că nu mai e serios, deci și-ar încălca propria menire. De-aceea avem de-a face cu o societate încruntată la suprafață. Însă, acea încruntare se transformă într-un continuu zâmbet absolut natural odată ce activitatea, munca sa, a luat sfârșit. De-aceea petrecerile „din spatele ușilor închise” sunt de-a dreptul demențiale în societățile ordonate. 

Ați participat la vreo petrecere în Occident? Să mergi la o nuntă în Occident e ca și cum ți-ai strica ziua. Totul e de un penibil și de-o etichetă îngrozitoare. Lumea nu se distrează, doar zâmbește conformist. Totul se face pe repede-înainte, cu exactitatea unui proiect corporatist. De altfel și restaurantul îl închiriezi între anumite ore. Cum ar veni, te distrezi „la program”. Doar petrecerile câmpenești, festivalurile și alte chestii în care individul se depersonalizează  au capacitatea de-a „da drumul fiarei” și a-l face pe om să se distreze cu adevărat. Însă, distracția respectivă se lasă cu regrete și promisiuni făcute în fața oglinzii că „așa ceva nu se va întâmpla”.

Cu toate că am consumat mult timp povestindu-vă aspectele celor două tipuri de societate, n-am făcut-o gratuit, ci pentru a vă face să înțelegeți eficiența propagandei de tip Occidental. Practic niciun membru al unei societăți occidentale n-are ce-i reproșa acesteia. Asta deoarece societatea l-a învățat încă din copilărie că frustrarea e cauzată de eșec, iar pentru eșec el, individul, e singurul vinovat. Și chiar dacă găsește - alături de alți membri ai societății - un vinovat în persoana conducătorului vremelnic, acesta e schimbat la proximul ciclu electoral, astfel încât vinovăția pentru eșec, din nou îi aparține în exclusivitate. De partea cealaltă, în societatea ordonată, omul e conștient de seriozitatea muncii sale, iar pentru frustrare vina vine din exterior: de la sistem, de la conducător. 

În realitate avem de-a face cu aceeași frustrare. Ea e prezentă în ambele societăți. Însă, în timp ce occidentalul e apăsat de propria goliciune, orice membru al unei societăți ordonate își găsește refugiul în religie. Pentru occidental religia e frustă, e o chestie similară mărfurilor pe care și le cumpără din orice magazin. Și nu-l atrage. 

În confruntarea dintre cele două societăți, de confruntat se confruntă doar partea formală, aspectul exterior. Occidentalul vede aspectul exterior jalnic, ne-beautificat al societății ordonate și se îngrozește. Pentru el e un coșmar: dacă și exteriorul e la fel de devastator precum îi e lui interiorul, atunci totul devine obsedant. De partea cealaltă, cetățeanul societății ordonate vede „sclipiciul” occidentului care-i ia ochii. Ar vrea și el să fie la fel ca acolo. Totul luminos, toată lumea cu zâmbetul pe buze, „o lume plină de iubire”. El nu înțelege însă că, odată cu această falsă iubire, el ca individ devine irelevant. Nu mai are feuda lui unde-i place să facă treburile cu „simț de răspundere”. Profesorul nu mai e suveran în școala sa, a fel cum conducătorul se transformă într-un papițoi teribil. Aspectele acestea nu le înțelege, iar când ia contact cu ele e deja mult prea târziu.

De aceea propaganda occidentală reușește să devasteze societățile ordonate. Putin dă totul e față și încearcă să le explice rușilor care-i treaba cu Navalnîi. Însă mi-e greu să cred că ei înțeleg. Ei se află în bula lor, orbiți de strălucirea Occidentului. 

La urma urmei ce-i Navalnîi, ce le propune el rușilor? În afară de terfelirea lui Putin nu propune absolut nimic. Ce „program” v-au oferit Dinescu, Pleșu și ceilalți dizidenți ai lui Ceaușescu? Absolut nimic, iar asa s-a văzut mai bine când Iliescu - „omul ambițios și avid de putere” - a preluat frâiele țării. Ce s-a ales de țară? Un dezastru de la A la Z! Culmea e că „ambițiosul” Iliescu alături de și mai ambițiosul său partid a fost concurat de mult mai ambițioșii țărăniști care, în 1996 au luat puterea, instaurând prima „ciumă de dreapta” din România. Ce-au făcut „ambițioșii”? Au furat cât au putut, iar frustrarea noastră „a fost rezolvată” de un nou scrutin electoral. Iar circul de tot repetă la intervale regulate.

Cam despre asta e vorba. Forța de seducție a Occidentului e, pe cât de rudimentară, pe atât de eficientă. Putin știe asta, al fel și aparatul său. Însă, pentru a combate imbecilitatea care vine la pachet cu occidentalizarea e nevoie la bază de oameni inteligenți, care să înțeleagă cel puțin două aspecte. În primul rând faptul că occidentalizarea vine la pachet cu pierderea identității și cu o frustrare pe care nu ți-o poți exercita decât în privat. Și, probabil cel mai important, faptul că democrația e doar o poză. Occidentul a reușit performanța de a-i face pe toți să vadă doar baza piramidei, în timp ce vârful rămâne mereu ascuns. Dacă în societatea ordonată „vârful” e la vedere, în societatea occidentală el rămâne mereu ascuns. Însă asta nu-i scutește pe cei de la bază de teroarea pe care o exercită „elita cea adevărată” cu o și mai mare înverșunare.