Ciclul credit-business

Nu e posibilă înțelegerea evoluției economiei mondiale în secolul XX fără a înțelege ciclul credit-afaceri. În definiție totul pare simplu, fiind vorba despre relația dintre disponibilitatea creditului în economie și evoluția mediului de afaceri. În mare, avem o perioadă de expansiune, în care cererea crește, iar ca efect al acestei cereri crește și nevoia de finanțare pentru satisfacerea cererilor pieței. Băncile văd în ciclul de creștere o perspectivă profitabilă și astfel dau drumul „pungii cu bani” în economie. Însă se intră într-un cerc vicios care conduce la risipă și cheltuirea iresponsabilă a banilor împrumutați. Așa se ajunge în zona de contracție, în care supra-producția se confruntă cu o scădere a cererii. Băncile se trezesc cu un aflux de credite neperformante și astfel luptă să salveze ceea ce mai poate fi salvat. Desigur, crește nivelul de prudență astfel încât, în această parte a ciclului se petrec accidente în care inclusiv companiile cu un business solid au greutăți în a se finanța, în anumite cazuri fiindu-le chiar refuzată finanțarea. Din comportamentul obtuz al băncilor, rezultă o intrare într-o criză profundă care, de obicei, se deblochează printr-un nou ciclu economic generat de o nouă „tehnologie cheie” care are potențial de creștere.

Interesant la acest ciclu e faptul că poate fi privit atât din perspectiva zonei afacerilor, așa cum am făcut-o în paragraful anterior, dar și din zona băncilor. Cu alte cuvinte, răsturnând raportul, putem considera că expansiunea creditului impulsionează economia, iar contracția acestuia duce spre recesiune. În realitate nu trebuie privit doar dintr-un singur unghi, ci e nevoie de o privire a interacțiunilor dintre cele două zone, pentru a identifica forțele care fac posibilă funcționarea acestui sistem. 

De la începutul secolului XX și până la sfârșitul său - mai precis până în 1990 - ciclul credit-business a definit funcționarea economiei mondiale, într-un ciclu de zece ani de ascensiune, urmați de recesiuni grave, pentru ca apoi totul să se reia. Între 1920 și 1930(mai precis 1919-1933) am avut ceea ce s-a numit „The Roaring Twenties”, apoi, între 1940 și 1950 a venit valul „Post-WWII”, de expansiune a creditului încurajat de cheltuielile guvernamentale și fluidizarea politicilor monetare, între 1960-1970 politicile guvernamentale au impulsionat din nou creditarea, fapt care a condus la presiuni inflaționiste și contracția puternică a finalului decadei. Interesant este că ultima criză reală a ciclului credit-business o avem în anii 80, atunci când creditarea a luat-o razna pe fondul dereglementării, a ușurării condițiilor pentru accesarea creditelor, fapt care a condus la o criză profundă. 

Ce s-a întâmplat după anii 80? A venit teribilul cutremur geopolitic, soldat cu destrămarea „lumii socialiste” și căutarea unei alte paradigme mondiale. Privind cu ochii de acum, înțelegem că prin dărâmarea societăților socialist-comuniste ale Estului Europei, Occidentul a reușit să-și canalizeze supraproducția către noile piețe, profitând de prăbușirea sistemului economic „frățesc” al statelor din lagărul comunist. Doar că asta nu a însemnat o calmare a „năbădăilor” rezultate din excesele care se acumulau pe fondul „speranțelor mărețe” într-o unică piață dezvoltată sub promisiunile unor concepte apărute pe fondul noilor realități geopolitice: statutarea liberalismului ca „sistem suprem și ultim” al umanității prin intermediul lui Fukuyama, conceptul de „sat global” ca efect al dezvoltărilor tehnologice s.a.m.d. 

În fapt, după 1980 am avut numeroase crize care sunt interpretate de unii ca aparținând aceluiași ciclu. Este vorba de ciclul anilor 90, finalizat cu criza Dot-Com și cel al anilor 2000, finalizat cu criza Subprime începută în 2007-2008. Doar că, dacă vom privi cu atenție, vom înțelege cu totul altceva. În loc ca, la finalul ciclurilor respective să ne confruntăm cu crize profunde ale creditării, s-a mers pe o altă paradigmă, anume evitarea „blocării creditului” pentru ca „economia să continue să funcționeze”. Nu e de mirare că, în ciuda condițiilor extreme, din criza Dot-Com ne-a rezultat cea mai mare companie de internet - Google - iar din criza Subprime, în ciuda falimentelor „inginerizate” de la vârf, am avut profituri bancare incredibile. Ultima criză, cea mascată de așa-zisa „Pandemie Covid”, a fost una practic neconștientizată la nivelul omului simplu. 

Crizele enumerate au în comun un element cât se poate de vizibil: intervenția Băncii Centrale. Probabil efortul cel mai mare a fost cel din 2007-2008, atunci când, pentru acoperirea scandalului, băncile centrale occidentale(FED, BCE, Banca Angliei, Banca Japoniei) au lucrat perfect sincronizat. A fost, în același timp, o demonstrație de forță, dar și o culme a capacităților instituțiilor monetare. După cum am văzut în criza Covid, intervenția Băncilor Centrale a fost posibilă doar cu deschiderea largă a baierelor pungii statelor care, astfel, s-au supra-îndatorat. 

Privind în urmă ne putem întreba, pe bună dreptate, care-a fost totuși scopul tratării atât de superficiale a crizelor secolului XXI? De ce n-a mai fost lăsat să acționeze „deceniul negru” al recesiunii, așa cum s-a întâmplat în secolul XX? Întrebarea e cât se poate de justificată întrucât, după cum limpede observăm, am intrat într-o situație efectiv imposibilă: din punct de vedere matematic, absolut tot ce se întâmplă e lipsit de sens și, mai mult, rezolvarea gravelor dezechilibre acumulate se va lăsa cu consecințe infinit mai grave decât ceea ce am văzut în 1929. Există însă o explicație: dorința SUA de a rămâne vioara întâi a economiei și politicii mondiale. În spatele peticelilor grosolane făcute stă dorința de a bloca ascensiunea Chinei. Așa cum în anii 80 SUA au blocat ascensiunea Japoniei, la fel s-a dorit să se procedeze acum cu China. Oarecum, strategia a fost similară. Și, culmea, în ceea ce privește supraevaluarea imobiliară, chinezii păreau a fi picat în aceeași capcană întinsă Japoniei. Doar că s-a omis un element, anume că din punct de vedere politico-economic China nu este subordonata SUA, așa cum e Japonia. 

Între o țară aflată sub un regim de ocupație - așa cum e Japonia - și o țară independentă precum China diferențele sunt imense. De aceea oficialii americani urlă spre China și, constatându-și impotența, pornesc războaie economice stupide. Dacă stratagema Japonia le-ar fi reușit, acum Banca Chinei ar fi fost aliata FED-ului în peticirea gravelor dezechilibre economice acumulate. Doar că rezultatele sunt diferite. Mai mult, există riscul acum al unei externalizări a problemelor economice ale Chinei, care, venind la pachet cu cele nerezolvate ale Occidentului, să conducă la un tsunami cum n-am mai văzut.

Îmi place când idioții utili ai Occidentului cântă prohodul Chinei, fără să înțeleagă că o prăbușire economică a Chinei ar crea un val atât de uriaș încât efectiv ar duce în beznă întreaga economie mondială. Culmea, pentru China, în acest moment, cel mai simplu joc strategic ar fi acela de a „capitula”. Pare paradoxal, dar explicația e simplă: capitularea necesită o salvare, iar pachetul de salvare în cazul Chinei ar fi unul gigantic. Deblocarea unei asemenea sume via FMI ar rezulta, în momentul imediat următor, într-o „mega-hiper-inflație”. Doar că un asemenea comportament nu-i este specific Chinei. N-are de ce să se prefacă moartă deoarece astfel i-ar scădea prestigiul internațional. De aceea strategia pe care o adoptă este una specifică: mai precis, pune în practică ideea "wu wei" (無為), care se traduce prin „a nu acționa”, „a lăsa lucrurile să se întâmple”. Plastic e ilustrată de proverbul conform căruia, „dacă ai suficientă răbdare, vei vedea cadavrul dușmanului tău plutind pe apă”. 

Ceea ce face China acum - și, într-o oarecare măsură, inclusiv Rusia - este jocul de așteptare. Cei mai bine de patruzeci de ani de la ultima corecție rezultată din închiderea unui ciclu credit-business s-a petrecut în urmă cu mai bine de 40 de ani. Avem așadar 40 de ani de dezechilibre acumulate cu toptanul care trebuie rezolvate cumva. Iar de rezolvat nu pot fi rezolvate decât printr-o capitulare totală a SUA. Cu toate că va fi o cădere zgomotoasă, va veni la pachet cu distrugerea întregii infrastructuri a dolarului și crearea unui sistem descentralizat al schimburilor, sistem care este forțat în prezent de Rusia. 

Recenta întâlnire de la Moscova a miniștrilor de Finanțe din zona BRICS, a statutat necesitatea dezvoltării sistemului de plăți inter-BRICS, fapt care va accelera acutizarea dezechilibrelor acumulate de către economia occidentală. Sunt, totuși, patruzeci de ani de dezechilibre care-au fost acoperite prost și care acum stau să explodeze. Situația se cunoaște în detaliu, doar că nimeni din politica occidentală nu vrea s-o recunoască. Însă realitatea e singura care rezolvă astfel de dezechilibre întrucât, ciocnindu-te de realitate e mai grav decât atunci când, accelerând aiurea vehiculul în care te afli, speri să treci nevătămat printr-un zid de beton.

Nu mai întind acum discuția, preferând să vă las să meditați singuri la stadiul în care ne aflăm. Cert este că, indiferent cum va fi tranșat meciul dintre marile puteri, la nivelul omului simplu va fi prăpăd.