Ciclul financiar și ciclul cultural

Începând cu anul 1980 lumea a început să intre într-o zodie total diferită, una în care banul a fost scăpat de sub control. Dorința Imperiului American de a câștiga războiul cu Blocul Comunist a eliberat din cutia Pandorei două forțe care acum s-au întors, exact ca bumerangul, împotriva SUA: dezordinea financiară și dezghețarea Chinei. 

Imboldul financiar era necesar creării unei bunăstări mult superioare concurenței, iar dezghețarea relațiilor cu China echivala cu un cuțit înfipt pe la spate URSS-ului, prin intermediul unui „coleg de doctrină”. O să le luăm pe rând, pentru a le înțelege. 

Dezordinea financiară rezultată din dereglementare a contribuit la eliberarea unei puteri disproporționate către instituțiile financiare care, asemeni unui copil rămas în magazinul cu dulciuri și jucării, și-au făcut de cap proiectând propria nebunie asupra lumii întregi. Chiar dacă inițial dereglementarea a produs rezultate spectaculoase, în principal printr-o disponibilitate tot mai mare a „fericirii”(adică larga disponibilitate a produselor via credite și cu prețuri din ce în ce mai mici, care astfel impulsionau consumul) și a „speranței”(adică a cotațiilor bursiere din ce în ce mai optimiste). Fericirea publicului și speranțele pieței au avut un singur motor de creștere: creditul, care acum era scăpat de sub control. 

Totul s-a potrivit cu dezghețarea Chinei care, iată, devenind centrul preferat de externalizare a producției și proceselor s-a transformat - așa cum am mai arătat într-un episod trecut - în exportator de deflație. Cu alte cuvinte, excesul financiar bancar al SUA era compensat de deflația exportată de China prin intermediul forței sale de muncă aparent nelimitată și, mai ales, ieftină. Cele două fenomene au mers atât de bine împreună încât au creat o diferență colosală între Est și Vest. În timp ce-n Est mașina era un lux, iar electrocasnicele prea scumpe pentru a le avea pe toate, în Vest familiile deja își permiteau două mașini, iar în ceea ce privește dotarea caselor, apărea inclusiv inutilul „cuțit electric”, probabil un semn al risipei fără cap. Așadar, într-o parte aveam paradisul bunăstării și-n cealaltă infernul.

URSS a căzut nu doar ca efect al diferenței de bunăstare ci, mai ales, prin intermediul unui asset occidental strecurat în vârful PCUS, Mihail Gorbaciov. Partea interesantă abia de-aici vine deoarece avem din nou de-a face cu acea forță care ne modelează lumea: ciclul. Ciclul financiar este unul care se manifestă istoric, modelând dezvoltarea puterilor lumii. Atenție, nu mă refer la clasicul ciclu financiar „boom-burst” caracteristic secolului XX(și pe care l-am discutat), ci la un meta-ciclu de aproximativ 150 de ani, prezent continuu în istorie. Inițial activitatea financiară se concentrează într-o zonă propice(de obicei un nod comercial important sau o putere în formare, cu perspectivă) pentru a oferi coerență economică operațiunilor de schimb, apoi se eficientizează și se centralizează prin stabilirea de standarde comune și bune practici, după care reușește să acapareze o forță colosală, stabilind regulile generale ale societății. Urmează excesul, urmat de spargerea bulei și inevitabila prăbușire. Nu-ți trebuie multă carte pentru a înțelege în ce stadiu istoric ne aflăm acum; e suficient să ne uităm pe graficul atașat articolului. Acesta prezintă structura activelor instituțiilor financiare nebancare ca procent din PIB. Așadar, în anii 80 aveam un procent de 40% din PIB, iar acum am ajuns la ... 200%. Asta-i incredibil, nu-i așa? După cum limpede se vede, nu a fost nevoie de foarte mult pentru a învinge URSS: doar o decadă, în care însă „excesul financiar” ajunsese la 80% din PIB. Încă nu era o financiarizare completă; aceasta s-a manifestat în 1994, atunci când se ajunge la 100%. Cu alte cuvinte, atunci s-a ajuns la momentul zero, în care financiarul a cucerit puterea și a început să stabilească, dictatorial, propriile reguli. După cum bine știm, vectorul care a alimentat imensa decolare a fost dereglemntarea. Așa s-a intrat în perioada de expansiune extremă, ajungându-se la nivelul absolut nebunesc de acum. 

Și-aici vine dilema politicienilor și a observatorilor. Întrebarea cheie aflată în gândurile tuturor este: „Ce anume e mai bine să faci?”. Să spargi tu imensa bulă prin reglementare sau să aștepți să se spargă sub propria greutate? Răspunsul la această întrebare va veni imediat după ce vom studia și celălalt ciclu care, cu toate că pare incredibil, este acum iremediabil legat de cel financiar.

China a pornit de foarte de jos. Necesitatea „clădirii ideologice a omului nou” l-a făcut pe Mao să genereze ceea ce e cunoscut în istorie ca „Revoluția Culturală”. Practic, mișcarea a distrus toată elita Chinei care, peste noapte, s-a trezit într-o beznă intelectuală. Căderea a fost atât de drastică încât nu se mai găseau profesori. Și fără profesori nu poți educa generația care vine. De fapt s-au închis cu toptanul școli și instituții de învățământ superior. Facem un salt peste timp, ajungând în misteriosul an 1971 în care, o cursă aeriană venită din Pakistan, îl aduce în mare secret la Beijing pe Henry Kissinger care se întâlnește direct cu Mao. Ca să înțelegeți cine eram noi pe vremea aceea, imaginați-vă că o parte a schimbului secret de mesaje dintre cele două părți s-a făcut prin două canale situate la cel mai înalt nivel: Ceaușescu, președintele României și Yahya Khan, președintele Pakistanului. 

Vizita lui Kissinger a fost urmată de cea oficială a lui Nixon, iar dezghețul politic a format mugurii unui viitor dezgheț economic, pe care l-am văzut la începutul anilor 80, de data aceasta sub președinția lui Deng Xiaoping. Aici avem un moment interesant. Pe măsură ce intervin economic în China, americanii le injectează și ceva cultură antreprenorială care, treptat, se manifestă sub forma unui import cultural masiv, în toată regula. Totul era filtrat de structurile politice, dar chiar și așa, pe măsură ce China renaște economic, se produce o veritabilă renaștere culturală. Și-aici vorbim din nou de un ciclu, de data aceasta cultural, specific oricărui popor: se pornește de la o zonă de negură, apoi încet se dezgheață situația, apare emulația, apoi vine valul aruncând valori veritabile la tot pasul, după care apogeul, urmat de declin. Așadar, odată cu dezghețarea economică, în China încep să apară noi dimensiuni culturale. În prezent, China este o mare putere culturală. Inclusiv la nivelul omului simplu se manifestă un teribil interes cultural: teatrele sunt pline, filarmonicile și operele la fel. Compozitorul Tan Dun(absolvent al primei generații de studenți de după redeschiderea Conservatorului Central din 1978), pianiștii Lang Lang, Yundi Li sau mai tânăra Yuja Wang au devenit starturi de nivel mondial. Fără doar și poate, în acest moment China este spre vârful ciclului cultural. Ce se întâmplă însă în SUA?

Relația cu China lui Mao pare să-i fi îmbolnăvit cu virusul comunismului. Evoluția culturală a SUA s-a făcut invers proporțional cu cea a Chinei. Pe măsură ce China creștea, SUA scădea de parcă s-ar fi infectat de virusul căderii. Am ajuns, iată, la momentul actual, în care SUA se află în mijlocul unei veritabile „Revoluții Culturale”, similară la intensitate și agresivitate cu cea a lui Mao. Ideologia woke fix asta este: o revoluție culturală care a decapitat cele mai luminate minți ale țării, promovând în schimb sub-mediocritatea, imbecilitatea și prostia absolută. Rezultatele se văd acum, în momentul în care America a produs deja o generație de imbecili, mânați strict de instincte. Cât de jos s-a ajuns rezultă din calitatea celor care concurează pentru funcția supremă în stat: un aventurier bombastic dotat cu instinct de speculator mărunt și o fostă prostituată fără pic de creier în cap. Asta-i America de azi! 

Și iată-ne ajunși la momentul la care trebuie să răspundem întrebării referitoare la provocarea mega-bulei financiare. Ce anume trebuie făcut: s-o spargă politicienii prin reglementare sau să fie lăsată să se spargă de la sine? În primul rând, cum credeți că ar putea ar putea fi capabilă să lupte împotriva unui fenomen atât de complex, o clasă politică formată din nulități precum Nancy Pelosi, Lindsey Graham sau Alexandria Ocasio-Cortez? Fenomenul ar trebui abordat cu extrem de multă atenție prin analiza factorilor de risc și prin pregătirea sacrificiilor care vor trebui făcute pentru ca cea mai mare parte a spargerii bulei să fie corespunzător canalizată. Îi credeți pe idioții ăia capabili de așa ceva? În mod evident, răspunsul în ceea ce privește reglementarea este absolut negativ, motiv pentru care nu ne rămâne decât să așteptăm acel moment imprevizibil în care imensul monstru va exploda. 

Aici pun punct micului serial în care prezint principalele cicluri care anul acesta se află în pragul prăbușirii. Există mult mai multe cicluri istorice, de amplitudini diferite, elementul comun al acestora fiind acela că toate se intersectează în perioada pe care-o trăim acum, formând un soi de „gaură neagră”. Iar ceea ce vedem întâmplându-se pe scena geopolitică este, în același timp, o consecință a fenomenelor expuse, dar și un ciclu în sine.