Dacă e să lupt pentru ceva

Am trăit atâtea situații imbecile de-a lungul timpului încât niciun abuz nu mi se mai pare excesiv. A existat un moment zero după care orice bruma de normalitate care mai exista a fost spulberată în mod barbar, introducându-se dictatura anormalului, a imbecilității, a prostiei absolute, a strâmbului, a diformului s.a.m.d. Cu toate că încerc să creionez o imagine printr-o repetiție obsesivă, simt că, pentru a descrie coșmarul în care trăim, cuvintele nu mai au putere.

Fiecare respirație care ne e lăsată pe lumea asta vine la pachet cu un abuz. Fiecare gând rebel e sancționat drastic, fiecare încercare de salvare a normalității a ajuns o infracțiune. Noi nu mai avem viață, ci trăim o hăituială perpetuă. Ne-am obișnuit să ne ascundem, chiar dacă știm că avem dreptate. „Așa e, dar nu e bine să spui asta!” - își sfătuia o femeie copilul. Iată, educația capului plecat se face în familie. Oamenii intră în „minunata lume nouă” gata pregătiți, înarmați cu doze maxime de obediență. Și nici nu sunt de acuzat: la urma urmei nu vor decât să trăiască fără probleme.

„Decât o viață porumbel, mai bine o zi vultur!” - așa sună proverbul. Și eu, tânăr fiind, aveam idealuri mărețe, îmi doream o lume mai bună, croită după ceea ce credeam că e bine. Am fost pentru, am fost împotrivă, m-am lăsat dus de val, am sperat și, în final, mi-am dat seama că n-am fost altceva decât un spectator al unui joc absurd, de mult pus în scenă. Mă credeam centrul și, în realitate, nici măcar nu eram în apropierea cercului. Asta-i țeapa pe care ne-o luăm toți.

Când mi-am dat seama că multe dintre idealurile îmi fuseseră de fapt introduse în creier prin simpla expunere a mea la opere ideologice, m-a cuprins o teribilă mâhnire. De fapt nu eu fusesem expus, ci toată lumea. Când am înțeles ce cantitate imensă din ceea ce citisem trebuia să elimin, m-am îngrozit. Cum să-ți scoți din creier atâta gunoi? Și, mai ales, cum să contrazici lucruri care, pentru marea majoritate sunt axiome?

În mare cam așa aș putea schematiza istoria blogului de față, a ultimilor șaptesprezece ani de când am ales să scriu pentru a mă detoxifia intelectual. M-am gândit de multe ori că, făcând-o public mă voi întâlni și cu alții care încearcă același lucru sau care să mă sprijine în efortul meu. Însă, pe măsură ce ne strângeam din ce în ce mai mulți în jurul proiectului meu, am constatat că lucrurile se înrăutățesc. Din ce în ce mai rău, din ce în ce mai accelerat, din ce în ce mai intruziv. Și totul a culminat cu pandemia.

N-am ce să spun mare lucru. În mare, tot efortul meu de detoxifiere mentală m-a făcut contemporan cu cele mai mari nenorociri pe care le-am trăit până acum. Nu-i simplu să trăiești într-o lume în care totul e desfigurat, totul e strâmb și nedrept. Nu-i simplu să trăiești știind că cel de lângă tine e o fiară, un lup în blană de oaie. Dar asta e viața, în asta ne-am transformat toți.

Sunt momente în care mă simt obosit, epuizat chiar. Nu-mi înțeleg lupta și nu mă înțeleg pe mine. Nu-i simplu! Fiecare nouă zi îmi aduce în fața ochilor provocări din ce în ce mai mari, din ce în ce de neimaginat. Aproape orice întâmplare pe care-o luăm la cunoștință e o catastrofă. N-ai cum să nu fii obosit într-o astfel de lume!

Discutând cu un amic gândurile pe care vi le-am înșirat, aproape l-am speriat. Am simțit-o atunci când m-a întrebat îngrijorat ce am de gând. „Nu-i OK să vezi lumea așa!” - mi-a spus, Probabil. Nu știu dacă „detoxifierea” e de vină sau, pur și simplu, lumea în care locuim s-a transformat într-un asemenea hal încât a devenit monstruoasă. Ellul justifica divertismentul contemporan prin necesitatea creării unui mediu suportabil pentru omul copleșit de sistemul tehnic. Probabil că așa e, dar când vezi adevărul, „soluția-surogat” pe care ți-o pune la dispoziție societatea nu mai funcționează.

Și-atunci ce am de gând? Analizând întrebarea am ajuns la concluzia că n-am altă cale decât aceea de a continua lupta. Sună frumos, doar că întrebarea imediat următoare m-a devastat: „Continui lupta pentru ce?”. Și într-adevăr, aici e o chestiune atât de paradoxală încât dă în anectdotică. În realitate eu nu lupt pentru nimic. Detoxifiindu-mă, am reușit performanța să alung falsele idealuri care, până în urmă cu ceva vreme îmi ghidaseră viața, dar nu am găsit profunzimea necesară unui imbold către adevăratele idealuri. Și uite-așa realizez că mă aflu în paradoxala situație a celui care luptă în credință, dar lupta sa este una sortită din start eșecului.

Te poți lupta cu muntele? Te poți duela cu el? Poate că da, dar, până la urmă, singura victorie pe care-o vei avea în fața sa, va fi lespedea ruptă din munte pentru a-ți sta de strajă pe mormânt. Din păcate asta e realitatea pe care trebuie să o înțeleagă atât cei care mă privesc cu simpatie, cât și cei care ma privesc cu ură. Cel mai probabil lupta mea e sortită eșecului. Și chiar dacă, prin absurd, ar fi un succes, ar fi nu pentru că am eu vreun merit, ci pentru că așa s-au așezat lucrurile.

Din această poziție singurul fapt pe care-l mai înțeleg nu-i nimic altceva decât absurdul luptei mele. Și poate că e bine ca cei care-și pun speranțe în mine(fără ca eu să le fi sugerat măcar asta), să înțeleagă situația de fapt, nu una idealizată de dorințele lor. Nu, nu sunt înrolat în lupta cuiva. Lupta mea e una haotică și, așa cum am mai spus, sortită eșecului. Nu mă considerați un ideal pentru că nu sunt. La un moment-dat, pus pe cântar, s-ar putea să se dovedească un lucru ciudat: un tefeleu animat de falsele dorințe care i-au fost insuflate de ideologie s-ar putea să atârne mai greu decât subsemnatul. În timp ce acel prezumtiv personaj are niște idealuri, eu am reușit să le elimin pe cele ale ideologiei, rămânând cumva de izbeliște la mijlocul drumului.

Singurul lucru pe care-l mai pot spune acum cu sinceritate e că, dacă mai e să lupt pentru ceva, atunci acea luptă nu-i alta decât aceea de a-mi găsi idealul. Atât pentru azi!