Una dintre cele patru mega-bănci americane se apropie de colaps

Sună şocant? Pentru unii da, pentru alţii nu. Desigur, ne putem da cu presupusul mult timp de-acum înainte, doar că aici nu e vorba de datul cu presupusul. Ca să vă spun încă de la început, este vorba despre rezultatul unui studiu ştiinţific făcut la Universitatea Stanford. Intitulat sugestiv „Monetary Tightening and U.S. Bank Fragility in 2023: Mark-to-Market Losses and Uninsured Depositor Runs?”(aveţi şi link-ul către el),  materialul analizează extrem de pertinent poziţia financiară a sistemului bancar american, făcând diverse simulări în ceea ce priveşte situaţii similare celei a Silicon Valley Bank. Materialul e extrem de riguros în ceea ce priveşte datele pe care le ia în calcul, motiv pentru care îl consider o sursă de primă mână.

Principala vulnerabilitate a sistemului bancar american provine dintr-o reglementare din timpul crizei trecute, atunci când, pentru a nu se prăbuşi întreg sistemul bancar, reglementatorii americani au permis băncilor comerciale să-şi înregistreze în contabilitate largi clase de active la valoarea de achiziţie, nu la valoarea pieţei. Astfel, aşa cum am arătat în nenumărate rânduri, peste noapte, băncile răpciugoase ale SUA s-au metamorfozat în Feţi Frumoşi gata să cucerească noi profituri ipotetice investind în valori imaginare. 

Studiul pe care l-am evidenţiat azi porneşte tocmai de la o asemenea clasă de active denumită „held to maturity”(deţinută până la scadenţă) care, în conformitate cu normele contabile, nu se înregistrează în contabilitate la valoarea de piaţă, ci la valoarea de achiziţie. Doar în cazul în care sunt vândute anticipat(sau la maturitate), la finalizarea vânzării se face marcarea pierderii sau a profitului poziţiei respective. Reglementarea a permis băncilor comerciale să-şi ascundă în contabilitate o grămadă de mizerie care este rostogolită, reîmpachetată şi coafată continuu. Autorii studiului au înţeles că aici e o problemă gravă deoarece această clasă de active ar fi cea care, în cazul unei „fugi a depozitelor” similară celei văzute la Silicon Valley Bank, ar trebui vândută pentru a acoperi găurile. Doar că, punând pe masă valoarea de piaţă a activelor respective, autorii studiului constată o valoare mai mică cu 2.2 trilioane de dolari decât cea din înregistrările contabile. Este vorba de o evaluare destul de grosieră întrucât, în cazul unui accident bancar, valoarea s-ar duce exponenţial către zero. Însă rolul unui studiu ştiinţific nu este acela de a înainta ipoteze, ci de a pune în calcul elementele palpabile, în cazul nostru valoarea de piaţă a acestei clase de active. 

Contrapunând sumei calculate pasivele neasigurate din contabilitatea băncilor, a rezultat că se poate ajunge la scenariul fatidic în cazul unei instituţii cu active de peste 1 trilion $ care s-ar confrunta cu o fugă a depozitelor neasigurate. Din motive lesne de intuit, autorii studiului nu au nominalizat instituţia cu probleme. Putem însă să izolăm situaţia deaorece ştim că există patru mega-bănci americane cu active de peste 1 trilion de $: JPMorgan(3.2 tln $), Bank of America(2.4 tln. $), Citi(1.77 tln $) şi Wells Fargo (1.71 tln $). 

Ceea ce ştim este că ochii sunt îndreptaţi în special către Citi care, la criza trecută, a primit cele mai mari ajutoare din istoria SUA şi care nu a reuşit să-şi revină de atunci, fiind în continuare într-o stare incertă. Doar că nu putem şti niciodată de unde sare iepurele.

Şi-ar mai fi un aspect. Studiul se concentrează asupra unei singure vulnerabilităţi, însă avem de-a face cu multe altele, unele dintre ele având capacităţi de-a dreptul nucleare. E simplu de înţeles de ce cele patru bănci au ieşit pe lista cu probleme. Din cele 7.7 trilioane de depozite neasigurate aflate în posesia băncilor americane, 43% sunt în posesia acestor patru giganţi bancari. Până acum aceste bănci au fost privilegiate deoarece, la fiecare zvon privind neperformanţa vreunei bănci mai mici, deponenţii direcţionau banii către aceşti giganţi. Motivul e simplu: dimensiunea îi califică la categoria „too big to fail”. Însă, scenariul prezentat este acum unul cât se poate de viabil: una dintre cele patru mega-bănci e vulnerabilă, iar forţele dezlănţuite ale pieţei o vor găsi mai devreme sau mai târziu. În aceste condiţii, în disperare de cauză, banii îşi vor căuta scăparea la celelate, aparent sigure. Asta deoarece toată lumea e conştientă că la prăbuşirea unui asemenea colos chiar nimeni nu va putea face absolut nimic. Mai mult, după modelul crizei trecut, e foarte posibil ca banca cea mai vulnerabilă să fie sacrificată ritualic pe altarul „salvării sistemului financiar” american.

Însă reţineţi că cel mai dubios element peste care se pune permanent câte-o perdea ceţoasă este faptul că cele patru bănci menţionate au 85% din obscura piaţă a produselor derivative. Aici, practic, vorbim despre anumite clase de produse care pur şi simplu sfidează bunul simţ. Aşa cum s-a văzut în 2008, o explozie pe această piaţă efectiv lasă lipsit de putere orice organism al statului/statelor deoarece sumele vehiculate acolo sunt complet rupte de realitate. 

În final vă mai spun că declanşarea crizei în „paradisul celor patru giganţi” e dezvoltarea logică a actualei crize pornite de la băncile regionale.