Cum suntem jefuiți(6. Programele de sănătate și câteva concluzii necesare)

A venit și ziua cea mare, cea în care vom intra adânc tocmai în cea mai bănoasă zonă a sistemului: cea a programelor de sănătate. Teoretic, Programele Ministerului sunt o chestie bună deoarece asigură pacienților cu boli cronice sau celor cu boli grave tratamente gratuite. Ce om trebuie să fii să te iei tocmai de partea asta care, prin însăși existența sa, asigură oamenilor acces la sănătate? E logic să judeci așa, e de-a dreptul lăudabil, doar că atunci când te apuci să studiezi intestinele sistemului te întrebi dacă programele sunt făcute pentru a vindeca oamenii sau pentru a-i ucide accelerat. De altfel, e o mare problemă aici, întrucât programele compensează medicamentele cu 100%, astfel încât e absolut de înţeles disperarea marilor companii de a-şi împinge produse la suprapreţ în aceste programe. Aici e cel mai facil de jefuit statul. Ai medicamentul pe listă şi îl recomandă medicul, ai pus-o de-un profit fabulos pe spatele statului.

O să încep cu Programul de Diabet. Ce este diabetul? E o boală metabolică, adică e o boală a stilului de viață. Știu că nu e frumos s-o spun dar când te uiți în oglindă și vezi un porc(valabil acum și pentru subsemnatul, ca să nu avem vorbe!), trebuie să îți sune un semnal de alarmă. Diabetul e un dezastru pentru organism, astfel încât dacă simți că ești gras(ă), dacă dacă te stresezi prea tare, trebuie să iei urgent măsuri. Slăbește, fă mișcare, trăiește, nu te transforma într-un monstru care înfulecă tot precum porcul. Revino la echilibru deoarece, altfel, vei fi adus cu forța la echilibru de medic. Și dacă nu de medic, de soarta pe care ți-o faci! 

Întotdeauna trebuie să pornim de la premisa că nu suntem nemuritori. Doar că e o diferență între a-ți trăi zeci de ani din viață chinuindu-te și luând pastile cu borcanul sau deteriorându-te normal la sfârșitul vieții. Diabetul e o boală care poate fi ocolită. Doar că la noi s-a încetățenit ideea falsă că „se trăiește mult și bine cu diabetul”. Aiurea, viața diabeticului e un calvar: permanent poftește la ceva, permanent îi e foame, permanent trebuie să ia o pastilă. Excesele se răzbună! În loc să se facă educație cum trebuie, oamenii sunt îndemnați să ignore boala. „Ce dacă mai iau o fleică de porc şi-o ţuicuţă, ce dacă mai bag o bombă de zaharuri în mine? O viață-avem!”.

Asta, dragii mei, are legătură tot cu ideologia woke. De ce sunt prezentate grasele americance ca normale? De ce monștrii ăia de grăsime ajung, în mintea deviantă a editorilor de reviste glossy, idealuri de frumusețe? Pentru că grașii sunt rentabil. Grasul ține în picioare consumul mâncând porcește la tinerețe, pentru ca apoi să țină în imensul său spate slăninos întreaga industrie pharma. Dă-i statine pentru colesterol, dă-i pastile pentru inimă, dă-i medicație de diabet, fă-i analize regulate, asistă-l cu un medic s.a.m.d. Fiecare pas al unui gras înseamnă un triumf al profitului industriei farmaceutice. La fel se petrec treburile și la noi.  

Programul Național de Diabet aprobă tot felul de medicamente pentru tratarea diabetului de tip 2, în condițiile în care există o moleculă generică ieftină și bună, anume metformina. În mod normal, programul ar trebui să permită gratuitatea doar pentru această moleculă, iar dacă pacientul dorește medicație mai scumpă, să-și plătească din buzunar. Din câte înțeleg, nu există nicio garanție că medicamentele mai scumpe ar avea vreun beneficiu în plus(poate cei care se pricep mă vor corecta). Așadar, din punct de vedere logic, nefiind mari descoperiri în acest domeniu, programul ar trebui să selecteze doar molecule generice și să lase producătorii să se bată în prețuri. Fără doar și poate s-ar ajunge la un preț marginal care-ar avantaja teribil atât programul cât și bolnavii. 

Insulina e altă poveste. Dozarea acesteia este necesară bolnavilor de diabet tip 1. Din fericire la noi insulina nu e atât de scumpă. La acest capitol aș avea o istorie din SUA. Puțini știu că acolo, în ciuda numărului imens de diabetici, prețul insulinei era prohibitiv. Atât de prohibitiv încât diabeticii „făceau economie” de insulină luând mai rar decât era recomandat şi deteriorându-şi astfel rapid sănătatea. Întrucât inflația a urcat prețurile la cer, Administrația Biden a trebuit să vină cu „Inflation Reduction Act”, o inițiativă legislativă menită a mai reduce din prețuri. De fapt, întreaga inițiativă a fost o supapă, menită a mai ridica puțin jugul de pe umerii americanului de rând ca să nu se ajungă la răzmeriță armată. Ei bine, în Inflation Reduction Act, Biden a impus un preț maximal al insulinei de 35$. Ce credeți că s-a întâmplat? Producătorii de medicamente s-au aliniat fără să crâcnească. 

La noi nu e situația de acolo, dar totuși trebuie să înțelegem că sunt unele insuline mai scumpe, în condițiile în care în ziua de azi a devenit extrem de ieftină producția insulinei. 

Să trecem la următorul program, cel pentru Bolile Cardiovasculare. Aici e bătaia mare pe introducerea de  medicamente scumpe. Culmea, se introduc în program atât medicamente mono-moleculare cât și combinații de molecule doar pentru a intra pe lista compensatelor și a se vinde scump. Ca și la diabet, nu sunt descoperiri epocale care ar face tratamentul mai eficient, astfel încât dacă ar fi gestionat corect programul, ar avea parte de reduceri fantastice. Acum, desigur că grosul e dus de intervențiile chirurgicale complexe, de stimulatoarele cardiace s.a.m.d. Dar și la nivelul medicamentului putem avea o reducere semnificativă de cost. 

Am atașat alăturat un grafic. Mi se pare extrem de sugestiv. Pentru fiecare țară avem procentul de medicamente generice utilizate. Am rămas surprins să constat că România, o țară totuși săracă în raport cu suratele sale europene, are printre cele mai mici procente de utilizare a genericelor, în timp ce țări cu sisteme medicale puternice, precum Italia, Austria sau Polonia au procente semnificativ mai mari. Austria dublu, iar Italia de aproape trei ori mai mult. Cum se poate acolo? Oare se fură mai puțin? Ia gândiți-vă! Nu luaţi în considerare Elveţia, Germania, Franţa s.a.m.d.; aceste ţări sunt interesate ca prin cumpărarea de molecule noi să-şi susţină propria industrie farmaceutică. Noi nu mai avem ce să susţinem deoaarece am vândut sau închis aproape tot. În mare, renunţarea la producţia proprie de medicamente a avut acelaşi impact dezastruos ca şi forţarea vânzării băncilor autohtone. Pur şi simplu ai pierdut controlul şi, ca stat, nu mai poţi face mai nimic deoarece eşti la cheremul marilor jucători.

Programul de Cancer. Aici situația e complicată întrucât, după cum bine se știe, neavând un tratament sigur, moleculele noi sunt mai eficiente decât cele vechi. De asemenea, de multe ori e nevoie de tratament personalizat. Fiind molecule noi, costurile sunt semnificative. Evident, când costurile sunt mari, apar „coalițiile malefice” care impun ca, în funcție de înrolarea medicului, să se prescrie o anumită schemă. Imaginați-vă câți bani înseamnă pentru producător fiecare bolnav și ce trebuie să facă producătorii pentru a mări numărul de „beneficiari”. Înțelegeți singuri cum funcționează. 

Aici e de înțeles disperarea oamenilor care simt că se află pe ultima sută de metri și care ar încerca absolut orice pentru a se face bine. E o situație crâncenă; cei care au avut apropiați cu cancer o cunosc foarte bine. Ideea este însă că, la nivel de sistem, treburile ar trebui setate obiectiv. Întotdeauna se dă bolnavului medicație până-n ultima sa zi de viață. Sau, așa cum am mai spus într-un alt articol, în ciuda faptului că se știe că nu mai are nicio șansă, i se fac intervenții chirurgicale care-i accelerează moartea sau îi fac praf ultimele zile de viață. În locul prescrierii inutile de medicamente scumpe, nu ar fi mai logic să i se facă tratament paliativ pentru a-i mai ușura ultimele clipe? 

Ca și în cazul diabetului, pentru cancer ar trebui să se meargă pe prevenție și pe încercarea de descoperire timpurie a sa, chestiuni care nu se întâmplă. De fapt, în toate domeniile se petrece același lucru: lăsăm varză prevenția ca să ne trezim cu bolnavii în stadii avansate. Iar în acele stadii tratamentul nu doar că are un costă imens, dar mai e și inutil. Inclusiv aici bănuiesc un blat înfiorător.

Dar ce anume putem face noi, mă veți întreba? Suntem prea mici. Nu, nu-i așa! Sunt chestiuni pe care trebuie să le facem singuri și conștienți. În primul rând prevenția. E cea mai ieftină. Dacă te vezi gras, pune-te pe slăbit! Lasă tâmpenia aia cu „o viață am” pentru perioada de după 70 de ani. Poate că destrăbălările culinare și bahice merg în tinerețe, dar după ce corpul îți dă semne că ai sărit calul e bine să te potolești. Ești gras, slăbește. Ai colesterolul mare, treci mai degrabă pe regim. Simți că gâfâi, caută-te să vezi de la ce e. Nu ignora niciun semn, dar nici nu deveni paranoic. Înțelege că starea naturală a omului este cea de sănătate, iar pentru a fi sănătos nu trebuie să iei pastile. 

Dacă te-ai îmbolnăvit, caută un medic onest. Știu, e greu ce-ți cer, dar asta ai de făcut chiar dacă pare că trebuie să cauți acul în carul cu fân. O să rămâi surprins să constaţi că încă există oameni oneşti. Intuiția te poate ajuta. Dacă-l miroși că e șarlatan, fugi! Nu-i obligatoriu ca un medic onest să aibă cozi la ușă. Uneori astfel de oameni nu știu să se vândă. Mă rog, nu-i un criteriu, dacă-i cauți pe cei fără pacienți s-ar putea să dai de-o catastrofă de medic. Înțelegi însă care-i mecanismul: caută, întreabă și analizează situația cu sânge rece. După ce primești tratamentul, caută un farmacist onest. Iar e o discuție lungă. Nu știu cum îl poți găsi. În rețelele mari șansele sunt mici. Poate ai noroc de-o farmacie independentă, cât timp or mai fi. 

De ce e bun un farmacist onest? Pentru că farmacistul știe bucata de care medicul nu are habar. Medicul prescrie un medicament, dar farmacistul știe cum acționează. Și știe asta în detaliu. De exemplu, medicul îți prescrie o moleculă. farmacistul, după o discuție cu tine, s-ar putea să-ți recomande acea moleculă într-o formulă cu eliberare prelungită, eliminându-ți astfel posibilitatea unor efecte adverse sau făcând în așa fel încât tratamentul să fie mai ușor de suportat de către organism. Mai mult, farmacistul poate identifica o eroare comisă de medic deoarece anumite asocieri pot fi fatale. 

Dacă nu reușești să găsești un farmacist, o cercetare de bază poți face și singur. În loc să fugi cu rețeta la farmacie, mergi acasă și apucă-te să cauți compoziția fiecărei pastile. Mergi pe site-ul Agenției Naționale a Medicamentului și caută prospectul, vezi ce moleculă(molecule) conține și vezi ce medicamente generice echivalente găsești. Medicamentele anonime nu se deosebesc cu nimic de cele de firmă atâta timp cât au aceleași substanțe cu aceleași concentrații. Ănsă asta îţi poate spune câte ceva despre onestitatea medicului tău. De asemenea, poţi face şi o investigaţie tot pe site-ul ANM, unde îl cauţi pe medic după sponsorizările ultimilor ani. Dacă firma care-l sponsorizează pentru „participări la conferinţe” sau mai ştiu eu ce alte chestii, e aceeaşi cu producătorul majorităţii medicamentelor pe care ţi le-a prescris(sau cu cele scumpe din reţetă), situaţia e mai mult decât clară. Dacă, în plus, medicul îţi recomandă o anumită farmacie, e clară situaţia blatului!   

De asemenea, studiază efectele secundare pe care le are fiecare medicament și contraindicațiile. Dacă medicul te-a consultat superficial poate să-ți prescrie un medicament care să-ți fie de-a dreptul toxic. Trebuie multă atenție. 

Tot ceea ce am scris pică în condițiile în care reușești să ai un „binom” reușit medic-farmacist. Însă, chiar și așa, e bine să-ți studiezi boala, să-i știi evoluția și, mai ales, să vezi ce e de făcut pentru a nu repeta greșelile făcute. 

În final vă voi spune că sănătatea e esențială, dar nu trebuie să ajungi un fanatic al sănătății, să te transformi precum idioții pandemici cu mască. De câte ori n-am văzut în pandemie și după cretini care erau singuri în mașină, dar purtau mască. Mă rog, se știe că portul măștii a făcut mai mult rău decât bine. Așa e și cu sănătatea: dacă devii obsedat e posibil să-ți faci mai mult rău decât bine.  

Consideraţii finale

Pun punct aici mini-serialului meu dedicat sănătăţii şi fraudelor din sistem. Nu am pretenţia să vă fi prezentat exhaustiv situaţia şi, mai mult, e posibil să se fi strecurat erori. Am încercat să ajung la un echilibru între limbajul de-a dreptul criptic al celui care mi-a dat informaţiile şi nivelul cititorului care, asemeni mie, nu are habar de toate chichiţele sistemului. De aceea am preferat să vă descriu mecanismele şi nu să insist pe practica incorectă a firmei X, Y sau Z. Având instrumentele puteţi detecta singuri.

Probabil s-ar fi putut un material ceva mai bun. Însă iîmi dau seama că m-am înhămat la o chestiune cae mă depăşeşte. Eu nu sunt ghostwriter şi, de aceea, cel mai probabil n-am fost capabil să transmit nuanţele pe care sursa mea ar fi vrut să e transmit. Atât s-a putut, din păcate. 

Sper însă din tot sufletul ca prin această serie să le fi făcut un bine celor care i-au înţeles importanţa. Eu unul m-am umplut de atâta negativitate încât simt nevoia unei pauze. Pur şi simplu nu vreau să mai aud de tâlhăria din sănătate, unde sloganul a devenit de-a dreptul orwellian: „sănătate înseamnă boală”.

Punct.