Ce-i de făcut?

Fără doar și poate, întrebarea „ce-i de făcut?” este reacția cea mai frecventă pe care o am la articolele pe care le public. Îngrozit de elementele pe care prezint și realizând că ceea ce spun este realitatea crâncenă în care ne scufundăm, omul simplu se agață și întreabă ce-ar putea să facă. 

Îmi amintesc de cea de-a doua „înțărcare” a mea. Se întâmpla prin 1986. Întâmplător am ajuns să ascult Europa Liberă. De altfel nici nu era greu întrucât părinții mei ajunseseră să asculte aproape zilnic. Rămas singur acasă, a trebuit doar să deschid radioul și postul ascultat cu o seară înainte de părinții mei a pornit. Am ascultat pe ascuns preț de câteva zeci de minute și, la un moment dat, am realizat că eu eram blestemat să trăiesc în acea societate pe care comentatorul o critica. Am pus cap la cap ceea ce spunea comentatorul cu ceea ce trăiam eu și țin minte că mi-am spus îngrijorat în gând: „Doamne, eu de fapt trăiesc într-o pușcărie!”. Cum până atunci nu mai trăisem altceva, mă aflam într-o bulă și absolut tot ceea ce se întâmpla mi se părea normal. Brusc aflasem că mai există și-o altă lume și că, în realitate, eu trăiam într-un imens penitenciar. Atunci am simțit că sunt „înțărcat”. 

Dincolo însă de acea „trecere”, mi s-a declanșat un instinct care m-a făcut să privesc evenimentele cu suspiciune, să mă raportez critic la ele. Părinții se ascundeau de mine și nu mă lăsau să ascult Europa Liberă sau Vocea Americii. A trebuit să-mi fac un radio cu galenă pentru a asculta, pe furiș, posturile interzise, pe care, cu un perete mai încolo, le ascultau și ai mei. După vreo câteva săptămâni de „ascultare ilegală”, am înțeles că ceea ce făcea Europa Liberă era de aceeași factură, dar în direcție opusă cu propaganda pe care autoritățile comuniste o făceau la TV și radio. Îmi vine și-acum să râd de dilemele pe care le aveam. Ceva de genul: „Ăia spun că statul la coadă e rău, ai noștri nu spun nimic despre coadă. Oare asta înseamnă că statul la coadă e normal? Oare chiar în Occident nu se stă la coadă?”. Chiar dacă vă vine să râdeți, dileme similare celei de mai sus au persistat mult în gândurile mele. Chestia cu coada nu și-a găsit răspunsul decât târziu, prin 1993-1994, atunci când m-am hotărât să iau lumea-n piept. Vă reamintesc cum, imediat după 1989, se ajunsese să se stea la coadă chiar și la ziare. Dictatura comunistă dispăruse, dar coada persista. La fel și dilema mea.

Ei bine, am avut parte și de o a treia „înțărcare” care a început prin 2001-2002. Cred că atunci am avut o reacție similară celei avute cu ocazia ascultării Europei Libere. De data aceasta nu am mai ascultat nimic deoarece nu aveam ce. Trezirea s-a petrecut brusc, dar în urma acumulării multor informații. Bănănăind prin lume, am înțeles că avem de-a face cu o falsă diversitate și că, dincolo de tot ceea ce vedem, există ceva manipulatoriu. Nu puteam spune ce întrucât era impalpabil. Doar simți că e ceva în neregulă, dar nu vezi acel ceva și nici n-ai o dovadă a existenței sale. Și-atunci? Am stat, am căutat, am încercat să găsesc răspunsul. Am crezut că am luat-o razna. Apoi mi-am reluat lecturile, am încercat să înțeleg istoria așa cum s-a petrecut, nu cum a fost scrisă, am pus totul cap la cap, dar tot îmi scăpa ceva. 

Întâmplarea a făcut ca în cea perioadă să mă lovesc cu capul de sus. M-am lovit rău și-am căutat să mă răzbun. Cu toate că eram orbit de furie, m-am hotărât să pătrund adânc și să-i pedepsesc pe toți cei care erau de vină pentru ceea ce mi se întâmplase. Am strâns informații și mă pregăteam de o lovitură amplă. Într-un complex de întâmplări mi-a ieșit în cale, absolut întâmplător, un securist bătrân, hârșit și scârbit. Am povestit mult cu el, mi-a spus o groază de nebunii din intestinele statului securisto-comunist, iar apoi mi-a povestit despre perioada de după Revoluție. Se întâmpla exact ca la Europa liberă: auzeam o altă variantă, absolut diferită, a vieții pe care o trăisem. Am stat mult la taclale cu securistul. Se descărca în fața mea ca la spovedanie în fața preotului. Spunea tot, în cele mai mici detalii. Mă surprindea faptul că, punând cap la cap ceea ce trăisem cu ceea ce îmi povestea el, obțineam o variantă coerentă a propriei mele istorii. Într-un final i-am povestit despre ceea ce pățisem și cât de adânc săpasem pentru a găsi vinovații. Uitându-se la mine mi-a spus pe o voce duhnind a lehamite: „Nici măcar nu te afli la început!”. Am crezut că glumește, însă m-a învățat cum să merg din aproape în aproape, cum să obțin informațiile și, mai ales, unde anume să caut. E al naibii de greu să găsești sursa răului. Însă atunci am avut certitudinea existenței a „ceea ce se află în spate”. Și, la fel ca-n anii 80 mi-a venit același lucru în minte: „Doamne, de fapt întreaga lume e o pușcărie!”. Diferența e că nu există un post de radio „din afară” care să-ți spună asta. Dacă reușești să înțelegi singur, dacă ai capacitatea să pui cap la cap ceea ce trăiești cu ceea ce afli din lecturile fundamentale, ai toate șansele să înțelegi și să vezi capcana în care te afli. 

Nu vreau să mă înțelegeți greșit. Nu-i vorba de o singură capcană. Lumea e înșelătoare. „Tărâmul Făgăduinței” se poate dovedi mai periculos decât un penitenciar periculos dintr-o țară obscură. Lumea e plină de capcane, iar toate converg în una singură, cea pe care trebuie s-o eviți. Așa cum în antichitate „toate drumurile duceau la Roma”, la fel se întâmplă și-acum: toate iluziile, capcanele, alternativele s.a.m.d., absolut toate duc în mega-capcana despre care v-am vorbit. Indiferent cum te-ai mișca te afli în proximitatea hidrei care abia așteaptă să te înghită. Abia atunci când îi simți prezența te îngrozești văzând cum unii dorm liniștiți ca la pieptul mamei iluzionându-se că tentaculul pe care se-nghesoaie cu speranță e „Tărâmul Făgăduinței”. De fapt nu te îngrozesc cei disperați să scape și care, din greșeală sau din disperare, mai cad în câte-o capcană, ci cei care cred că și-au găsit liniștea. 

„Și-atunci ce-i de făcut?” - mă veți întreba? Ei bine, din poziția în care sunteți acum nu-i absolut nimic de făcut. N-ai cum să te lupți cu un dușman atâta timp cât nu-l vezi. Pici în penibil, asemeni multora care, doar intuind dușmanul s-au apucat să se bată cu el. E inutil, te faci de râs. Primul tărâm pe care trebuie să-l cucerești este cel al vederii realității. Te pot doar ajuta spunându-ți că absolut tot ceea ce vezi în jurul tău e rău. Așadar, ai o constantă, cunoști ceva de care să te agăți. E primul pas. De-aici trebuie să înțelegi singur unde-i răul și, treptat, vei vedea „forma răului”. Nu te gândi că de-acum totul e simplu. Aiurea! De fapt nu știi nimic, iar drumul de care-ți vorbesc e infinit mai greu decât îți imaginezi. E vechea cale a înțelepciunii pe care-o obții în urma unui efort considerabil. Abia după ce vei reuși să vezi răul, să identifici tentaculele hidrei, abia atunci obții și armele cu care să lupți împotriva el. Și, crede-mă, în ciuda omniprezenței sale, vei rămâne surprins să constați că puterea ta e mai mare. Așadar, ce-i de făcut? Primul pas ți l-am spus. Ceilalți depind de tine, doar de tine! Iar ceea ce e de făcut vei înțelege singur pe parcurs.