Independenții și sclavii

Acum, mai mult decât în orice vreme, lumea este împărțită indubitabil în două: pe de-o parte masa imbecilizaților radicali, incapabili să trăiască altfel decât într-o arhitectură de tip stup și, de partea cealaltă, o minoritate a celor care gândesc, care-și doresc libertatea și care nu vor altceva decât să fie lăsați în pace. Probabil veți spune că întotdeauna lumea s-a împărțit în două - elita și sclavii - că judecata mea e simplistă și că trag semnalul de alarmă doar de dragul alarmării aiuristice a opiniei publice. Greșiți! Nuanțele sunt absolut diferite.

Masa ineptă face parte acum din forța conducătoare. Într-adevăr, am putea spune că face parte din respectiva clasă cam la fel cum sclavii antici făceau parte din casele patricienilor. N-am fi cumva departe de adevăr. Doar că e o nuanță pe care n-a observat-o mai nimeni: sclavii de atunci aveau valoare utilitară, pe când cei de acum nu au absolut nicio valoare.

Putem compara sclavul antic cu mașinile prezentului. Dacă ți se strică una înjuri, și-o simți la buzunar. Dacă ți se strică definitiv trebuie să faci rost de bani ca să-ți iei alta. Dacă însă s-a crăpat o piatră dintr-un șanț, o piatră aruncată acolo de un neica nimeni, nu doar că nu-ți provoacă nicio pagubă, dar, mai mult, nici măcar n-ai habar de „tragedia pietrei”. Cam asta e diferența dintre sclavii din trecut și cei din prezent. 

Într-o lume de aproape opt miliarde, în majoritate sclavi, care credeți că mai e valoarea utilitară a sclavului? Exact. E similară robilor disperați de foame care se vindeau singuri, pe gratis, în târguri. Care e tragedia pe care o simte un „stăpân” dacă-i crapă un sclav de Excel? Zero. De fapt chiar mai puțin de-atât. Își zice „bine că s-a dus, un salariu în minus” și redistribuie „munca” celorlalți sclavi de pe plantația sa digitală.

Toți acești sclavi, crescuți și educați în spiritul acceptării oricărui abuz introdus prin ideologie, își refulează ura către cei care refuză „ideologia capului plecat”. Este, într-adevăr, o distorsionare teribilă și hilară: în loc să-și îndrepte ura către cei care-i oprimă, îi mușcă pe cei care vor să-i elibereze. Asta deoarece ei, ca victime ale tiraniei, trăiesc într-o simbioză cu tiranul: el, tiranul, e cel care-i hrănește și care e dă posibilitatea să-și îndoape idealurile insuflate tot de către el. Înțelegeți? Indivizii din această tagmă sunt precum drogații: dependenți de dealer și, mergând mai departe pe lanț, de baronul drogurilor. 

Arhitectura socială a sclavilor este cea de stup: muncești cot la cot cu ceilalți fără să pui întrebări în ceea ce privește ceea ce se întâmplă deasupra ta. A afișa vreo urmă de îndoială sau a avea vreo curiozitate este deja un păcat de moarte în urma căruia riști să fii exclus din stup. Iar excluderea echivalează cu moartea întrucât nu ești capabil să te auto-susții. 

De partea cealaltă, indivizii independenți văd lume într-un mod radical diferit. Și e logic să fie așa. Ei nu se află într-un mecanism, orice „cataclism” din interiorul stupilor îi afectează doar marginal întrucât nu sunt legați ombilical de respectivele construcții. Mai mult, putem spune că tocmai stupii sunt cei care au invadat teritoriile oamenilor independenți, obligându-i să le accepte  reglementările. Asta face ca, în cazul unei ipotetice extincții a stupilor, oamenii independenți să-și găsească, în sfârșit, libertatea pe care și-o doreau.

Diferența față de vremurile trecute e una fundamentală: înainte oamenii independenți se aflau la butoane, în timp ce sclavii - în conformitate cu constituția lor - se aflau acolo unde le este locul. Acum treburile sunt cu susul în jos, în sensul în care sclavii sunt la putere, iar oamenii independenți - adică, în ultimă instanță, cei care au viziunea - sunt în opoziție. Știu că veți contrazice afirmația mea, spunându-mi că la vârful piramidei se află adevărații oameni liberi. Vă înșelați. Întreaga structură a planetei a fost contaminată de colectivismul buruienos și peste tot sclavii și-au însușit puterea. Uitați-vă la nivel mic, la noi: puteți spune că Plăvanul sau Cîțu ar avea structură de oameni independenți? Pute de la o poștă servilismul și prostia lor. N-au cum să fie independenți. Ei sunt sclavi, supuși, într-adevăr, altor sclavi, dar sunt sclavi care iau decizii de viață și de moarte, afectându-i pe independenți. Și ce altă decizie poate lua un sclav în afara celei de a încerca să-l sclavagească și pe cel scăpat de jug? Ăsta-i rostul taxării, impozitării și al restului de abuzuri comise de statele contemporane asupra indivizilor liberi.

Vedeți, tocmai aici e paradoxul: sclavul ajuns la putere nu luptă pentru libertatea sa, ci pentru intrarea celorlalți sub jug. În ciuda clișeelor istorice, o să vă dau ca exemplu răscoala lui Spartacus. Privită cu ochii de acum ea pare o mișcare idilică de eliberare a sclavilor. Nu, nu asta a fost și nu există nicio dovadă care să pretindă că răscoala lui Spartacus a fost una în care să se ceară eliminarea sclaviei. A fost efectiv vorba despre tentativa de evadare a unor sclavi care, reușind să-și facă o armată numeroasă, au încercat să se refugieze în Sicilia pentru a o elibera și a se stabili acolo. În niciun moment sclavii răsculați nu și-au pus în minte să elimine sclavia. Ba, dacă le-ar fi reușit mișcarea, Sicilia ar fi devenit un regat în care sclavi ar fi fost prizonierii din războiul cu romanii. De ce se întâmplă așa e simplu de înțeles: sclavul n-are viziune, el nu poate ieși din șablonul de gândire care i-a fost dat. De-aia e sclav! Pentru el, dacă nu e sclav, totul e un dezastru. Iată și motivul pentru care, în ciuda victoriilor lui Spartacus, nu s-a clintit absolut nimic din societatea romană în ceea ce privește „drepturile” sclavilor.

Tragedia pe care-o trăim azi este aceea a sclavilor ajunși la butoane. Ei nu doar că nu au viziune, dar, mai mult, au un mod revanșard de acțiune împotriva celor  care i-ar putea învăța s trăiască pe propriile picioare. Doar că dorința lor nu e aceea de a trăi liberi ci de a-i anihila pe cei liberi. Și, așa cum am mai spus, tragedia oamenilor liberi este aceea că acum se află de partea cealaltă a „frontului”: nu stăpânind hoardele de sclavi, ci fiind nevoiți să-i înfrunte. Și iată tragedia pe care o vedem. Suntem obligați să găsim între noi un Pompei sau un Lucullus care să pună lucrurile pe făgașul lor normal, anume acela în care sclavii sunt eliminați de la butoane. Altfel, dezastrul va consta în instaurarea iraționalului peste toată planeta și, în final, la extincția rasei. E simplu de intuit: sclavul, după ce reușește să-i elimine pe independenți va începe să măcelărească dintre ai lui, iar în final, rămas singur, n-are altă opțiune decât cea a uciderii de sine. Doar nu vă așteptați la inteligență și creativitate din partea sclavilor!