Lupta cu răul

O să vă întreb cât se poate de franc: ce-ați face în cazul în care într-o dimineață v-ați trezi și ați constata că toți, dar absolut toți dintre cei care vă înconjoară, vă sunt dușmani? Să ne înțelegem, vorba Plăvanului, toți înseamnă toți! Te ridici din pat și realizezi că soția/soțul îți e dușman. Cobori în living unde se joacă copiii și-ți dai seama că și ei îți sunt dușmani. Apoi, în urma câtorva conexiuni realizezi că și părinții, bunicii, frații/surorile, rudele mai apropiate sau mai îndepărtate, toți îți sunt dușmani. Ieși în stradă; atât vecinul din stânga cât și cel din dreapta își sunt dușmani, de altfel la fel ca întreaga stradă. La magazinul de unde-ți faci cumpărăturile de când te știi, fătuca de la casă îți e dușman, cu toate că-ți zâmbește. Absolut toate interacțiunile tale începând din acea zi sunt exclusiv cu dușmani.

Ei bine, cum ți se pare scenariul ăsta? Cum te-ai raporta tu la ceilalți și la tine însuți? Ai considera că ai dreptate? Într-un fel, judecând ca ființă rațională, trebuie să ai dreptate. Doar tu ești convins că ai dreptate din moment ce resimți dușmănia celorlalți, în ciuda faptului că n-ai făcut nimic și, logic, nu te simți vinovat cu nimic. Însă ești tu, într-o însingurare și neajutorare teribilă, împotriva tuturor. Pune-te în situația aceasta. Gândește-te pentru câteva minute la acest scenariu. Ce-ai face, cum ai reacționa, ce ai vedea în ochii celorlalți? Ce ți-ai spune când ai rămâne singur? La cine-ai apela? De fapt n-ai la cine apela întrucât absolut toți își sunt dușmani. 

Să complicăm puțin mai mult scenariul. Tu știi că ei își sunt dușmani, dar ei nici măcar nu realizează asta. Ei îți sunt dușmani dorind să-ți facă un bine. Îți fac rău convinși fiind că-ți fac bine. De-abia de-aici situația devine critică. De la unul care știe că-ți face rău mai poți avea speranțe întrucât te gândești că mai are parte de ceva constrângeri morale astfel încât, la un moment dat, poate renunță la răul pe care ți-l face. Însă, de la unul care-ți face rău convins că-ți face bine, n-ai nicio speranță. Absolut niciuna. Dacă vreți un exemplu din istorie, citiți despre modul în care cei mai luminați medici ai vremii l-au tratat pe Henric al VIII-lea. 

Ok. Te-ai obișnuit cu noul scenariu? Ai intrat în pielea personajului ipotetic? Cum ți se pare acum lumea? Ce faci dimineața când te trezești? Știi că lângă tine doarme dușmanul, dar nu-i vina lui întrucât nu știe că ți-e dușman. Mai mult, și-ar da chiar viața ca să-ți facă binele. Cum reacționezi? Coborâm iar în living unde copiii se joacă. Știi că te iubesc, ba chiar te imită, dar ei, în realitate, îți sunt dușmani. Și-apoi ne continuăm periplul început în primul paragraf. Cum te simți? Ce sentimente ai? Cum respiri, cum trăiești? Mai mult, ești conștient că sunt anumite lucruri pe care le știi, dar pe care, dacă le dezvălui, furia tuturor celor care vor să-ți facă binele se revarsă asupra ta. Ce faci atunci? Cum vorbești și cum te miști?

Vi se pare un scenariu de groază? Bun venit în lumea reală. Nu, nu vă holbați așa. Mai mult sau mai puțin, în toată poliloghia de până acum e vorba despre lumea reală. Mai precis, despre cum arată un om care a înțeles niște lucruri în raport cu ceilalți. În toată povestea asta este vorba despre tine - individul, persoana - față în față cu Sistemul. 

De cele mai multe ori oamenii nu înțeleg când le explic de ce lupta cu Sistemul e atât de grea. Mulți își imaginează că, punând la cale o revoluție, ar putea să schimbe cursul lucrurilor. Se înșală amarnic. Pierd timpul, se autoiluzionează și cad în nebunie. Pentru a înțelege Sistemul trebuie să-l cunoști. Iată, vi l-am arătat! Nedumeriți? Hai să vedem. 

N-ai cum să nu fii de acord că părinții nu ți-au vrut binele. De-aia te-au dat la școală. Ți-au făcut bine? Depinde de unde privești lucrurile. Dacă n-ai realizat cum stă treaba, vei spune că ți-au făcut foarte bine întrucât altfel ai fi fost un prost. Însă, dacă vei privi cu atenție, vei constata că întreg sistemul de învățământ e unul în care ești croit ca rotiță a sistemului. Mai mult, vei înțelege că ceea ce faci la școală, în afara câtorva elemente de bază, totul, într-o proporție covârșitoare, e minciună. Ți se inoculează false valori, devii tributar unor automatisme mentale și, dacă rămâi la ceea ce te învață în școală, te transformi într-un idiot. Dacă însă vrei cu adevărat să te diferențiezi trebuie să pui din nou mâna pe carte și să-ți refaci lecturile fundmentale pentru a înțelege câte ceva din ceea ce se petrece în jurul tău. Iată pe scurt cum, singurele persoane capabile să te ajute necondiționat în viața asta sunt, de fapt, dușmanii tăi. Ce i-ar spune un părinte unui copil care nu vrea să meargă la școală? I s-ar părea ceva inacceptabil. 

Să ducem puțin mai departe scenariul ca să înțelegem cu adevărat cum stau lucrurile. Ați constatat probabil cât de hulită este violența domestică. Un părinte care-și bate copilul poate să-l piardă. La noi, ceva mai greu, dar în țări precum Norvegia îți iau copilul fără drept de apel. Ce se întâmplă însă în momentul în care Sistemul află că un părinte își bate copilul pentru că nu vrea să meargă la școală? Brusc, toți ochii se închid și nimeni nu mai e îngrijorat de părintele violent, ba, mai mult, îl aplaudă și-l dau exemplu propriilor odrasle: „Vezi, dacă mai chiulești de la școală pățești și tu ca ăla!”. Mult prea hulita violență devine digerabilă. Doar e pentru ceva nobil, nu-i așa?

Revenind la raportarea noastră față de Sistem, trebuie să conștientizăm că lupta nu e inegală, ci copleșitor de inegală. Întotdeauna cei care se trezesc sunt insuficienți, iar ceilalți sunt elementul de presiune care apasă asupra treziților. Mai mult sau mai puțin, toți cei care gândesc au parte de un scenariu precum cel expus. Ei conștientizează toxicitatea Sistemului, sunt disperați de răul reprezentat de acesta, dar sunt copleșiți. Nu pot face față întrucât presiunea e atât de mare încât, ori sunt calificați drept nebuni și trimiși la psihiatru - așa cum se întâmpla pe vremea comunismului - ori sfârșesc prin a se reîntoarce în Sistem. 

De altfel, chiar și pentru cei hotărâți să se izoleze de toxicitatea Sistemului, ruperea este imposibilă. Ce faci? Ai nevoie de lumină - pac, vine Sistemul(vorba lui Gigi). Ai nevoie de apă, gaze, canalizare? Te-ai conectat la Sistem. Vrei să mergi? Ai nevoie de-o mașină, așadar de Sistem. Fiecare din aceste frânturi care aparent nevinovate nu fac altceva decât să te facă parte din Sistem. Iată cel mai simplu exemplu: te hotărăști să te rupi. Îți iei un pământ și-o casă într-un loc uitat de lume și te retragi acolo. Fără curent, fără apă, canalizare, gaze s.a.m.d. Autonom 100%. Poți? Nu. Sistemul nu te lasă. Trebuie să plătești impozit pe proprietate. Impozitul îl poți plăti doar cu bani, iar pentru a face rost de bani trebuie să te angrenezi în sistem. Oricât de independent ai vrea să fii, în esență n-ai cum. De aceea oamenii eșuează în fața Sistemului. 

Mai mult, să luăm în calcul o ipoteză. Omul își dă seama care-i treaba cu Sistemul și-i spune soției acasă: „Vreau să ne schimbăm stilul de viață, să ne rupem de tot ce înseamnă nebunia asta”. Cum credeți că ar reacționa „tovarășa de viață”? În 99% din cazuri i-ar spune omului să se ducă el singur dacă vrea „independență”. 

Ne-am putea întreba, pe bună dreptate, dacă nu cumva apariția unei comunități n-ar ușura mai mult lucrurile. Teoretic da. Practic e îndoielnic. Singura comunitate care a reușit până acum să se rupă cumva de sistem e comunitatea Amish. Dar nu vă gândiți că ei sunt total protejați. Odată cu alunecarea spre stânga a politicii americane, s-ar putea ca în scurt timp Sistemul să-și arate dinții. Spre exemplu, le-ar putea impune celor din Amish să se încălzească folosind energii regenerabile. Iată prima fractură. Le-ar putea interzice transportul cu atelajele. Sunt mii de feluri în care un Sistem precum cel al nostru ar putea anihila o comunitate de acest tip. 

Ceea ce însă e de învățat de la Amish este rezistența lor. Într-o asemenea comunitate cel mai mare pericol e reprezentat de om. Degeaba cei din prima generație s-au rupt înțelegând pericolele, dacă nu există un liant care să-i facă pe cei din  generațiile care vin să înțeleagă că pericolul Sistemului e permenent. De cele mai multe ori asemenea comunități - dacă nu sunt ele însele izolate și „uitate” total de „civilizație” - nu rezistă. Puterea Amish stă în faptul că luptă frontal cu sistemul. Copiii lor trebuie să-și facă „ucenicia” în Sistem, să-l simtă și, doar dacă vor, să se întoarcă în comunitate. Nu-i ține nimeni cu forța acolo. E o realizare extraordinară din care cei care vor să lupte cu sistemul au de învățat.

Experiența Amish e greu replicabilă. Ei sunt legați între ei de religie și origine etnică. Își vorbesc propria limbă(Pennsylvania Dutch), au propriile obiceiuri, iar toate acestea reprezintă „magneți” încă puternici. 

Ce se întâmplă însă cu noi, ceilalți? Modelul Amish e imposibil de replicat. Rupți unii de alții, cu familiile atomizate de către Sistem și, cei mai mulți dintre noi, raportându-ne superficial la religie, e clar că nu avem cum „face pasul”. Mai mult, toți ceilalți reprezintă magneți mult mai puternici decât am vrea noi să credem. Și-atunci? Ei bine, aici e întrebarea asupra căreia deocamdată vă las să meditați.