Capcanele istoriei

Sunt câteva cărți esențiale care ar trebui citite din scoarță-n scoarță. Probabil cea mai importantă pentru contextul actual este lucrarea lui Gibbon „Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”. A apărut la noi în 1976, fiind publicată în colecția „Biblioteca pentru toți”. Am vaga impresie că a fost scoasă și de către Humanitas. Mă rog, dacă încă n-ați citit cartea, probabil o găsiți prin anticariate. Nu treceți pe lângă ea: citiți-o pentru că așa veți pricepe ceva mai bine lumea în care trăim.

O altă carte necesară înțelegerii contextului care-a produs ceea ce vedem în prezent este monumentala lucrare a lui Carroll Quigley, „Tragedy and Hope”. Aceasta n-a fost tradusă și nici nu va fi vreodată. O puteți citi în engleză, variantele necenzurate existând încă în vânzare. Dacă vă veți chinui suficient probabil o veți găsi și în format electronic. Personal recomand achiziția cărții, chiar dacă vă va scoate peste patru sute de lei din buzunar(vedeți că o au și librăriile online de la noi). Istoria lui Quigley vă va bulversa, prezentându-vă acele chestiuni peste care „se trece” și care vă fac să nu mai înțelegeți absolut nimic din istorie. 

De asemenea, vă recomand șocanta lucrare a lui Peter Turchin, „End Times: Elites, Counte-Elites, and the Path of Political Disintegration”. Cartea vă va scoate vreo 150 de lei din buzunar(sau vreo 13£ pentru ediția Kindle), dar își merită fiecare bănuț. Ca personaj public,  Turchin a apărut prin 2010 când revista Nature a cerut mai multor oameni de știință o previziune referitoare la următorii zece ani. Utilizând metodologia sa(pe care o să v-o prezint puțin mai târziu), acesta a descris cu o exactitate năucitoare tot ceea ce s-a întâmplat. De-aici i-a venit și celebritatea, iar în cartea de față explică într-un mod logic și coerent motivele pentru care trăim ceea ce trăim.

Am făcut o scurtă trecere în revistă a  lucrărilor pe baza cărora îmi prezint teoriile pentru a nu da prilej oricărui agramat sau semidoct care se trezește vorbind  să mai comenteze precum „Mița-n piață”. Și-acum să ne întindem la treaba principală pe  are o avem pentru azi.

Citindu-l pe Gibbon înțelegi pentru prima dată motivele pentru care niciun  istoric până la el nu a putut să identifice  cu exactitate motivul pentru care a picat Imperiul Roman. De asemenea, înțelegi de ce nu există o „dată fixă” a acestei căderi, fiind vorba de o perioadă întreagă dominate de evenimente nu epocale, dar cu importanța lor specifică în „marea cădere”. E ca și cum ai dărâma o clădire nu prin implozie, ci scoțând diverse cărămizi din structura sa. Cu toate că pierderea unei cărămizi nu e un dezastru, atunci când se atinge numărul critic întreaga clădire se prăbușește.   

Chiar dacă acum schematizăm, desenând anumite elemente și trăgând concluziile care ni se par logice, de fapt procesul căderii Imperiului Suprem al antichității a fost în sine un proces extrem de complex. Nu există absolut niciun eveniment care să fi avut rol determinant în marea cădere. E vorba de un cumul de evenimente, de crize, adică ceea ce azi numim o „poli-criză”. În fapt, Imperiul Roman putea face față fără probleme oricăreia dintre crizele stârnite în interiorul său, dar nu a putut să facă față TUTUROR crizelor izbucnite. A fost prea mult pentru a mai putea supraviețui. 

Un exemplu de judecată schematică este cea privind „declinul financiar” al Romei. Într-adevăr, epuizarea minelor de argint din Spania au redus drastic puterea de mișcare a finanțiștilor romani, scăzând dimensiunea comerțului și provocând diverse penurii în Imperiu. De asemenea, invazia vandalilor care au cucerit grânarul Imperiului, de asemenea s-a constituit într-o altă criză. Iar reducerea treptată a comerțului cu India și Egipt au condus la o spirală a acăderii încasărilor statului. Și totuși, chiar dacă schema e simplă, nu asta a fost cauza căderii. Dar care?

I-aș spune „orbirea”. Roma era cel mai fastuos și celebru oraș al antichității. Orice antic aflat prin Europa sau aiurea, chiar dacă nu intrase în contact cu marea capitală a lumii, auzise de măreția acesteia, de sclipirea ei, de oportunitățile infinite pe care le ai dacă ajungi la Roma. Așa a început o migrație către „tărâmul făgăduinței”. Însă nu doar oamenii simpli ar fi dorit să ajungă la Roma, ci și popoare întregi orbite de povestea strălucirii celui mai bogat oraș al lumii. Iată cum măreția ajunge să-ți joace un renghi și să te transforme din beneficiar al cuceririlor tale într-o „țintă legitimă”. Desigur, Roma era departe de idealul descris în poveștile care circulau. Era o societate în care polarizarea devenea din ce în ce mai apăsătoare: pe de o parte clasa bogată domina absolut tot, iar clasa săracă ajunsese atât de săracă încât efectiv nu se mai putea întreține. Iar pentru a evita distrugerea „coeziunii sociale”, cetățenii liberi erau hrăniți de bogați cu produsele de bază, iar ca bonus, primeau și o intrare la o manifestație plăcută vulgului(curse de cai, spectacole sângeroase cu gladiatori s.a.m.d.). În schimbul unei „urări de complezență” adresată nobilului căruia îi era arondat, cetățeanul liber primea „pâine și circ”, iar coeziunea socială funcționa. Desigur, pe măsură ce deficitele imperiului se înmulțeau, coșul de supraviețuire scădea. 

„Orbirea” a ajuns astfel să funcționeze într-un sens parșiv. Pe măsură ce Roma se transforma într-o cloacă din ce în ce mai mare, atracția sa devenea și mai irezistibilă. Dacă la început migrația era combătută prin tot felul de politici, la un moment dat nicio reglementare n-a mai fost eficientă. Și, mai mult, de la simplii migranți în căutarea „oportunităților infinite” s-a ajuns ca la porțile Romei să bată armatele barbarilor în căutare de jafuri grase. Asta a condus la realizarea multor compromisuri. Astfel, granițele Imperiului au ajuns să fie păzite de barbarii înțeleși cu conducerea imperială. Din aceste înțelegeri rezultau altele, precum facilități în comerț, ceea ce făcea ca barbarii să devină parte a fenomenului economic roman, însușindu-și o halcă din veniturile statului. Mai mult, „multiculturalismul roman”, a făcut ca numeroși barbari să-i adopte metodele, să adere și să învețe „bunele practici” ale Imperiului. Treptat, barbarii au devenit mai pricepuți decât romanii, preluându-le din ce în ce mai multe activități. Soldatul roman, altă dată standardul reprezentativ al cetățeanului imperial, se transformă treptat în soldat roman cu origini barbare. 

Desigur, Roma avea strategiile sale de putere. „Ideologia” statului(îi spun așa într-un mod forțat, dar reprezentativ) făcea ca în procesul de romanizare un barbar să se transforme într-un cetățean de bază al Romei, profund dedicat acesteia. Astfel au fost numeroși conducători barbari care au stat la baza perpetuării statului roman. În termenii de azi, Roma era un imperiu multicultural, în care nu existau „probleme rasiale sau religioase”. Toți zeii erau acceptați și introduși în panteonul roman, toate practicile erau acceptate(inclusiv cele sexuale, indiferent de natura lor!), astfel încât societatea era una suficient de permisivă pentru a accepta pe oricine. Doar că, pe acest drum al romanizării au apărut accidente, apărând din ce în ce mai des cazuri de barbari semi-romanizați, pentru care Imperiul era o entitate numai bună de profitat de pe urma ei. Chiar dacă erau acceptați în interiorul său, aceste entități trăiau atomizat, în propriile grupuri, refuzând diluarea în marea masă a Imperiului. Evreii sunt un caz de populație care, deși profita de oportunitățile Romei, nu aveau cum să se integreze întrucât Dumnezeul lor nu putea fi pus pe aceeași poziție cu ceilalți zei. Asta nu înseamnă că nu erau evrei perfect integrați și rupți de comunitatea lor. Iosif Flavius, de exemplu, era consilierul lui Titus în vremea distrugerii totale a Ierusalimului. În aceeași incursiune istorică, Titus era însoțit și de Irod Agripa al II-lea, iudeu romanizat și de sora acestuia Berenice, care împărțea patul atât cu Titus, cât și cu fratele său. Acest cvadruplu ciudat a contribuit definitiv la ștergerea Ierusalimului de pe fața pământului în anul 70. Asta însă nu înseamnă că iudeii erau integrați în imperiu, cele trei personaje care-i serveau lui Titus fiind excepțiile.

Dar nu numai evreii erau atomizați ci, pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai mulți barbari deveneau semi-imperiali, beneficiind de oportunitățile Imperiului, dar trăind atomizați în propriile comunități. Cu timpul, granițele Imperiului devin ocupate de astfel de triburi care nu împărtășeau sub nicio formă idealurile romane, ci profitau exclusiv de poziția lor de forță din ce în ce mai pronunțată. 

Dar ce era cu barbarii? De ce ajunseseră ei din Asia la porțile Romei? Ei bine, și aici e vorba de un ciclu, anume de unul climatic. Lipsa precipitațiilor din Asia i-a făcut pe oamenii stepelor să caute bunăstarea în alte zări și așa, popoare întregi au venit în număr mare în Europa unde viața era mai verde, având suficiente resurse pentru traiul lor. 

Intuiți cred, din ceea ce enumăr aici, confluența mai multor cicluri, din domenii diverse și de naturi diferite, care au acționat în același timp împotriva Imperiului. Asta în timp ce resursele se împuținau și polarizarea creștea. Elitele Romei deveneau din ce în ce mai bogate, în timp ce săracii deveneau din ce în ce mai săraci. Culmea, în această perioadă de declin apare și vârful ciclului imobiliar, pământul de pe Capitoliu crescând la o valoare atât de mare încât prețul nu-și va reveni decât aproape două milenii mai târziu.  

Toate aceste cicluri intrate în declin au avut fiecare contribuția lor în „lucrarea finală” a prăbușirii. Fie că vorbim de crize financiare, de scăparea de sub control
 ,a finanțelor publice, de înrăutățiri ale ciclului climatic, de crize alimentare, de molime apărute nu se știe de unde, de crize de identitate s.a.m.d., toate acestea luate împreună au conlucrat la rezultatul final, anume prăbușirea marelui imperiu al antichității. 

Vom trece acum de la abordarea lui Gibbon către cea a lui Quigley care, în impresionanta sa lucrare ne dă o istorie a creării elitei care stă în spatele tuturor construcțiilor politico-economice de azi. Nume de care nu ați auzit niciodată, precum Rhodes, Milner, Curtis, Brand, Marris, dar și mulți alții, interacționează înainte de construirea lumii pe care o vedem azi, împărțindu-și hălci întregi de lume prin intermediul instituțiilor pe care le creează și pe care le dirijează din spate. Quigley are meritul de a prezenta evoluția lumii vizibile ca efect al amplelor mișcări subterane, dând coerență și înțelegere mediului în care ne mișcăm. Chiar dacă puterea celor din secolul XIX părea atât de mare prin prisma manipulării teritoriilor după bunul lor plac, evoluția e totuși una exponențială către puterea elitelor de azi care, dintr-un simplu capriciu, pot închide toată lumea în pușcărie sau pot porni războaie după bunul plac. Lucrările lui Quigley au meritul excepțional de a prezenta dezvoltarea „stratificată” a lumii, punându-ne astfel în gardă în ceea ce privește evitarea capcanelor de percepție. 

Și uite-așa ajungem la Turchin. De ce-mi place Turchin? Pentru că analizează totul ca pe un sistem, pentru că vede ciclurile istorice și înțelege exact rolul acestora în dezvoltarea și căderea civilizațiilor. Turchin își bazează afirmațiile pe seturi extinse de date pe care le tot strânge în proiectul său denumit „Seshat”(numele zeiței egiptene a scrisului, înțelepciunii și cunoașterii, dar și a „arhivării” prin prisma îneletnicirii sale de a consemna anii de guvernare ai regelui). Desigur, opiniile îi sunt contrazise de anumiți istorici care se declară împotriva unei asemenea abordări care nu coincide cu modul clasic de interpretare a faptelor istorice. Turchin face apel la analize statistice care țin mai degrabă de domeniul „big data” și de aceea argumentația sa este de multe ori de neînțeles pentru un istoric clasic. Totuși, rezultatele sale sunt remarcabile. El vede istoria ca o înlănțuire a unor șabloane(modele) integrative și dezintegrative, care survin la intervale oarecum regulate de timp. De mai multă vreme subsemnatul v-avorbit despre ciclurile istorice și despre rolul lor. Turchin a devenit cunoscut când a spus că, începând cu anul 2020, Occidentul și America intră într-o ultimă fază dezintegrativă care se va face cunoscută prin largi acțiuni de nesupunere civică, război civil, crize de toate tipurile, dar și o creștere a polarizării sociale și acțiuni nebunești ale elitelor. Ce vedem acum este exact ilustrarea concluziilor pe care le trage Turchin. Doar că mai e ceva.

Aici începem să introducem în ecuație ... barbarii. Gibbon ne arată ce se întâmplă atunci când barbarii adoptă metodologia imperiului, dar o aplică strict în beneficiul lor. Absolut toate puterile aflate în ascensiune(fie că vorbim de cele de primă mână precum China, Rusia India, dar și cele de pe eșalonul imediat următor precum Arabia Saudită, Brazilia, Africa de Sud s.a.m.d.), au o organizare similară sistemului occidental, dar implementată pe jumătate și înlocuită în zonele disfuncționale cu shortcut-uri(ar fi trebuit să folosesc autohtonul „scurtătură”, dar termenul englez e mult mai sugestiv) care sunt, în același timp, atât proiecții ale puterii liderilor respectivelor societăți, dar și elemente optimizate și coerente ale statelor respective. Astfel se ajunge ca numeroase chestiuni care pun Occidentul în impas să-și găsească rezolvări rapide și fluide în societățile „barbarilor”. Loviturile aplicate de barbari sunt de-a dreptul dure, chiar dacă nu ucigătoare pentru Occident. Vedem cum Rusia dinamitează sursele occidentale de grâne. O face cu efect dublu: distrugând grânele ucrainene nu doar păgubește teribil mafia elitelor occidentale aflată în spatele întregului comerț cu cereale de acolo, dar lovește și la baza societății producând creșteri ale prețurilor care amplifică polarizarea socială ajunsă oricum într-o zonă de-a dreptul nesustenabilă. Tentativele de ripostă ale Occidentului sunt sortite eșecului. Astfel SUA ajunge din necesitate să-și încalce propriile embargouri, importând atât uraniu, cât și hidrocarburi direct din Rusia. Uneori o face pe ascuns, apelând însă la alți „barbari”, indienii, care doar din funcționarea lor ca piață proxy încasează taxe usturătoare de la Imperiu. Desigur, nu mai există crize ale epuizării argintului, ceea ce i-ar face pe unii să spună că SUA de azi, spre deosebire de Roma antică, are capacitatea de a produce bani(adică bunăstare) la infinit. Aici chestiunea e discutabilă, mai ales prin prisma ultimului summit BRICS.

Serghei Glaziev, geniul din spatele lui Putin, a rezumat excelent aspirațiile membrilor BRICS. China nu-și dorește pentru yuan statutul de monedă de rezervă, la fel cum nici Rusia nu-și dorește asta pentru rublă. Motivele sunt cât se poate de clare: pentru a fi monedă de rezervă trebuie să lași liberă circulația acesteia, fapt care nu se poate întâmpla nici în China și nici în Rusia. Controlul capitalurilor face parte din acea zonă de „proiecție a puterii liderului local, dar și de optimizare și funcționare coerentă a statelor respective”! De asemenea, statele puternice ale BRICS nu vor nici să cadă în capcana în care anumite țări și-ar tipări aiurea monedă proprie, doar pentru a beneficia de achiziția de produse din țările bogate ale „polului economic rebel”. Astfel, conform lui Glaziev, trebuie introdus un element de stabilitate care să fie și suficient de democratic, dar și versatil. Acest element este „produsul palpabil”, adică, prioritar aurul, dar și petrolul sau alte materii prime răspândite destul de democratic prin țările aderente la BRICS. Și de-aici începe nebunia întrucât noul framework - care se va transforma într-o monendă imposibil de influențat - va influența nu doar economiile BRICS, ci întreaga lume. 

Multă vreme, proiecția puterii americane în lume au fost bazele militare răspândite peste tot. „Aducătorii de democrație” cățărați pe tancuri, dincolo de democrație veneau cu „foaia de parcurs” care însemna cedări comerciale de neacceptat, adoptate însă cu ușurință de statul amenințat altfel cu distrugerea din temelii. Mai funcționează asta? De fapt tocmai aici e paradoxul: sub noul framework economic asupra căruia s-a căzut de acord, armata americană, altădată un activ important al SUA, se transformă într-un pasiv păgubos. Energofaga „cucerire a mărilor și oceanelor” devine o ocupație fără sens, mult prea scumpă și cu rezultate îndoielnice. Ca să nu mai vorbim că introducerea aurului și a altor materii prime într-o schemă de garantare a noii monezi nu-i nimic altceva decât echivalentul epuizării minelor de argint din Spania!

„OK, ceea ce spui tu are sens, dar totuși, când se va întâmpla?” - m-a întrebat cu neîncredere un amic, la fel cum probabil mă va întreba și cititorul acestor rânduri. Răspunsul este precis și vag în același timp. Fără doar și poate, dărâmarea imperiului Occidental, al cărui vârf imperial e SUA, nu se va petrece într-o perioadă atât de mare de timp deoarece este un imperiu contemporan, care are o eroziune sporită de accelerarea istoriei. De asemenea, esențială în cădere este vechimea structurii. În cazul Imperiului American avem doar 100 de ani, ceea ce înseamnă o perioadă substanțial mai mică decât cea a Imperiului Roman. De aceea pot spune că picajul american se poate petrece la fel de sigur într-o zi sau într-un deceniu. Este la fel de probabil ca mâine dimineață să vă treziți într-o lume radical schimbată, la fel cum e posibil ca marea schimbare să se petreacă treptat în următoarea decadă. Totuși, conform metodologiei proprii, tot fac o previziune de o vreme încoace pe care mă simt dator să o repet. Părerea mea este că vom avea un picaj brusc, o fracturare teribilă a întregii structuri, care se va petrece în 2024. Așa cum am spus-o în repetate rânduri, anul 2024 este anul de confluență al mai multor cicluri istorice, de durate diferite, din domenii diferite, astfel încât sunt încrezător că anul care vine va fi cel care va shimba definitiv paradigma, Occidentul intrând pentru o lungă perioadă de timp într-un nefast con de umbră al istoriei.