Ce se întâmplă cu adevărat în UK?

Mă uit la câte vorbe mari se aruncă în spațiul public și-mi vine să râd. Toți cei care n-au habar despre ceea ce se întâmplă în Insulă își tot dau cu părerea, picând din nou în ghearele celei mai banale fente posibile. N-are cum să nu-mi vină în minte diferențele covârșitoare dintre prezentarea „fenomenului riot” din 2011 în media internațională față de ceea ce se întâmpla cu adevărat în Londra, unde mă aflam. Ceea ce se observa atunci cu ochiul liber, era imensul experiment social care-mi amintea de vremurile comunismului de la noi. După ce „oamenii răi” incendiau afaceri sau mașini ale unor cetățeni banali(niciodată vreun sediu sau sucursală de-a vreunei multinaționale!), apăreau „oamenii de bine” cu mop-urile ca să curețe și să facă ordine în urma „barbarilor”. Iar, ca să fie treaba treabă, la fața locului sosea BBC-ul care făcea reportaje de-a dreptul ofilitoare de care nici măcar responsabilii din TVR-ul ceaușist n-ar fi fost capabili. 

Să vedem ce se întâmplă acum, când vedem cu ochiul liber o serie de manifestări împotriva imigrației. Văzând dezordinile de pe străzi și cunoscând realitățile din Insulă, n-ai cum să nu te întrebi cine anume e în spate și ce urmărește? A crede că englezul de rând este capabil de revoltă e cea mai mare prostie posibilă. Englezul de rând este un împuțit, care trăiește într-o mizerie de nedescris, de cele mai multe ori își câștigă  banii fără să muncească și are ca unic ideal consumul de alcool mult peste orice măsură. Englezul de rând se revoltă doar la beție, atunci când echipa de fotbal câștigă sau pierde. Iraționalul care-i domină viața este generat de pușcăria în care-și duce existența și din care singurul refugiu este alcoolul. Cam ăsta-i englezul tipic. 

Englezul e maleabil precum o bucată de plastilină. Nu are opinii clare deoarece el nu trăiește, ci, mai degrabă, are o existență semi-anesteziată. În timpul zilei este anesteziat de normele sociale atent supravegheate, în timp ce seara se refugiază în băutură sau droguri, auto-anesteziindu-se chimic. A crede că o asemenea ființă e capabilă de revoltă este o iluzie. Dar, cu toate acestea, îi vedem pe străzi urlând împotriva musulmanilor. Și abia de-aici începe discuția deoarece, a reuși să miști într-un asemenea mod masele imbecilizate englezești, este o performanță demnă de forțe subterane. 

Un observator serios, va constata, în primul rând, că scânteia generatoare a revoltelor este una falsă. S-a spus că un musulman se află la baza unor crime, fapt care nu este adevărat. În realitate, crimele au fost săvârșite de un imigrant din Rwanda, care nu era musulman. Apoi, lucrul și mai flagrant este reprezentat de apariția în primele linii ale așa-zisei lupte, alături de steagurile Regatului Unit a unui steag care n-are de-a face cu socoteala de acolo. M-am uitat la imagini din mai multe localități și acel steag apare mereu. Păi care-i treaba? Cumva se sugerează că acel steag este „dorința poporului” care nu mai suportă atitudinea guvernanților? Fix asta! Dar care-i atitudinea guvernanților care supără? Desigur, declarațiile din ultima perioadă, conform cărora nu vor mai livra arme Israelului și că, dacă Netaniahu va ajunge în Insulă, va fi arestat și predat Tribunalului Penal Internațional. Uff, prea pe față, prea ca la țară, vorba reclamei.

Îmi place că oamenii se încing și pică după fentă. Se spun vorbe mari, cum că englezii își vor țara înapoi. Oameni buni, sunteți proști? Păi ca să-și ia țara înapoi, englezii trebuie să poată face asta. Dacă n-au putut s-o facă în ultimele trei secole, cum ar putea-o face acum? Să presupunem însă prin absurd că ar face-o, că „și-ar lua țara înapoi”. Ce s-ar întâmpla din momentul 2? Ar da afară imigranții? Foarte inteligent! Cine ar mai lucra în construcții, că domeniul e ochi de imigranți? Englezul beat și leneș, incapabil să se miște pe sine? Cine le-ar mai repara țevile de la case, că „instalatorul polonez” a ajuns un arhetip? Cine i-ar mai servi pe englezi seara, la cârciumă? Chiar sunteți copii încât să credeți că englezii mai sunt capabili să-și preia frâiele țării. 

Imigranții sunt acum sângele Marii Britanii. Dacă-i dai afară din țară, obții fix ceea ce pățește un om căruia îi este scos sângele: moare! Nu-i nicio exagerare, e realitatea. Faptul că Londra are primar pakistanez și că premierul e un indian, care nici măcar nu-i prea mintos, ne arată o stare de fapt: Anglia nu mai e de mult a englezilor. Și nici nu mai poate fi vreodată întrucât englezii au încetat să mai existe ca nație. Pentru a-ți lua țara înapoi, trebuie să fii capabil s-o faci, să ai vitalitate ca popor. Iar englezii nu mai au de mult nimic. Aviz și pentru noi!

Mulți sunt consternați de „invazia Islamului”. Păi, în condițiile în care bisericile sunt vândute și transformate în spații de depozitare, cluburi sau magazine, la ce trebuie să te aștepți? O religie tot trebuie să existe și, în situația de față, Islamul este religia vie, cea care-și face loc ușor într-o zonă păgânizată. E o lege nescrisă care ne demonstrează că zonele sterile din punct de vedere religios sunt cu ușurință acaparate de religiile coerente. Cei care nu știu istorie ar trebui să învețe cum s-a răspândit Islamul. Unii, mai puțini la minte, cred că a fost impus cu forța, ceea ce e absolut fals. Istoria ne arată că în zonele cucerite de arabi, Islamul era un privilegiu rezervat doar armatelor de ocupație și interzis localnicilor. Explozia numărului de credincioși apare târziu, după ce localnicii au făcut presiuni pentru a li se permite aderarea la religia ocupantului. Chiar și după ce Islamul a devenit religie dominantă peste tot în Imperiu, popoarelor cucerite nu li se impunea religia ocupantului. Otomanii, de exemplu, percepeau o taxă, care nu era foarte mare, celor care nu erau musulmani și, în rest, îi lăsau să-și practice în voie religia. 

Islamul din Anglia se limitează, în mare, la cei cu origini în Orientul Apropiat și Africa de Nord. Însă, în cazul căsătoriilor mixte, religia adoptată este Islamul, iar copiii rezultați sunt educați de mici în spiritul acestei religii. Este însă un fenomen natural, nu-i nicio conspirație la mijloc. Culmea, în tot acest vârtej, englezoaicele care-și iau soți musulmani sunt, în același timp, materialul genetic salvator pentru acele comunități, dat fiind faptul că fenomenul cosangvinității în zona musulmană este deosebit de ridicat(se vorbește de procente care ajung pe la 80%!). Iată așadar o utilitate a englezilor, una pe care nu și-ar fi dorit-o, în mod sigur.

Revenind la nebunia care se manifestă acum în Regatul Unit, trebuie să mai vedem și altceva, anume reacția comunităților de imigranți. Aceștia formează imediat grupuri și, nu de puține ori, reușesc să anihileze așa-zisele „manifestări de mânie”. E un fenomen care ne arată că imigranții nu mai au niciun stres în ceea ce privește drepturile lor, iar dacă se pune problema de violență, sunt mult mai capabili decât localnicii în tranșarea situației. 

Văzând mișcările din ce în ce mai violente, nu știu de ce îmi vine să mă întreb dacă nu cumva niște tartori din Insulă simt cum începe să le fugă pământul de sub picioare. Ar fi o teribilă ironie a istoriei ca, tocmai cei care-au pus la punct conspirația amestecului populațiilor pentru obținerea omului-sclav, tocmai aceștia să fie printre primele victime ale propriei lor nebunii. N-ar fi o premieră, ba, din contră, o confirmare a unui fenomen cvasicunoscut care ne îndeamnă să nu săpăm groapa altuia deoarece rezultatele pot fi surprinzătoare.