Ne-a lovit deja schimbarea

Am ascultat cu emoţie declaraţia lui James O'Keefe. De fapt emoţia a plutit în aer în întregul său discurs, fiind simţită de toţi cei care au văzut clipul. E geu ca după atâta amar de vreme să te trezeşti dat afară din organizaţia pe care tu ai fondat-o. Şi, pentru omul normal, e absolut imposibil de înţeles aşa ceva.

Oricum am da-o, Project Veritas înseamnă James O'Keefe, iar James  O'Keefe înseamnă Project Veritas. N-ai cum să faci altfel asocierea. Şi, cu toate acestea, în vârful absolut al carierei, atunci când  O'Keefe a reuşit să trântească un gigant precum Pfizer, îi vine sfârşitul în organzaţie. Vă daţi seama cât de rece şi cât de penibil? Nişte nulităţi pe care nu le cunoaşte nimeni au decis buşirea din interior a celei mai cunoscute organizaţii de investigaţie. 

În discursul său O'Keefe vorbeşte despre presiuni imense venite din exterior. Înţelegeţi cum funcţioneză mafia? Practic, la momentul la care s-a decis debarcarea sa, forţele adverse au acţionat într-o ticăloasă sinergie şi au reuşit să demoleze întreaga structură independentă a Project Veritas. O spun limpede deoarece e clar că Project Veritas nu va mai exista. Se va dizolva întrucât în urma acestei operaţiuni nu mai are pic de credibilitate.

Mulţi îşi pun speranţa în  O'Keefe care, în discursul de adio, a sugerat că va continua sub un alt nume. Personal nu cred că se va întâmpla asta. Pentru a lansa un nou proiect e nevoie de bani şi de notorietate. Project Veritas a ajuns aici după 13 ani de muncă. Într-adevăr, acum  O'Keefe are notorietate, dar e imposibil de construit de la zero o organizaţie precum Project Veritas.

Ceea ce vedem acum, atât de limpede, atât de clar, este schimbarea. Adevărul trebuie să moară pentru ca minciuna să persiste. Moartea Project Veritas este imaginea clară a noii lumi. Lumea în care, pur şi simplu, adevăraul va fi omorât pentru ca minciuna să poată face agenda. Iar oamenii, din păcate, deja s-au obişnuit cu natura toxică a acestei noi lumi. În continuare toţi se uită în gura jurnaliştilor compromişi, în continuare lumea execută instinctiv comenzile primite prin intermediul mediei, în continuare „adevărul e al celor din spate”. Iată schimbarea petrecându-se în direct.

N-am nici cea mai mică îndoială că pe măsură ce tirania va creşte, libertatea va fi şi mai înlănţuită. Pe măsură ce noua agendă se implementează, cei care afirmă adevărul vor fi reduşi la tăcere. Teroarea e în jurul nostru, e singura constantă deja „universal recunoscută”. Văd în jurul meu din ce în ce mai mulţi oameni cărora le e frică să afirme ceea ce simt. E simptomul a ceea ce urmează. Sau, mai bine spus, a ceea ce deja s-a întâmplat. 

Mă tot întreabă mulţi „ce e de făcut?”. Alţii, mai disperaţi, mă trag de mânecă la modul brutal: „tu ce naiba faci în afară de a scrie?”.  În alte vremuri, asemenea admonestări mă enervau. De data aceasta înţeleg că e vorba de disperare. Chestiunea e simplă: pentru orice om al zilelor noastre totul se blochează în momentul în care trebuie să acţioneze. Atunci când i se cere - de către propriul interes, nu de altcineva - să se implice, atunci diavolul laşităţii acţionează: „lasă-i pe alţii s-o facă” - îi spune acesta de undeva din fundul inconştientului. Brusc, ciudata voce interioară începe şi argumentează: „Până la urmă e bine aşa cum e. Uite, poţi face ce vrei! Doar ţii minte că pe vremea comuniştilor eram săraci şi n-aveam voie să spunem nimic. Uite, acum avem de toate şi dacă e să spui poţi spune ce vrei. De ce să pierzi toate astea pentru o prostie? De ce să rişti ieşind în faţă?”. Iată procesul care-i ţine pe toţi într-o letargie din care nu mai există scăpare. 

Ştiu că nu se va schimba comportamentul oamenilor! E în firea lucrurilor să se întâmple aşa. De aceea laşitatea îi ţine pe oameni închişi în sine. De aceea „nu se mai poate face nimic”. E oarecum frustrant să constaţi că „nu se poate face nimic”, în ciuda faptului că, pentru a se corecta nebunia e nevoie de foarte puţin. Dar aşa se întâmplă de când lumea. Omul se topeşte în laşitate până când e copleşit total, până când e sufocat, precum mielul care merge la tăiere. „Aşa merg lucrurile” - vorba bătrânului Kurt. În timp ce salvatorii eşuează încearcând să-i convingă pe oameni să facă ceva pentru a scăpa de sclavie, ticăloşii care implementează tirania strict în beneficiul lor sunt vedetele care câştigă de fiecare dată meciurile de etapă. Iar salvatorii sunt victimele perpetue. Iată despre ce e vorba când vorbim despre „ticăloşia sistemului”.

Schimbarea s-a făcut, dragii mei. Teroarea şi tirania deja au luat în stăpânire lumea. O vedeţi în propriul comportament. Se întâmplă pentru că se întâmplă. Tăvălugul e deja peste noi. Project Veritas e doar începutul lungii tăceri a adevărului. V-o spun de-aici, din colţul acesta de net, încă „uitat de lume”. O să scriu cât se va mai putea, dar sunt ferm convins că nu se va mai putea mult timp. Tăvălugul care vine e mult mai puternic decât vă puteţi imagina şi de venit vine mult mai repede dect am putea noi crede.

De fapt, dacă vrem să fim sinceri, ar trebui să înţelegem că „Noua Lume” e deja aici. De-aici vine instinctul nostru de „a ne proteja”, acea laşitate de care vorbeam mai sus. Pusul pumnului în gura celor care spun ceea ce deranjează e deja o practică. Cenzura se face la scară largă: în presă, pe reţelele sociale şi chiar în relaţia directă dintre oameni. De câte ori nu auziţi „nu spune aia că nu e bine”? 

„Accidentul” de la Project Veritas e doar partea vizibilă a unui gigantic proces în desfăşurare. Urmează să vedem din ce în ce mai multe explozii, mai mari sau mai mici. De la instituţiile mari până la cele individuale. Nu glumesc, deja e vizibil cu ochiul liber. Interesul „pacificării”(a se citi încorsetării) individului e atât de mare încât se consumă energii imense în această direcţie. 

Tirania prinde aripi, dragii mei! E îngrijorător inclusiv pentru mine, chiar dacă nu depind de vreo organizaţie sau de vreo finanţare. Capacitatea şi puterea noii tiranii este atât de mare încât se va manifesta chiar şi-n cele mai mici detalii. Se va vedea inclusiv la nivelul discuţiei dintre oameni. Aşa că, „vremurile acelea” sunt mai apropiate decât credem noi.