Adevărul despre bani pe înţelesul tuturor

Toată demonstraţia făcută în articolele anterioare a avut un scop precis pe care nu l-am dezvăluit. Sunt cititori care vor susţine că am vorbit despre datorie şi raportarea ei la puterea statelor. Mai sunt alţii care vor spune că am făcut-o pentru că sunt pro-rus(da, sunt mulţi!), la fel cum sunt şi unii, probabil mai puţini, care cred că am vorbit despre indicatorii economici. 

Au fost nenumărate întrebări legate de „cine deţine aceste datorii”? E în acelaşi timp simplu şi complicat. Nu vă gândiţi că nu se poate calcula. Ba se poate şi destul de simplu. Însă nu este vorba doare de calcule aici, ci de a merge în adâncime. Iar a merge în adâncime presupune un efort consistent care se va termina, în majoritatea cazurilor, cu eticheta de conspiraţionist pe care, de altfel, deja o deţin. Însă această coborâre „în adâncuri” nu-i scopul articolului de faţă. Vreau să rămânem la suprafaţa, la lucrurile uşor verificabile, iar pe baza lor să vedem cum stăm.

Aşadar m-aţi întrebat cine sunt ăia care deţin datoriile. Sunt mulţi şi ne-ar lua mult să-i enumerăm pe toţi. Dar ce-aţi zice dacă vi l-aş arăta pe cel mai mare? Ar servi şi scopului acestui articol. Să tragem deci cortina şi să ne uităm cu atenţie la cel mai mare creditor al lumii: Banca Japoniei. Nu v-aţi fi aşteptat la asta! Banca Centrală a Japoniei deţine aproape jumătate din imensa datorie publică a ţării, dar e foarte interesată şi intră „la rupere” de fiecare dată când SUA mai are nevoie de un cumpărător pentru datoria sa suverană. 

Ştiu că-s mulţi cei care ar putea să vă vorbească zile în şir despre „inteligenţa japonezilor”, despre eficienţa lor şi alte asemenea chestii propagandistice. Eu, prin dezvăluirea pe care v-am făcut-o, nu fac altceva decât să vă arăt cum au descoperit japonezii „piatra filosofală” a alchimiştilor. Banca Centrală împrumută direct guvernul susţinând ceea ce unii consideră „miracolul japonez”. Dacă voi spune adevărul, anume că „miracolul” ăla nu e ieşit din feudalism, se vor găsi destui să mă înjure. La fel cum a fost pe vremea în care vă spuneam că Goshn a fost arestat în Japonia nu pentru vreo scamatorie financiară - nu vreţi să ştiţi cum se scot bani din „tigrii japonezi”! - ci pentru că a vrut să eficientizeze activitatea de producţie auto prin închiderea unor fabrici la care întreaga structură de personal era plătită degeaba. Însă asta nu se poate în sistemul feudal din Japonia. Dar să nu divagăm.

Japonia, cu tot feudalismul ei, nu face altceva decât să aplice o schemă pe care a învăţat-o bine. Când a făcut trecerea de la feudalism la industrialism, a învăţat lecţia industrialismului atât de bine încât a reuşit să conserve feudalismul transformându-l în „democraţie industrială”. Nu, nu-i glumă! Japonezii chiar au studiat şi înţeles modelul extrem de bine. De-aia le-a şi reuşit imposibilul. Dar care e modelul? Şi care e secretul?

Am cam cotit-o mult, am dat apropouri ca să vă fac să conştientizaţi răspunsul la o întrebare simplă şi, în acelaşi timp, fundamentală, anume „ce este banul”? Acesta e al treilea episod şi tot ce v-am scris până acum a fost scris pentru a vă face să vă daţi răspunsul la această întrebare. Ce este banul? E o valoare, un mediu de transfer, o facilitate? Ce este? Nu-i ciudat că nimeni nu v-a spus asta, că nu se face în şcoli şi nici măcar în facultăţile de profil? Faceţi cunoştinţă cu cel mai mare secret al tuturor timpurilor care, în acelaşi timp, e la vedere. Banul nu e o valoare şi nu stochează nimic magic în el. Banul nu e un mediu de transfer, ci devine indirect asta. Iar banul, aşa cum îl avem azi, nu are nicio legătură cu banul istoric. De ce? E simplu: funcţia banului a fost schimbată brusc, prin înţelegeri secrete în care toată lumea implicată a câştigat. După ce ştii esenţa poţi profita. Deci ce e banul? Banul e datorie! O entitate, Banca Centrală, emite nişte hârtii. Tu, acceptându-le, spui că eşti de acord cu acea datorie care a ajuns la tine. Când îţi vinzi munca pe hârtiile acelea, tu de fapt accepţi să cumperi datoria aceea deoarece ai încredere că se va găsi cineva s-o cumpere de la tine dându-ţi bunul lui pe datoria aceea. Adică e o chestie de încredere. Când iau banii tăi înseamnă că am încredere în datoria ta.

Că datoria nu poate fi plătită e de domeniul evidenţei. Un ban care iese acum pe piaţă, are inclusă în el şi o sumă suplimentară, anume dobânda la datoria pe care o reprezintă. E ca şi cum fiecare măr pe care l-ar culege un agricultor ar avea înglobat în el că peste zece ani se va întoarce încă un măr din neant. Cum se poate asta? Nu se poate, e partea imaginară a monedei. Care parte imaginară funcţionează atâta timp cât e mai mică decât partea reală. Când însă imaginarul se apropie de real şi devine vizibil se întâmplă ... ceea ce trăim acum.

Iată cum s-a schimbat percepţia. Ce înseamnă că eşti bogat? Că ai un munte de hârtie care de fapt atestă că deţii o datorie care, la origine nu e nimic? Mă rog, mai fi o vorbă goală numită „garanţia de stat”. Nu vi se pare că în ultima perioadă au apărut numeroşi „binefăcători” care vă prezintă dezavantajele proprietăţii? Elon Musk ne inspiră locuind într-o baracă. Cică aia e tot ce-i trebuie. Dementul de la Davos i-a făcut o publicitate exagerată lui Nicholas Berggruen, cunoscut şi sub numele de „miliardarul fără casă”. Berggruen ssusţine că s-a plictisit de achiziţia lucrurilor şi de aceea locuieşte la hotel. Frumos, numai bun să impresioneze tefelimea. Nu vă vine în minte sloganul: „you will own nothing and you will be happy”? De ce asta? Hai, gândiţi-vă că e logic. Extrem de logic!

Să trecem însă la pasul următor. Cine apără „marele nimic” reprezentat de banul ca datorie? Păi am spus-o, „garanţia guvernamentală”. Care garanţie e cu atât mai mare cu cât eşti mai puternic. De ce e dolarul moneda mondială? Pentru că dacă nu crezi în cuvântul lor, te pacifică pe loc. Şi-ţi aduc democraţia, alegerile libere, anticorupţea(sic!), liberul schimb şi restul reţetei. Cunoaşteţi singuri. Însă, puterea colosală a Americii nu vine doar din armată, ci şi din puterea de a-i influenţa pe ceilalţi sclavi ai săi. Ai intrat în conflict cu America, ai intrat automat şi cu Europa, cu Anglia, cu Australia şi o căruţă de alţi vasali. Poate că nu te atacă militar, dar le poate „recomanda” vasalilor să nu mai facă afaceri cu tine. Şi-atunci ajungi să te rogi să te lase să-i recunoşti datoria sa, adică banul său, dolarul. Ei bine, asta a funcţionat până de curând, mai precis până în 2008. La fel cum „morişca japoneză” a funcţionat până în 1980 şi de-atunci e din ciclul „Mircea, fă-te că lucrezi!”. 

Ce se întâmplă acum? Smardoiul american - până acum campion absolut atât militar cât şi economic - are probleme majore. Din punct de vedere economic China îi suflă puternic în ceafă. Mai are 5 trilioane de $ de adăugat la PIB şi gata, devine numărul 1 mondial. Aici trebuie să vă mai spun un secret: China are PIB-ul de 15 trilioane de $ pentru că se raportează la dolar. Adică yuanii din economia chineză sunt convertiţi în dolari. Mai ţineţi minte de ce-i acuza Trump pe chinezi? Exact, că-şi devalorizează artificial moneda. Asta înseamnă că diferenţa dintre cele două ţări s-ar putea să fie mult mai mică sau s-ar putea să nu existe. Mă rog, nu ne luăm de la nuanţe. Pentru ca dolarul să fie în continuare „credibil” SUA ar fi trebuit să aibă o economie de câteva ori mai mare decât următorul competitor. Cam cum era în raport cu economia Japoniei. Ceea ce acum nu mai e cazul. 

Şi din punct de vedere militar sunt probleme majore deoarece SUA a cam rămas în urmă. Da, în continuare are mult armament convenţional, în continuare are arme extrem de avansate şi portavioane, dar ce te faci atunci când acestea nu mai valorează nimic? Poate că indienii americani aveau mai multe cuţite şi arcuri decât europenii, doar că europenii aveau puşti. Şi-a fost stop joc. Cam la fel e şi acum. Degeaba ai portavion dacă ruşii au rachete precum Kinjal-ul sau Zirkon-ul pe care nu doar că nu le poţi intercepta, dar fac inutile portavioanele şi restul echipamentului convenţional. Nu intru în detalii, însă constat că distanţa militară dintre SUA şi Rusia nu este atât de mare pe cât trebui. De asemenea, nici distanţa militară dintre SUA şi China nu-i atât de mare. Şi-atunci?

Istoric ştim că au existat momente în care puterea militară a SUA era similară celei a URSS. Însă exista o imensă prăpastie între economiile celor două ţări. Iar partea economică a fost decisivă. Acum nu mai e aşa, lumea s-a complicat, au apărut mai multe puteri, unele ţintind la supremaţie mondială, altele dorindu-şi statutul de putere regională. Ceea ce trebuie să înţelegem din tot acest context este că SUA nu prea mai poate bate cu pumnul în masă pentru a-şi impune „credibilitatea”, adică banul. 

N-am putut să înţeleg niciodată cretinismul lui Biden care a izolat Rusia de dolar şi de serviciile şi sistemele adiacente acestuia. Mă rog, ce te poţi aştepta de la un moş băşinos(la propriu, întrebaţi-o pe Camilla!)? Aş vrea să vă atrag atenţia şi asura imbecilităţii celor care au impresia că „SUA a lovit mortal Rusia” cu această acţiune. De fapt ce a făcut SUA? Nu a mai dat voie ruşilor să le recunoască datoriile. Într-adevăr, în alte vremuri o asemenea opţiune putea fi considerată nucleară, doar că, aşa cum am mai spus, s-au schimbat vremurile. 

Când au fost luate primele sancţiuni împotriva Rusiei, am spus clar că e o prostie. Sancţiunile respective au propulsat Rusia în topul mondial al producătorilor agricoli, spulberând pur şi simplu SUA de pe piaţă. Acum, cu sancţiunile financiare, americanii şi partenerii lor europeni şi-au tras un glonţ în picior. Iar reversul s-a văzut: Putin cere ca gazul să-i fie plătit în ruble. E o chestie intermediară. Dacă ar fi vrut să arunce în aer toate finanţele mondiale, Putin ar fi cerut plata în aur, dar n-a făcut-o. Semn că încă mai are răbdare şi transmite că mai poate veni la masa negocierilor. Până nu e prea târziu. Însă nu cred că va reversa vreodată această operaţiune. Ce înseamnă să-i plăteşti gazele în ruble? Păi am spus-o: să-i recunoşti datoriile şi, mai ales, să ai încredere în ele. 

Biden vorbea despre o Nouă Ordine Mondială. Deja este! SUA nu-şi mai poate asuma rolul de lider absolut. Lumea s-a schimbat şi doar proşii ca noi se mai îmbată cu apă rece. Veţi constata aceasta în scurt timp. Şahul pe care Putin l-a dat cu rubla este un mesaj extrem de pervers. Tradus el sună aşa: „ori recunoaşteţi că suntem şi noi pe-aici, ori se dărâmă iremediabil întreaga schemă Ponzi pe care aţi pus-o la cale şi din care profitaţi!”. E o ameninţare nucleară pe tărâm financiar. 

În final vă mai spun ceva. Ruşii plătesc mărfurile indiene cu ruble, iar indienii plătesc petrolul rusesc cu rupii. Chinezii plătesc în raport cu Rusia în yuani, iar ruşii plătesc în ruble. Iranul vinde petrol cu yuani. Ştiţi ce înseamnă asta? Că peste 3 miliarde de oameni nu mai folosesc dolarul. Mai putem strânge lejer 1 miliard din celelalte ţări BRIC, plus mulţi alţi sateliţi de-ai acestora. Despre ce e vorba în adevărata Nouă Ordine Mondială vă las să decideţi singuri.