Cum poate evita România dezastrul energetic?

Discuţia pe care o deschid acum e una pur teoretică întrucât măsurile pe care le prezint aici sunt imposibil de aplicat într-o ţară condusă mai pervers decât conduci o colonie, în fruntea căreia sunt puse păpuşi telecomandate de interese străine. Ceea ce vom discuta azi este însă perfect natural într-o ţară care stă pe propriile picioare.

Aşa cum am spus ieri, urmează o criză energetică de proporţii. O criză cu două motoare ucigătoare: Green Deal-ul european şi situaţia din Ucraina. Care oricum par a fi mână în mână. Însă, indiferent de ceea ce avem, e important să vedem dacă se poate face ceva pentru noi ca naţiune. Iar răspunsul este, cât se poate de logic, DA.

România, spre deosebire de suratele sale europene, are resursele necesare pentru a-şi asigura la ora actuală independenţa energetică. De fapt, România e una dintre foarte puţinele state europene cu resurse naturale notabile. Doar că, în dulcele stil clasic, acestea sunt căpuşate de străini.  Aud tot felul de discuţii sterile despre imposibilitatea statului de a controla ceea ce se întâmplă în energie sau, mai mult, politicieni care propun tot felul de scheme de compensare. Absolut tot ceea ce vi se spune e o minciună neruşinată. Şi o să înţelegeţi imediat de ce. 

În primul rând să vorbim despre mult prea trâmbiţata compensare. Statul plăteşte companiilor private diferenţa de preţ. E normal? Evident că nu. Dacă mie mi-ar spune statul că plafonează preţul unui produs pe care-l vând către populaţie şi că pentru asta statul mi-ar da diferenţa de preţ, atunci preţul acelui produs ar sări în aer. E normal să se întâmple aşa, oricine vrea să-şi maximizeze profitul. Problema este însă cine plăteşte acei bani. Şi asta e lesne de înţeles deoarece statul subvenţionează un produs cu bani de la Buget, bani pe care nu-i are şi pe care trebuie să-i împrumute. Astfel, pentru datoria respectivă sunt solidar şi eu care consul 1 MW pe lună şi amărâtul care stă în bordei şi n-are curent electric. Aşa se ajunge, în mod indirect, ca pentru bunăstarea unuia care supra-consumă să plătească amărâtul care dârdâie în bordei, neconectat la sistemul energetic. Unii îi spun „redistribuire” acestui mod în care cei mulţi ajung să plătească excesele celor puţini. 

De ce se întâmplă toate astea? Pentru că nu se umblă la rădăcina problemei. Ca să înţelegeţi, în 1989, Ceauşescu era aproape independent energetic. La fiecare 5 ani introducea în sistem o capacitate suplimentară de 10 GW numai din energie hidro!!! Asta ca să înţelegeţi cum se lucra atunci. De asemenea, planurile pentru extinderea Centralei de la Cernavodă erau cât se poate de clare şi finanţabile. Aşadar, cu planurile lui nea Nicu s-ar fi ajuns rapid la o supraproducţie energetică. În mod evident, binefăcătorii ţării au făcut în aşa fel încât să distrugă absolut tot.

OK, pe unde am ajuns acum? Ca o idee generală, suntem la un consum de aproximativ 65%-70% din consumul din 1989, dar total dependenţi de exterior. Şi iată paradoxul care ne arată crima făcută până acum. Cu toate că avem resurse şi un consum de-a dreptul anemic nu mai suntem capabili să ne acoperim consumul din producţia internă şi apelăm la importuri din ţări care nu au resurse. Cum e posibil aşa ceva? Păi v-am tot povestit cum exportăm petrol pentru a importa benzină, motorină şi produse petrochimice. La fel se întâmplă şi cu energia electrică sau cu gazele. Există soluţii? Evident, dar pentru asta trebuie pus piciorul în prag.

Ca să ne înţelegem, resursele subterane ale ţării, chiar dacă sunt concesionate unor companii, sunt ale statului. Aşadar, statul poate stabili cu exactitate modul în care se exploatează. Se pune aşadar problema plafonării preţurilor şi a acoperirii necesarului energetic de la intern. Se poate face! Pentru aceasta trebuie dată o singură lege care să prevadă următoarele: 

  1. Interzicerea exporturilor energetice dacă nu sunt satisfăcute necesităţile interne pe termen scurt şi mediu;

  2. Calcularea preţului energiei la preţul de cost, nu la cel internaţional. 

Să vă explic situaţia. La punctul 1 e cât se poate de logic: n-ai voie să exporţi gaz dacă nu ai stocul înmagazinat pentru următoarele 12 luni. La fel, nu poţi exporta energie electrică sau petrol dacă nu e acoperit necesarul intern. Cum se vor calcula „cotele”? În funcţie de cota de piaţă. Astfel, unul care are 30% cotă de piaţă, poate exporta doar 30% din cantitatea exportabilă după ce s-a atins pragul la intern.  Asta va avea un efect dramatic asupra deficitului de cont curent care, peste noapte, se va micşora atât de mult încât va deveni aproape invizibil. Nu mă credeţi? Calculaţi diferenţa de preţ dintre exportul de petrol şi importul de produse petroliere finite şi o să vă cruciţi. Dar despre asta nu vă spune nimeni nimic, lăsându-vă să vă lamentaţi că voi sunteţi ăia care consumaţi mai mult decât produceţi.

În ceea ce priveşte punctul 2, abia acolo veţi înţelege tragedia. Hai să luăm un exemplu clasic: o cârciumă. Cu ce marjă merge un restaurant? În medie, între 30% şi 50%. OK, să presupunem că ar merge cu 100%. Dacă e aşa, ce marjă ar trebui să-i permit eu unei companii petroliere pentru resursa mea? 10%, 50%, 70%? Spuneţi o cifră! Eu, pentru că sunt generos aş spune aşa: un palier de variaţie între 275% şi 1000%, în funcţie de preţul internaţional. Aşadar, dacă preţul este la minim(adică 22$ la internaţional), compania să-şi poată pune la preţul de cost un adaos de 300%, iar dacă depăşeşte 180$(maximul de până acum) să-şi poată pune un adaos de 1000%. Vi s-ar părea corect? Staţi pe scaun că abia acum vine bomba: asta ar însemna ca la intern preţul petrolului să varieze între 22$ şi 80$(am luat ca etalon costurile de producţie din Rusia care sunt cam la media dintre cele două extreme, respectiv 4$ în Kuweit şi 16$ în Malaezia; pentru România costul pe care-l estimez este pe undeva pe la 6.5$/baril. Desigur, la banii ăştia statul nu ar mai trebui să încaseze accize, dar dacă vrea cu tot dinadinsul, poate să-şi adauge cât vrea la preţul ăsta! Reţineţi însă că la un preţ de vânzare de 80$, companiile de extracţie ar avea o marjă de 1000%! La energia electrică, cel puţin la hidro, scăderea e şi mai dramatică. Iar la gaze am ajunge să consumăm aproape pe gratis. De asemenea, pe lanţul transport-distribuţie aş plafona adaosul la 30%-40% din preţul de achiziţie. După cum observaţi, toată lumea câştigă extrem de gras, mult mai gras decât în restul sectoarelor economice!

Astfel, s-ar putea introduce lejer şi componenta de cărbune în mixul energetic, iar România şi-ar putea asigura fără nicio problemă independenţa energetică. Mai mult, producătorii ar fi interesaţi să acopere cât mai rapid necesarulenergetic al ţării pentru a putea exporta. Ce chestie! După cum observaţi e simplu, s-ar ajunge la preţuri decente, fără nicio subvenţie de la stat. Pentru asta însă ar trebui să avem stat, nu doar o mână de prădători imbecili care nu fac altceva decât să asculte ordinele externe. 

Şi-n final o glumă: Ciucă - ştiţi, ieroul(sic!) nostru obez de la Nassiriya - a anunţat schema de compensare care va fi valabilă începând cu ... 1 aprilie. Singura chestie pe care trebuie s-o sperăm este că va fi o păcăleală. Altfel, datoria publică a ţării va decola precum racheta!