Noua dezordine industrială

S-a trecut cu o foarte mare uşurinţă peste un eveniment industrial de proporţii: închiderea a două facilităţi uriaşe ale ArcelorMittal în Europa: Asturias(Spania) şi Bremen(Germania). Este o mişcare pur economică întrucât compania nu mai face faţă preţurilor exorbitante la energie, iar cererea este în scădere. De ce e în scădere? Din cauza fracturării cererii de la bază ca efect al inflaţiei ridicate. 

Un element similar cunoaşte şi Electrolux, cel de-al doilea producător mondial de electrocasnice. Sufocarea cererii conduce la o încetinire vizibilă, iar în scurt timp producătorul suedez va fi obligat să închidă facilităţi de producţie. Inflaţia duce la preţuri mai mari, dar cererea se subţiază puternic astfel încât nivelul producţiei de acum nu mai este justificat. 

Există un fenomen mai puţin vizibil de la nivelul populaţiei, anume picarea aproape ireversibilă a lanţurilor de distribuţie. Când un lanţ logistic este fracturat, de obicei se găsesc metode de optimizare astfel încât „fractura” să fie depăşită cu un ocoliş. Doar că asta funcţiona în perioada în care exista o uniformitate în aprovizionare. În prezent treburile s-au complicat. De exemplu, un transport cu produse importate la gri pentru Rusia nu prea mai are ce căuta în porturile europene. De aceea, eventualele spaţii libere pe care le are sunt achitate de client. Însă asta înseamnă că alte transporturi mai mici nu-şi găsesc o cale de optimizare. În plus, Europa sau SUA, nefiind oficial în război, nu acceptă să plătească spaţiile goale. De aceea preţurile cresc. Însă cresc „pe uscat” deoarece şi cererea este mică, astfel încât furnizorii de servicii se văd în faţa unei ecuaţii fără rezolvare: să transporte aproape în pierdere sau să renunţe la business? 

Mulţi cred că restricţiile pentru chip-uri îi afectează pe ruşi şi pe chinezi. Cei care spun asta efectiv n-au habar despre ce e vorba: în realitate, de afectat, este afectată întreaga lume. Restricţiile au fost puse pentru a mai tăia din elanul chinezilor, însă întrebarea se pune este dacă într-adevăr te poţi opune progresului. Istoria ne răspunde negativ, însă târlicii de la butoane spun că e ca ei. Vom vedea. 

De fapt, ceea ce e de văzut se vede. Trebuie să fii copil ca să nu înţelegi că în meciurile care se desfăşoară în prezent unele părţi par a-şi fi făcut temele. Tăierea gazelor către Europa are consecinţe devastatoare pentru întregul continent împins pe altarul sacrificiului pentru salvarea SUA. În Germania populaţia e împinsă să facă sacrificii pentru ca industria să funcţioneze. Însă industria se blochează deoarece populaţia este ajunsă la fundul sacului. O serie de efcete în lanţ contribuie la cea mai spectaculoasă cădere industrială din istorie. Nu spun vorbe mari, e pura realitate. 

Cu o logistică aflată în moarte clinică, cu rute din ce în ce mai multe care sunt evitate, cu probleme din ce în ce mai complexe, operaţiuni care înainte se făceau firesc, acum sunt blocate din start. Dacă vrei să iei gaze rare, nu le poţi lua din Rusia, chiar dacă acolo se găsesc la discreţie. E imposibil: trebuie să-ţi faci un proxy în India sau China, dar pentru ca marfa să ajungă acolo trebuie, de asemenea, un ocoliş care înainte nu exista. Şi astfel apar întârzieri sau anulări pentru că, pur şi simplu, ocolişul nu funcţionează.

Cu toate că deteriorările despre care vorbesc par perfect manageriabile, în realitate ele sunt ceea ce constatăm sau vom fi obligaţi să constatăm: nu fracturi, ci rupturi definitive, nu boli temporare, ci morţi cât se poate de  palpabile. Acum par nişte mici puncte, însă leverage-ul industrial-bancar îşi va spune cuvântul într-un mod zdrobitor. Aşa cum în 2008 cataclismul bancar a fost provocat de o mulţime de amărâţi care şi-au părăsit casele deoarece nu mai aveau câteva sute de dolari ca să-şi plătească ratele la bancă, la fel se întâmplă acum, dar la o scală mult mai mare. Multiplele aşa-zise fracturi din zona economiei de bază se transformă în nucleare pentru industria financiară. 

Să vă dau un exemplu ca să înţelegeţi cum funcţionează în realitate lucrurile. Ani la rând, pentru a-şi prelungi liniile de finanţare, industriaşii din domeniul auto trebuiau să le demonstreze băncilor că totul e OK din punctul de vedere al business-ului. Şi pentru că business înseamnă vânzare, rapoartele pe această parte trebuiau să arate impecabil. Iniţial au forţat, prin tactici de discount, cumpărarea în avans de către dealeri. A funcţionat o perioadă, dar nu mult întrucât dealerii n-au mai avut bani. Atunci au fost scoase de la teşcherea contracte de vânzare în avans, cu plata la termen, eventual cu posibilităţi de renegociere a termenelor. Şi când s-a epuizat şi această metodă, companiile şi-au creat centre logistice separate prin intermediul cărora să vândă către dealeri. Centre care puteau să preia o cantitate masivă de comenzi, mimând cererea. Pentru că nu prea aveau spaţii logistice adecvate - şi nici nu putea fi vorba despre finanţări suplimentare din partea companiilor mamă - aceste „case de comerţ” au umplut spaţiile dealerilor, depozitând temporar maşini la aceştia. Iar când spaţiile dealerilor s-au epuizat, o mare cantitate de maşini au fost plimbate pe aiurea prin lungirea lanţului logistic. Nu aveai unde să depozitezi 1000 de maşini? Făceai un artificiu din care să rezulte o comandă către China(care se anula pe perioada transportului) şi brusc aproximativ o lună scăpai de marfă. Iar după redirecţionai marfa către Turcia unde ştiai că ss-a făcut loc pe la dealeri sau prin spaţiile logistice de tranzit. Mă rog, e un exemplu dus la extrem, dar înţelegeţi despre ce e vorba.

Acum un asemenea joc nu mai poate fi făcut. Cererea e atât de mică încât artificiile de până acum nu mai rezistă. Producătorii auto merg cu basca-n mână la bănci, care bănci îi roagă să vină cu artificii pentru a le putea extinde finanţările. Însă la ce artificii să mai apelezi când pe liniile de producţie bate vântul întrucât o rablă banală ieşită de acolo şi-a crescut preţul cu 50%? Aşa se face că bancherii trebuie să se mulţumească cu intrarea în incapacitate de plată şi, eventual, să execute garanţia, adică mulţimea de fierătanii care, cu toate că au costat mult, în actuala economie n-au nicio valoare. Pe moment statele îşi fac datoria şi achită, prin ajutoare de stat, datoriile către bănci, doar că statee sunt deja găurite, fiind foarte aproape de capitulare. Acum se înghesuie să acopere datoriile de la bază, sperând că vor salva galioanele bancare. Însă ştim bine că e o luptă imposibilă întrucât buba cea mare e în interiorul acelor „grăsane” construcţii financiare care, de mai bine de un secol, petices economia inventând oportunităţi şi fiind scăpate de fiecare dată prin crize plătite de oricine altcineva în afara lor.

Văd mulţi care-şi umplu gura cu „stilul nostru occidental de bunăstare”. E drept, în ultima perioadă au dat-o pe partea cu civilizaţia. Dacă însă aveţi puterea, faceţi comparaţia între lumea din perioada anilor 60 - am ales-o pentru a scoate din ecuaţie impactul Războiului - cu cea de-acum. Faceţi o comparaţie între cum se îmbrăcau oamenii atunci şi cum o fac acum. Iar dacă vreţi să aveţi imaginea cea mai clară, suprapuneţi fotografii ale străzilor de-atunci cu cele de acum. În SUA deja nu mai poţi merge pe stradă din cauza boschetarilor care şi-au întins corturi. În Europa pur şi simplu nu mai există legi în multe din oraşele aglomerate. Poliţiei îi e frică să intre în anumite zone care sunt conduse de bande locale. Despre asta nu se spune nimic, dar ea arată limpede deteriorarea accentuată avieţii cetăţeanului occidental orbit de himera „progresului”. 

E o minciună, o capcană propagandistică. La fel ca şi îndemnul „dacă nu-ţi convine aici, fugi în Rusia!”. Fiţi siguri că ar fi destui care ar vrea să fugă acolo doar că, nu-i primeşte nimeni. Un rus care se plânge de neajunsurile vieţii de zi cu zi, n-are habar că, în realitate, oricât de sărac ar fi acolo, e mai bogat decât 30% dintre americani. Dacă veţi avea răbdarea să studiaţi un grafic real al sărăciei, veţi constata cu stupoare că oriunde în Occident acum aceasta este mai mare decât în 1989! Iată realitatea!

Şi mai e ceva dubios: suntem într-un setup eminamente de război. Ce însemană războiul altceva decât industrie funcţională? Nu poţi avea arme dacă nu ai industrie, iar industra fragmentată de globalizare pur şi simplu nu există. 

Iată lumea actuală fără nicio perdea. Dacă veţi accepta să vă daţi jos ochelarii de realitate augmentată, veţi avea aceeaşi imagine.