Theodore Dalrymple: Minunate Nerozii

Trăim într-o lume pustie, fără să realizăm acest lucru. Ni se creează impresia unei existențe luxuriante, în condițiile în care realitatea este, mai degrabă, una devastatoare. Atât de devastatoare încât ne temem s-o privim în față și preferăm scufundarea în surogate. Artificialul și falsul devin astfel atât de comune încât unii ajung să fie considerate „mecanisme intime” sau „esențe ale noastre”.

Imaginați-vă un om stând în mijlocul pustiului. Pe jos are un covor de iarbă artificială și de jur împrejur copaci, plante și animale artificiale. Nu vede pustiul de afară, se mișcă în același decor și mai multe difuzoare îi creează iluzia unui ambient. Învârtindu-se zilnic prin acest mediu ajunge să-l considere natural, ba uneori i se pare că un anumit animal de plastic se mișcă sau clipește. Cu siguranță va avea momente de fericire și tristețe, de teamă și de speranță. E normal, omul se adaptează. Dar oare înseamnă că trăiește o viață normală? 

Fenomenul e simplu de privit și înțeles  din exterior, dar devastator și de neînțeles pentru cel din interior. Chiar dacă poate avea intuiții sau bănuieli în ceea ce privește propria-i viață, în momentul în care îi arăți adevărul e dispus chiar să te omoare. De ce? Pentru că, pur și simplu, nu se poate obișnui brusc cu ideea că absolut tot ceea ce a trăit e fals. Are atâtea „valori”: copacul artificial care la un moment dat a înflorit, ursul de plastic căruia obișnuia să i se destăinuie sau pisica de cauciuc pe care-a văzută într-o zi cum s-a mișcat singură câțiva centimetri. Ți se pare tragic personajul? Dar, dacă am extinde toată asta la nivelul unei întregi societăți și am realiza că „figura cu plasticele” se repetă de generații și generații aici, la noi? Ai avea curajul și ușurința de a te privi din pielea celui izolat în mijlocul pustiului? 

Am făcut o introducere lungă, dar pe care o consider necesară înțelegerii pustiului în care trăim și al falselor sentimente și valori generate de acesta. Când citeam în perioada comunistă despre dezastrele pe care le face depresia în societatea americană mi se părea ceva de necrezut, o nebunie absolută. Cum naiba să fii trist - gândeam eu - atunci când ai tot ce-ți dorești, când nu-ți lipsește nimic și peste tot curge lapte și miere? Nu realizam atunci că eu eram omul dintr-un univers artificial inclus în alt univers artificial, mai mare și că toți împărțim aceeași matrioșka extinsă la nivelul întregului univers.

N-aveam cum să înțeleg pe atunci - când lupta pentru supraviețuire se apropia mai mult de instincte - cât de păcălit poate fi omul când i se aruncă momeala libertății distorsionate. Cel puțin lupta noastră din comunism era una cinstită, cu dușmanul la vedere. Cum să înțeleg „Minunata Lume Nouă”, în condițiile în care noi trăiam în 1984? Și știți ce este cel mai teribil? Momentul în care, pentru a scăpa dintr-una dintre extreme, găsești leac în cealaltă extremă. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult.

Pustiul în care suntem obligați să ne rulăm viețile vine la pachet cu o grămadă de surogate, menite a petici „elementele lipsă”, mai precis inhibarea absolută a laturii spirituale, dizolvată cu dibăcie într-un consumerism absurd. La un nivel intuitiv simțim că ceva nu e în regulă, dar imediat suntem bombardați de tot felul de „rețete” ale lumii de azi. Ceea ce la noi s-a manifestat - pentru cei mai agili - începând cu sfârșitul anilor 90, prin Occident se manifesta de mai mult timp. Țin minte că una dintre primele cărți pe care le-am citit cu sete a fost „Nostalgia for the Absolute” a lui George Steiner(tradusă la noi abia prin 2021). Într-o vreme în care lumea noastră era vrăjită de psihanaliză și Freud, citeam în capitolul doi al cărții menționate o identificare atât de precisă a psihanalizei încât m-am cutremurat. Steiner o identifică precis - la fel cum face cu marxismul, structuralismul, fenomenul OZN - considerând-o un surogat religios cu pretenția unui suport științific. Un fel de „religie a științei” sau „știință religioasă”. Culmea, întreaga critică nu vine de la un om religios ci, din contră, de la un ateu care-și bazează critica pe rațiune și știință. 

Și-abia acum putem să înțelegem ce e cu cartea despre care doresc să discutăm astăzi, „Minunate nerozii” a lui Theodore Dalrymple.Theodore Dalrymple este, dincolo de orice, un om având o puternică structură conservatoare, cu o gândire limpede care taie precis, precum un bisturiu, prin straturile de camuflaj ale falsurilor contemporane, pentru a arăta realitatea nudă așa cum e ea. Minciuna e dezbrăcată, prezentată în întregul său penibil.

Având în spate o carieră de psihiatru, este cât se poate de limpede că în Dalrymple avem omul perfect indicat subiectului cărții, anume critica așa-numitei „științe psihologice”. Adevărul e că, începând cu Freud, întreaga nebunie a diagnosticelor inventate și a termenilor psihologici a pătruns radical în limbajul nostru curent, lipindu-se de noi precum o pecingine. Ajungem astfel să considerăm că scornelile unei minți mai degrabă bolnave, suferind de propriile obsesii, reprezintă axiome ale „psihologiei umane”, în condițiile în care de atâta amar de vreme au fost infirmate. 

Dalrymple însă merge mai departe, arătând penibilul școlilor psihologice moderne, incluzând aici psihanaliza, behaviorismul, cognitivismul, gândirea pozitivă etc. Autorul se apleacă extrem de atent asupra fenomenelor, arătându-ne precis unde este adevărata problemă, dar și distorsiunea produsă de acea așa-zisă școală.  Un efect interesant pe care-l dezvăluie este ceea ce se petrece azi prin „nebunia chimică” generată de industria farmaceutică care pretinde că are „pilulele magic”e pentru „rezolvarea” problemelor psihice. Credința că depresia este doar un dezechilibru chimic la nivelul creierului a produs un val de „medicamente ale fericirii”. Totul, pornind de la ideea că o afecțiune psihică este similară uneia fizice. Așa cum la răceală te tratezi cu aspirină, la fel în cazul depresiei sau anxietății trebuie să iei diverse pastile ale fericirii care te vor ajuta să treci peste hop. Un fenomen absolut fabulos, descoperit de la nivelul său de psihiatru, este reprezentat de moda supramedicalizării afecțiunilor minore și de submedicalizarea celor majore, precum shizofrenia. Interesant, nu-i așa?

Neuroștiințele continuă spectacolul grotesc introducând nebunia „identificării” porțiunii de creier responsabile cu condiția sau tulburarea psihică identificată de psiholog. Așa se ajunge la scanări cerebrale prescrise precum banalele analize de sânge sau de urină. Astfel, individul e mânat spre condiția în care poate da vina pe „altceva sau altcineva” în vânarea cauzalității afecțiunii de care suferă. Nu-i un defect al tău, ci e un „neurotransmițător” vinovat de chestia asta! Astfel un „neo-inginer” al creierului a face câteva lucrări acolo astfel încât să se rezolve problema. 

Uneori e de-a dreptul amuzant să citești prescripțiile medicale de acest tip întrucât ai impresia că citești speculațiile psihologice ale unui maistru constructor cu specializarea în afecțiuni mentale. Condiția psihică devine așadar ceva similar unei infiltrări de apă, observate pe tavanul unei camere dintr-o casă. Deci, ce facem? Căutăm problema la acoperiș(scanarea creierului), identificăm zona pe unde se infiltrează apa(localizarea cerebrală) și turnăm ceva material care să acopere gaura(medicație). Astfel afecțiunea psihică este înlăturată pas cu pas, utilizând un set de instrumente similar celui pe care-l găsești în arsenalul oricărui salahor. Interesant, nu-i așa?

Trebuie să mai remarc ceva, anume modul absolut minunat în care Theodore Dalrymple reușește să explice într-un limbaj cât se poate de simplu întreaga scorțoșenie pe care-o afișează marile școli de psihologie. Semn cât se poate de clar că avem privilegiul de a ne află în proximitatea unui om care, nu doar că înțelege fenomenele la modul profund, dar reușește și să explice într-un mod cât se poate de didactic și coerent, astfel încât totul să fie perceput impecabil de cel care-i citește expunerea, indiferent de pregătirea sa. 

E timpul să pun punct prezentări de azi. Sincer să fiu n-am mai prezentat de mult cărți pe blog, în condițiile în care au apărut o mulțime de lucrări excepționale. Sper să reușesc să vă mai prezint din  titlurile care-au apărut, astfel încât să aveți tolba plină de cărți pentru a vă transforma vara care, iată, a venit, într-o vreme a revelațiilor. E bine că există asemenea făclii în negura în care trăim întrucât, luminându-ne, ne pot transforma pe noi în lumini care înfrâng întunericul în care am fost cufundați. 

„Minunate nerozii” a lui Theodore Dalrymple o puteți comanda direct de pe site-ul Editurii Contramundum. Și dacă tot sunteți acolo, aruncați un ochi pe întreaga lor ofertă de carte întrucât, de la ultimul semnal editorial, au scos o grămadă de cărți bune. 

Închei mulțumindu-le celor de la Contramundum pentru efortul pe care-l fac, în tăcere, dar cu rezultate remarcabile! De asemenea vreau să-mi manifest aprecierea pentru traducerea impecabilă făcută de Ninel Ganea și Cătălin Sturza și, nu în ultimul rând,  mă bucur teribil să-l reîntâlnesc pe Brad Florescu, de data aceasta pe poziția de editor al acestei cărți. Vă spun încă de pe acum că nu e singura ispravă făcută de Brad Florescu! Sper să am timpul necesar să vă prezint și altele, înainte să-mi închidă gura minunatele noastre autorități.

Așadar, dacă vreți o lectură relaxantă, care să vă dezvăluie cu precizie chirurgicală una dintre înșelătoriile lumii în care trăim, atunci mergeți pe pagina cărții și cufundați-vă în universul inimitabil al gândirii lui Dalrymple.