Impozite, impozite

Fiscalitatea mioritică este eternă și fascinantă. Avem impozite pentru orice, avem taxe la tot pasul, avem reglementări și supra-reglementări. Avem „di tăti”, cum ar spune niște basarabeni. Cu toate acestea, statul nu are bani, urlă pe la toate colțurile că „e foame de bani băeți”. De aceeași foame urlă toată lumea: muncitorul n-are bani, patronele lui n-are, investitorul n-are, țara n-are. În schimb avem impozite, avem accize, avem taxe, avem, avem, avem.

Nu trăim oare într-un paradox? La fiecare colț trebuie să arunci cu bani, însă banii nu există pe nicăieri. Dacă am face un control(ipotetic, desigur), am vedea că, în spatele aparențelor, banul există și, fiecare, la nivelul său, are ceva bani. Și asta se vede la nivel macro în sumele imobilizate în banci sub formă de depozite. E un paradox similar celui al cărnii din vremea lui Ceaușescu; toată lumea se plângea că nu se găsește, însă toate frigiderele și congelatoarele erau burdușite de carne. În tot acest joc, perdantul este statul pe care, cu adevărat, dacă-l cauți n-are de niciunele. N-are bani, n-are strategie și n-are nici minte.

Revenind la problema impozitării/taxării, orice individ care ar încerca să pătrundă prin haosul reglementărilor în domeniu ar rămâne surprins de nivelul excesiv de taxare. Cu toate acestea bugetul gâfâie. Nu e un paradox, e o realitate generată de prostie. În condițiile în care există impozite și taxe a căror colectare costă mai mult decât valoarea lor, e logic să gâfâi. Atunci când ai impozite ușor colectabile cu o valoare joasă și impozite greu colectabile(usor de evitat) cu o valoare mare, cum să nu suferi? Și, nu în ultimul rând, atunci când penalizezi performanța, cum să nu-ți reduci masa dinamică, cea care ți-ar putea crește veniturile? Oricine știe că e mai simplu să iei puțin de la mai mulți decât mult de la puțini.

Un exemplu clasic de aberație legislativă este taxarea excesivă a muncii. Ce se întâmplă de fapt? În mediul particular se preferă „salariul dual”: componenta legală plus cea la negru. Te angajezi cu minimul pe economie și, în funcție de înțelegerea dintre părți, primești cealaltă componentă la negru. În acest fel am ajuns o țară plătită cu „minimul pe economie”. E o nebunie care nu ajută în  realitate pe nimeni. Angajatul nu beneficiază de o contribuții corespunzătoare și o va simți târziu, la pensie, angajatorul este obligat să facă evaziune sau alte artificii, iar statul nu încasează nimic. Toată lumea e de acord cu asta. Cum se poate rezolva? La fel de logic, prin impozitarea mai redusă a muncii. Este cât se poate de clar că impozitarea excesivă a muncii nu face altceva decât să scadă numărul contributorilor și să scadă atractivitatea pieței muncii. Mai mult, prin eludarea plăților, scade și valoarea contribuțiilor, ajungându-se astfel la artificii de genul creșterii salariului minim pe economie pentru îmbunătățirea colectării.

Că scăderea taxării muncii e o măsură bună suntem cu toții de acord. Problema e că, cel puțin pe termen scurt, aceasta produce o gaură în buget, gaură care trebuie acoperită cumva. Și singura modalitate de acoperire este reprezentată de mărirea altor impozite și taxe. Însă ce rezolvi dacă te gândești să compensezi cu, spre exemplu, o majorare a TVA? Practic nimic. Majorarea TVA se constituie într-o altă frână a economiei. Singura modalitate viabilă de compensare este aceea de majorare a unui impozit ușor recuperabil și care să fie greu „perpetuabil” în economie. La fel de logic ne rezultă soluția: taxarea proprietății.

Într-adevăr, scăderea taxării muncii și creșterea impozitului pe proprietate pare a fi binomul câștigător. La prima vedere lucrurile sunt simple: reducerea „taxei” pe muncă are un efect dinamic, iar creșterea impozitului pe proprietate e ușor colectabil. Am găsit oare soluția câștigătoare? Ei bine, problemele de-abia de-aici încep. 

Creșterea accentuată a impozitului pe proprietate nu este atât de ușor implementabilă. Chiar dacă teoretic „n-ai scăpare”, în momentul în care nu mai ai bani, n-ai de unde să plătești. Într-adevăr, numărul mare de proprietari face acest tip de impozit ușor colectabil, însă trebuie să te uiți și la cine sunt proprietarii. Degeaba îi pui unui pensionar care sta într-o garsonieră din Drumul Taberei un impozit de 1%-2% din valoarea estimată a imobilului. Pur și simplu nu-l va putea plăti. O situație similară se întâlnește în zonele rurale, acolo unde banul nu prea-și arată fața. Ce rezolvi dacă mărești impozitele pe proprietățile de-acolo în condițiile în care oricum nu se plătesc nici la nivelele de-acum? Absolut nimic. După un an, ca stat, vei avea o groază de bani de încasat, bani pe care nu-i vei încasa niciodată și care, cel mai probabil, vor fi șterși în timpul exercițiilor electorale. 

O altă  consecință a creșterii impozitelor pe proprietate este reprezentată de migrarea oamenilor spre imobile cu suprafețe mai mici, în zone mai puțin scumpe și, treptat, apariția ghetourilor urbane. Ne dorim asta? Probabil nu.

Chiar și așa, soluția problemei tot aici se află. În mod normal, ar trebui ca statul să stabilească un nivel acceptabil de confort. O reglementare de acest gen există în mai multe țări. Astfel se evită transformarea localităților în ghetouri. Având setat acest parametru, impozitul pe proprietate poate fi aplicat dual: un impozit similar celui actual pentru imobilele situate în zona de confort și un impozit mărit pentru restul imobilelor. În acest fel s-ar îmbunătăți simțitor colectarea și, probabil, vom vedea topindu-se coloșii de prost gust răsăriți precum ciupercile. Compensând scăderea „costului total al muncii” cu optimizarea impozitului pe proprietate s-ar putea dinamiza eficient economia. 

Taxarea muncii vs impozitul pe proprietate e doar o idee. În mod normal, statul ar trebui să învețe să-și facă mai bine calculele și să culeagă taxe și impozite de acolo de unde poate. Pe moment, ideea unui impozit pe contrucțiile speciale pare inspirată. De exemplu, un impozit majorat pe sonde poate compensa nebunia redevenței infime la petrol. Și exemplele pot continua. Important e să ai puțină minte și voință.