O istorie ratata

De foarte multe ori am avut intenția de a trata subiectul reprezentat de relațiile noastre cu Republica Moldova, însă, de fiecare dată, am preferat amânarea. Nu-mi dau seama dacă a fost o teamă de-a mea de a nu greși sau, pur și simplu, am vrut să evit un subiect controversat. În contextul actual lucrurile nu mai pot fi amânate, iar o discuție sinceră este inevitabilă.

Un demers precum cel de față este unul solicitant. E greu de vorbit deschis, mai ales în contextul emoțiilor existente pe ambele maluri ale Prutului. Acesta probabil este și motivul pentru care tot ceea ce s-a spus până acum n-a depășit granița platitudinilor care ascund - de cele mai multe ori - interese divergente sau înțelegeri parțiale ale realității.

„Frăția” este probabil cuvântul cel mai folosit în descrierea relațiilor dintre noi și ei. Expresia „frații noștri de peste Prut” s-a transformat într-un loc comun, la fel ca și inutilele „poduri de flori” de peste Prut. Șabloanele amintite creează iluzia unui consens. În realitate ele ascund diferențe grave, neștiute nici de unii și nici de ceilalți.

De la teritoriile noastre istorice și până la Republica Moldova din prezent e o distanță enormă. Cu toate acestea, românii din patria-mamă trec inexplicabil de ușor peste realitatea actuală preferând una închipuită. De-aici vine prima controversă majoră: în timp ce în țară percepem Republica Moldova ca pe o provincie istorica, una care ne aparține de drept, acolo lucrurile arată radical diferit. O majoritate covârșitoare are ceea ce am putea numi o falsă conștiință națională. Oamenii de-acolo, în marea lor majoritate, se simt moldoveni, nu români. Chiar și atunci când cunosc istoria reală, mulți dintre ei se simt atașați sentimental de așa-zisele „valori naționale” proprii.

Astfel ajungem la o realitate tristă. Din punctul de vedere al majorității celor de dincolo de Prut Republica Moldova nu e România. Din nefericire, ceea ce vedem pe celălalt mal al Prutului este ceea ce a rămas în urma unui stalinism crunt și eficient, care s-a dovedit capabil să schimbe iremediabil conștiințele. Cu toate că mi-e greu s-o spun, cred că trebuie să ne trezim și să înțelegem că, în urma evenimentelor secolului XX, Republica Moldova nu mai e România. Și aceasta indiferent de sentimentele frățești care ne-ar încerca(pe oricare parte a Prutului ne-am afla). Însăși noțiunea de frate are valențe diferite: pentru cei de-aici frate înseamnă unul cu care practic te identifici(în ceea ce privește teritoriul și conștiința), în timp ce acolo invocata frăție e percepută mai degrabă ca o relație de rudenie, una în care există asemănări, dar și deosebiri fundamentale.

Și așa ajungem la cel mai fierbinte subiect, anume reunificarea. Presupunând că în Republica Moldova ar exista o majoritate clară în favoarea acestui aspect(să fim bine înțeleși, ea nu există sub nicio formă!) lucrurile ar fi tot complicate. Aceasta pentru că și acest subiect este văzut cu ochi diferiți din cele două direcții.  În timp ce noi vedem unirea ca pe un proces normal de reîntregire a țării, dinspre Republica Moldova aceasta este văzută ca o cedare, ca un hatâr care li se face „românilor”(există acolo o distincție clară între „român” și „moldovean”). În niciun caz opinia majoritară de-acolo nu vede unirea ca pe un act de justiție istorică, ci, mai degrabă, ca pe o nouă fatalitate a istoriei, ca pe o alegere pe care trebuie să o facă între două rele(Rusia și România).

Acestea fiind spuse, este momentul să punem în balanță informațiile pe care le avem pentru a putea înțelege care este drumul nostru optim. Într-adevăr, în aparență, evenimentele actuale par favorabile dorinței noastre de reîntregire. Însă, repet, contextul este doar aparent favorabil. În realitate, indiferent de cum vor decurge evenimentele, lucrurile nu vor evolua strălucit din punctul de vedere al interesului României. Teoretic, Republica Moldova a ales calea integrării europene. Chiar dacă s-a angajat să implementeze o „foaie de parcurs”, drumul nu este fără întoarcere și totul depinde de ceea ce a fost negociat între Rusia și SUA.

Conform unor informații „scăpate”, la Malta s-a stabilit ca absolut tot ceea ce înseamna pe atunci URSS să rămână în continuare sub influență rusească de cel puțin 90% (vestitul algoritm 90-10), în timp ce pentru Estul Europei raportul să se inverseze, influența rusească scăzând la 10%. E greu de înțeles ce i-a făcut pe occidentali să încalce grosolan termenii înțelegerii. Din punctul de vedere al tratatului, Ucraina era în categoria „ne pas toucher”.

Dar să nu ne îndepărtăm de subiectul articolului! Cred cu certitudine că scenariul reunificării este unul nefast pentru Republica Moldova și distructiv pentru România. Adevărul este că România nu are capacitatea de a absorbi și integra Republica Moldova. Structura etnică a fostei republici sovietice, diversele conflicte mocnite sădite acolo de Rusia și înapoierea economiei transformă reunificarea în echivalentul unei otrăviri lente pentru România. În momentul de față, date fiind slăbiciunile noastre structurale, efectiv nu putem înghiți Republica Moldova. Sau, mai bine spus, înghițirea zonei respective e echivalentul ingerării unei doze fatale de otravă.

Cei care se iluzionează cu idei de reunificare ar trebui să studieze istoria. Realitatea crudă este aceea că am pierdut spațiul de dincolo de Prut din cauza politicienilor noștri care au refuzat să negocieze cu Uniunea Sovietică pe vremea când aceasta era izolată. Dacă am privi cu atenția cuvenită istoria, poate am înțelege că figuri iconice pentru noi, precum Maniu sau Titulescu, au făcut extrem de multe prostii, slujind fără discernământ interesele unor puteri ale momentului care ne-au întors spatele fix atunci când am avut nevoie. Nu trebuie să ne lăsăm cuceriți de retorica păduchioasă a „țărișoarei mici pusă mereu față în față cu vicisitudinile istoriei”. Destinul e cel pe care ni l-am construit singuri, iar singurii răspunzători pentru viitorul nostru suntem noi. De-a lungul istoriei însă, politicienii de-aici au considerat că realismul politic și interesul național pot fi înlocuite cu apartenența la diverse structuri oculte și îngenuncherea în fața mai marilor momentului. Desigur, aceasta le-a asigurat(salvat) scaunul unor trădători mediocri, dar la nivelul interesului național s-a transformat într-un dezastru. Repet, cine vrea să înțeleagă cum stau de fapt lucrurile, ar trebui să (re)citească atent istora României secolului XX.

În situația actuală trebuie să înțelegem că singurul lucru inteligent pe care-l poate face România este acela de a continua dezinteresat sprijinirea Republicii Moldova, fără a mai face din unificare o prioritate națională. Unificarea nu se va putea face decât în momentul în care oamenii de-acolo vor simți că sunt români și că aparțin acestui spațiu. Până atunci însă, forțarea inutilă a acestui proces complex, se va dovedi nefastă. Obligația noastră ca națiune este aceea de a-i trata pe cetățenii Republicii Moldova ca pe români, de a le sări în ajutor ori de câte ori au nevoie și de a-i sprijini în demersurile pe care le fac pentru a-și câștiga independența față de Moscova. Că ne vom uni sau nu efectiv nu contează. Important e să le meargă bine. De asemenea, e esențial să înțeleagă și să-și găsească singuri drumul către România. Dacă n-o vor face va fi strict vina lor.