Moartea imperiului și noua paradigmă

V-am vorbit în mai multe rânduri despre ciclurile istorice, v-am desenat chiar momentul în care urmează să apară ruptura - mai precis în 2024 - v-am spus că urmează schimbări majore. Totul s-a întâmplat aproape milimetric. De ce? Pentru că nu te poți opune puterii ciclului. Ciclurile modelează istoria așa cum un copil mic modelează plastilina. Poate părea stupid de previzibil, dar nu e așa. Este însăși natura noastră.

Revenind cumva tangențial la articolul de ieri, aș spune că atunci când te plângi că e greu, dar ești obez înseamnă că e ceva în neregulă. Știți care e maladia momentului? Ieșiți pe stradă și veți vedea limpede: obezitatea, apărută brusc, de niciunde. Vezi adulți abia trăgând de ei, dar, mai ales, vezi copii diformi. Din ce în ce mai mulți copii obezi. Pare o problemă medicală, dar nu e. E o problemă a societății. 

Dacă treci Oceanul și ajungi în SUA vei vedea ceva absolut inexplicabil. Obezii de aici sunt considerați slabi acolo. E o nebunie în toată regula. Asemenea uriași pe orizontală n-ai idee că pot exista până nu-i vezi. Ambulanțele au probleme în a-i căra, de multe ori apelând la cei de la descarcerări pentru a-i putea scoate din case. Când vezi astfel de aberații e clar că ceva nu e în regulă.

Dar ce anume nu e în regulă? De fapt TOTUL e în regulă, doar  că noi ne uităm greșit. Ceea ce se întâmplă este perfect previzibil de atâta amar de vreme, anume DECLINUL IMPERIULUI. Sunt fenomene identice pe care le-am văzut de-a lungul timpului, fie că vorbim despre Imperiul Olandez, cel Britanic sau, acum, cel American. Toate au avut un pattern identic astfel încât ceea ce urmează și care, dacă avem ochi să vedem, se petrece deja sub ochii noștri e mai mult decât previzibil.

2024 a fost anul rupturii, cel în care regulile vechii lumi au început să crape. Au apărut din cotloanele planetei niște barbari necunoscuți cărora nu le pasă de regulile anterioare deoarece ei se situează în afara acestora. Și, mai mult, în ticăloșia lor, noii barbari nu doar că se supun, dar au și obrăznicia de face ei înșiși regulile. Ciudat, nu-i așa?

Imperiul Roman l-am putea prelungi cu Imperiul Roman de Apus, cu cel Carolingian și cu cel Bizantin. O construcție impresionantă, dar, în același timp un melanj extrem de ciudat între puterea pământului și cea a apelor. După cucerirea Cartaginei, Imperiul Roman a devenit o putere hibridă, stăpânind atât pământul, cât și apa, transformând Mediterana în Mare Nostrum. O construcție unică, ai cărei strategi înțeleseseră avantajele ambelor căi. Totuși, cine a distrus Imperiul Roman? Istoricii spun că barbarii, dar dacă ne vom apropia ceva mai mult de subiect vom înțelege că nu barbarii, ci propria economie a Imperiului care s-a cam dus de râpă. Căderea Imperiului Roman și a rămășițelor sale, care a culminat cu picarea Bizanțului - prin căderea Constantinopolului în mâna turcilor - a fost mesajul unei redistribuiri a puterii, forța pământului revenind în prim plan. Imperiul Otoman a trăit prin controlul căilor terestre, a comerțului de-a lungul Drumului Mătăsii. Doar că întreaga sa putere a fost subminată permanent de republicile marine, mult mai flexibile și agresive, precum Veneția, Genova, Amalfi s.a.m.d. Puterea otomanilor începe să se erodeze însă sub presiunea imperiilor Spaniol și Portughez. Descoperirea Americii deschide un nou capitol și, în timp ce otomanii răsuflau ușurați că „America nu e India”, noile imperii deveneau putred de bogate și creșteau facil ca efect al bogăției pământurilor nelimitate descoperite și a supușilor de pe acele pământuri. Apoi a venit Războiul de 80 de ani, în care provinciile olandeze își câștigă treptat independența față de Spania și care marchează răsăritul Imperiului Olandez. Care imperiu, cu toate că în apogeul său, era centrul comerțului mondial, s-a erodat treptat ca efect al creșterii puterilor centralizate vecine, Anglia și Franța. Războaiele Anglo-Olandeze au epuizat economic Imperiul, iar șocul final a venit în momentul cuceririi franceze. Din nou, o putere a uscatului să lovitura de grație unei puteri a apelor. Și uite-așa, s-a ridicat Imperiul Britanic, pe fondul confiscării provinciilor olandeze și al înfrângerii Franței. Nelson a fost eroul care a împins Anglia spre imperiul în care soarele nu apune niciodată. Doar că și Anglia a picat, epuizată, după Al Doilea Război Mondial, lovitura esențială fiindu-i dată de Germania Nazistă, o putere a pământului. Și, culmea, cu toate că a ieșit învingătoare din Război, Anglia a pierdut tot. Imperiul său colonial s-a destrămat, rămânând sub coroana britanică doar cu numele, în realitate având loc separări masive. Iar America i-a luat locul fără probleme, rescriind istoria. De ce? Pentru că business-ul, inovația, fluxurile financiare, toate treceau prin SUA. Anglia s-a văzut sufocată, iar lira sterlină a coborât în derizoriu.

Ce au în comun toate aceste imperii? Picajul, care n-a fost brusc, așa cum mulți își fac greșit impresia, prin lecturarea unor rezumate ale istoriei. Fiecare a avut de-a face cu un proces destul de lung de descompunere, ale cărui ingrediente principale au fost căderea economică și destabilizarea internă. Și, desigur, principalul factor a fost ridicarea unui barbar, care a rescris regulile nu pentru că se simțea obligat s-o facă, ci deoarece făcea regulile după noua paradigmă pe care a introdus-o.

Care e situația de azi? Văd că încă ne mai uităm curioși spre SUA, centrul absolut al Imperiului Hegemonic al secolului XX. Când îl mai văd pe câte unul raportându-se la „partenerul american” aproape că mă apucă greața. Ce mai e de văzut acolo? Niște țărănoi aproape analfabeți care-s înfrânți de vigurozitatea unei imigrații scăpate de sub control, în paralel cu pătrunderea unei ideologii comuniste distructive. Boschetarul ăla de Mamdani promite gratuități imposibile, controlul proprietăților și alte aberații comuniste în condițiile în care datoriile orașului au sărit bine de 300 miliarde $, iar veniturile sale sunt pe la 150 miliarde. Doar că din cele 150 miliarde doar 50% sunt colectate din taxe locale, restul fiind ajutoare federale. Și, în condițiile unui asemenea dezastru financiar(locuitorii New York-ului sunt cei mai îndatorați din SUA), vine la putere cretinul ăla care promite și mai multe pomeni în capitala mondială a șobolanilor. 

Astfel de dezechilibre se văd din avion. SUA are o datorie de 38 de trilioane. În 2020 SUA avea datoria publică de 23 trilioane. Mulți arată cu degetul spunând că economia SUA produce 2 trilioane în datorii anual, ceea ce e incorect, cifrele indicându-ne 3 trilioane $/an. Ceea ce însă nu se vede este avansul datoriei raportate la PIB. În 2020 PIB-ul SUA era mai mic cu doar 2 trilioane față de datorii. Acum, la doar 5 ani distanță, PIB-ul estimat este mai mic cu 8 trilioane. Înțelegeți accelerația? Astfel de indicatori ne arată clar că treburile merg prost. Și totul se va transforma în dezastru.

Imperiile trecutului făceau scamatorii cu cantitatea de metal rar din monedă. De exemplu, denarul roman avea în componența sa aproximativ 98% argint în perioada de început și stabilitate a Imperiului. Nero i-a scăzut puritatea la 90%, Traian la 85%, Marcus Aurelius la 75%, Septimius Severus la 50%, Caracalla la aproximativ 25%, iar la Claudius Goticus s-a ajuns la 3%. S-a oprit aici? Nu, desigur, Dioclețian introducând monedele de cupru, pe fondul unei neîncrederi accentuate în moneda Imperiului. Constantin cel Mare a făcut o amplă reformă, schimbând jocul și introducând aurul în ecuație, aur care a constituit coloana vertebrală a Bizanțului. 

De ce vă dau toate aceste elemente? Ca să conștientizați gaura în care ne aflăm. SUA, când s-au rupt de etalonul aur au intrat în „epoca romană de cupru”. Acum sunt în ceva absolut diferit și de neînțeles pentru nimeni. Astfel încât, după ce se va produce prăbușirea, principala întrebare a oamenilor va fi „cum de-am fost atât de prost încât să am încredere într-o astfel de iluzie?”. 

Ceea ce trebuie să vedeți și să înțelegeți e o lecție simplă a istoriei: imperiul momentului e acolo unde e marfa, locul de unde se aprovizionează toată lumea. Imperiul Otoman era important întrucât intermedia relația cu India, Imperiul Olandez era centrul economic al lumii, la fel ca și cel englezesc la vremea sa. Imperiul American s-a ridicat ca efect al productivității incredibile, al eficienței sporite și al unei creativități debordante. Asta a făcut ca întreg secolul XX „marfa să fie în SUA”. Ce e SUA acum? O țară care se mândrește că are cel mai mare export de GNL din lume? Asta oare nu înseamnă că s-a transformat în „benzinărie”, așa cum făceau ei mișto de ruși? Ba da, fix asta înseamnă! SUA nu mai are de vânzare produse finite cu care să atragă. Cine naiba le mai cumpără hârșurile ălea de mașini aflate cu 5 generații tehnologice în urmă? Singura carte pe care mizează e AI-ul, dar și aici treburile stau aiurea.

În timp ce-n SUA AI-ul și automatizarea sunt dușmanul, deoarece vor afecta locurile de muncă, iar americanii înțeleg asta, mutându-se tot mai la stânga spectrului politic, în China AI-ul, robotizarea și automatizarea reprezintă soluția de luptă împotriva tendinței de îmbătrânire a populației. Ați înțeles ideea: ceea ce pentru occidentali și ciumă, pentru China e mumă. Așa se face că dezvoltarea domeniului e debordantă la chinezi. Și totul se face sub presiunea continuă a open source-ului. Chinezii publică tot, căutând dezvoltarea continuă prin sursă deschisă. Asta creează o și mai mare competitivitate, o continuă cursă a inovației. Și treburile nu se opresc doar la AI. Mai avem ceva în ecuația generală, anume polarizarea.

În timp ce-n Occident îmbogățirea țărilor a echivalat cu polarizarea socială, identificabilă prin dispariția clasei de mijloc și separarea majorității sărace aflate la limita sărăciei(sau dincolo de ea) de minoritatea ultrabogată, în China treburile au mers invers, îmbogățirea contribuind la scoaterea din sărăcie a chinezilor și o distribuție echilibrată a bogăției. Polarizarea conduce la distrugerea coeziunii sociale și la fenomene precum alegerea cretinului Mamdani(a nu se înțelege că alternativele la el ar fi fost strălucite). Iar distrugerea coeziunii se tranșează, de cele mai multe ori, prin războaie surde. Aici e un echilibru ciudat deoarece uniformizarea, la rândul ei, produce distorsiuni, care au ca efect lenevirea populației, lăsatul altuia să facă ce ai de făcut tu s.a.m.d. Din acest punct de vedere, conducerea chineză face o echilibristică extrem de complicată, care până acum i-a reușit.

N-am spus nimic despre Europa. De ce? Pentru că aici e moartea. PIB-ul comunitar este de aproximativ 18 trilioane, iar datoriile totale ale statelor membre sunt de 15 trilioane. Acestora trebuie să le adunăm datoriile Comisiei Europene, garantate de statele membre, care urmează să atingă 1 trilion. Ceea ce înseamnă că UE, la nivelul său, are o datorie publică de aproape 90%. Dacă veți privi comparativ cu SUA veți spune că e bine. Doar că UE nu e un organism coerent, iar o singură ieșire importantă din corpul său(de exemplu Germania) ar cauza o paralizie absolută. În plus, întregul PIB comunitar e constituit pe iluzii întrucât aici nu se mai produce mai nimic, creativitatea e sub nivelul mării, singurele chestii care contează fiind rahaturile ideologice. Ca să înțelegeți dinamica, vă voi da o statistică. La momentul constituirii Uniunii Europene, PIB-ul comunitar era puțin mai mare decât cel al SUA. Acum e cu 40% mai mic și asta în condițiile în care UE a mai atras membri, iar SUA nu a mers deloc grozav ca economie. Așadar, în timp ce SUA e pe panta gropii, UE e deja pe fundul ei și puțin îngropată.

Ce ne rezultă? O schimbare masivă se face continuu, sub ochii noștri. Probabil l-ați văzut pe Trump lingușindu-l pe Xi Jinping, la fel cum l-a lingușit pe Putin. Toate lingușelile sale erau menite îndeplinirii unei misiuni care ținea de secolul trecut, anume alierea cu SUA împotriva celeilalte părți. Doar că paradigmele trecutului au apus de mult. Uitați-vă la statisticile Chinei și cruciți-vă: într-un singur an facultățile Chinei produc mai mulți ingineri decât numărul de ingineri din SUA și UE la un loc! Huawei a instalat într-un an mai multe încărcătoare electrice decât există acum în Uniunea Europeană. Porturile chinezești procesează într-un trimestru mai multă marfă decât porturile europene alături de cele americane într-un an! Asta-i scara la care discutăm.

Tot nu vă e limpede care-i centrul de greutate al lumii? Paradigma se schimbă, din ce în ce mai rapid și din ce în ce mai sigur. Asta e clar, e vizibil cu ochiul liber. Trebuie doar să privești fără ochelari de cal. Spuneți adio imperiului trecutului și nu uitați că noi ne aflăm pe Titanic. Ceea ce înseamnă că ar fi bine să fim șobolani.