Ce societate?

Am vorbit în mai multe rânduri despre faptul că societatea umană este în schimbare, despre faptul că actualul mod de organizare este depăşit şi despre falimentele care vor urma. Pentru că au fost şi unii care m-au acuzat de limbaj duplicitar m-am hotărât să încerc să creionez ceva mai clar modul în care văd eu lucrurile.

Voi începe cu o observaţie care, cred eu este de bun simţ: societatea actuală, indiferent de modul de organizare, nu mai poate răspunde necesităţilor individului. Prezentul ne-a arătat tot felul de forme de organizare: socialism, dictatură militară, democraţie, socialism de piaţă şi alte combinaţii ale acestora. Niciunul dintre aceste sisteme nu pare a răspunde cerinţelor individului contemporan, iar ca o dovadă a acestei realităţi avem fenomenele extreme ale realităţii. Baricade şi revolte sângeroase, răfuieli fără logică, vizite obsedante la psiholog, aglomeraţia din clinicile psihiatrice, apucături aberante, toate acestea nu sunt decât semne ale faptului că societatea nu merge în direcţia care trebuie. Mai mult, cred eu, există o presiune extremă pe care societatea o pune pe individ, presiune căreia este din ce în ce mai greu să-i facă faţă. O componentă esenţială a societăţii, liantul care a făcut de-a lungul timpului ca lucrurile să meargă sau să stea, este economia. Indiferent de forma de organizare, în mare, economia este aceeaşi(ştiu că această afirmaţie pare falsă, dar când spun economie mă refer la meta-framework-ul economic actual). Semnele de stagnare a societăţii se văd, de fiecare dată, în economie. Practic, putem spune că fenomenele economice sunt un leading indicator pentru cele sociale. Cu cât e mai mare amplitudinea unui fenomen economic, cu atât mai puternic se va reflecta ulterior în societate.

Privind retrospectiv putem să ne dăm seama foarte simplu de validitatea afirmaţiei anterioare. Numai dacă vom lua în considerare istoria crizelor secolului XX vom vedea cum, în urma fiecăreia, au apărut tot felul de reglementări sau restricţii care s-au manifestat nu numai la nivel economic, ci au avut ca principal impact modul de organizare a societăţii. Am luat ca exemplu secolul XX deoarece acesta a fost apogeul accelerării dezvoltării. Niciodată istoria nu a cunoscut o asemenea accelerare a dezvoltării umane şi, personal cred că nici nu vom mai cunoaşte foarte curând un asemenea tăvălug. Ceea ce au făcut arhitecţii societăţii secolului trecut(a cărei prelungire încă o trăim) a fost ca, pe baza experienţei istorice, să evite greşelile trecutului pentru a putea păstra stabilitatea în ansamblu. Numai că această strategie a avut două efecte la care nu s-a aşteptat nimeni. Primul şi cel mai evident este cel reprezentat de complicarea extremă a societăţii care se manifestă prin tensiunile generate la nivelul individului, individ care se simte din ce în ce mai strivit de propria existenţă. Cel de-al doilea efect, mai puţin vizibil de către unii, este cel reprezentat de ceea ce numesc eu deplasare haotică a polilor de putere. Pe la începutul secolului trecut, factorul politic era atât arbitru cât şi principal centru de putere. În acest fel, deciziile luate la nivelul conducerii unei ţări erau imediat puse în aplicare, iar combaterea unor fenomene se făcea într-un mod eficient. Treptat ca urmare a unor măsuri, puterea a început să migreze către entităţi externe celor administrative. Migrarea s-a făcut atât ca efect al unei necesităţi de liberalizare cât şi sub impulsul unor interese din societate. Partea proastă a fost că, în special în societatea americană, cea mai mare parte a transferului de putere s-a făcut într-un mod netransparent, prin intermediul lobby-ştilor şi al finanţărilor de campanie. Astfel, o bună parte a puterii a fost acaparată de entităţi economice sau de grupuri de interese economice. La prima vedere, aceasta nu pare a fi o cedare de putere deoarece SUA a fost gândită încă de la începuturi ca o democraţie liberală, în care economia este făcută de către entităţile private, statul având un rol minim. Ei bine, tocmai aici este problema deoarece măsuri nevinovate aparent au nivelat naşterea unor coloşi care, dincolo de dominaţia pe care o exercită pe segmentul lor de activitate, au avantaje incontestabile şi pe alte planuri datorită accesului facil la putere. În mare, fenomenul deplasării centrilor de putere s-a produs cam în toată lumea după scheme similare, conducând la scăderea puterii politice, slăbirea instituţiilor statului şi, în ultimă instanţă a statului în ansamblu. Astfel ne-am trezit că statele s-au transformat în entităţi manipulabile, labile şi conduse de măscărici sau, în cazul cel mai bun, de impecabili cititori de prompter.

Partea prostă a transferului de putere este faptul că entităţile capabile a manipula statul acţionează într-un mod egoist şi total lipsit de viziune. Apogeul acestui sistem a fost criza în care încă ne aflăm şi care pare fără ieşire. Ceea ce a declanşat criza actuală nu a fost cauzat, aşa cum greşit se spune, de lipsa de reglementare ci de proasta reglementare a unor domenii permiţând accesul doar a unor iniţiaţi pe nişte pieţe eminamente virtuale şi capabile să dea naştere unor grandioase construcţii financiare fără niciun fel de bază în realitate(sau, ca să fim corecţi, cu baze deosebit de fragile în realitate). Când bomba activelor toxice a explodat, arhitecţii acestei nebunii şi-au dat seama că "modul acoperit" în care au lucrat nu are baze. Ce dacă ţi-ai asigurat un activ dacă societatea de asigurări la care l-ai asigurat nu are cu ce să te despăgubească? Ameninţaţi cu dispariţia definitivă, băieţii din spatele sistemului s-au reîntors către stat cerând, prin metodele cunoscute de ei,  ajutor şi prezentând tot felul de pseudo-planuri de redresare. Cu alte cuvinte, au pasat statului piatra încinsă a problemelor cauzate de ei, convişi fiind că statul are resursele de a acoperi pagubele. Ei bine, aici au greşit-o deoarece buba este atât de mare încât niciun stat nu poate asigura acoperirea sa. Astfel, copiind programele dictate de băieţii deştepţi, statele s-au trezit supraîndatorate, cu economii care refuză să meargă şi cu perspectiva agravării în ansamblu a problemelor generate de criză. Aceasta este de fapt a doua etapă a crizei: statele neputincioase sunt incapabile să facă faţă crizei în timp ce manipulatorii din umbră sunt rămaşi fără soluţii de externalizare a propriilor probleme. Pe celălalt plan, tensiunile sociale se accentuează ca efect al politicilor de austeritate. Prima dată problemele apar în cercurile marginale, pentru ca uşor uşor să se generalizeze la nivelul întregii societăţi. Privite prin această prismă, răscoalele din Anglia sunt primele forme de manifestare. Fenomene similare celor din de-acolo vom vedea peste tot, probabil cu o înârziere de 6 luni-1 an. Reacţiile oamenilor de bine, cei care au ieşit cu mătura şi făraşul să cureţe distrugerile făcute de răsculaţi este ceea ce eu numesc inerţia socială. Deocamdată, marea parte a societăţii merge inerţial înainte pe fondul acumulării tensiunii. Răsculaţii au fost supapa care a cedat, însă, în cazul în care problemele fundamentale nu vor fi rezolvate, ceea ce urmează este explozia haosului.

Ajunşi în acest punct trebuie să ne întrebăm firesc, ce urmează. Care ar putea fi societatea care ar răspunde cel mai bine cerinţelor individului contemporan? Ei bine răspunsurile sunt extrem de greu de dat, dar falimentul societăţii actuale ne va obliga să găsim soluţiile naturale. Ceva ceva se întrevede încă de-acum, însă în zonele pe care noi le considerăm rudimentare din punct de vedere al arhitecturii societăţii. Mă refer, desigur, la zonele arabe unde o serie de revoluţii mai mult sau mai puţin provocate au declanşat fenomene puţin previzibile pentru cei care au stat la originea răzmeriţelor. Scenariul pentru Egipt, spre exemplu, era unul simplu: Mubarak pică, iar ţara este preluată de partidele din opoziţie, cei acceptaţi de occident şi lăsaţi să se manifeste de conducerea Egiptului. Surpriza este una de proporţii deoarece arhitecţii căderii lui Mubarak au ignorat o formaţiune ilegală: Frăţia musulmană. La nivel teoretic aceasta nu exista deoarece fusese interzisă de Mubarak. A continuat însă să se manifeste latent, iar odată cu aşa-zisa destrămare a regimului, a reapărut din ce în ce mai pregnant. Apogeul s-a petrecut în urmă cu câteva săptămâni când Fraţii Musulmani împreună cu o altă formaţiune de orientare similară, au reuşit să strângă în Piaţa Tahrir peste un milion de adepţi. Acesta este motivul pentru care adepţii doritorii de democraţie din Egipt au intrat în impas, iar alegerile libere de-acolo se tot amână. Probabil o turnură similară vom avea şi în Libia unde, chiar dacă occidentalii par a fi creionat succesiunea până la a patra linie, apariţia unor mişcări similare vor da peste cap planurile implementatorilor de dimocrasi. Acum se cuvine să ne punem o întrebare firească: oare de ce există o atracţie a oamenilor de-acolo către fenomene extreme, mai degrabă specifice evului mediu? De ce oare se înghesuie să sprijine mişcări totalitare(din punctul nostru de vedere)? Răspunsul cred că este dat de faptul că oamenii preferă să se subordoneze unui cod simplificat de reguli. Complicarea extremă a societăţii, legile din ce în ce mai stufoase, numeroasele excepţii aberant introduse pentru a servi unor interese din umbră, toate acestea reprezintă elemente fundamentale care contribuie la presiunea socială de care am vorbit până acum. Partidele musulmane promit introducerea unui cod legislativ bazat în exclusivitate pe sharia, ceea ce, pentru mulţi, reprezintă o eliberare, cu toate că introduce restricţii inacceptabile. Motivul pentru care asistăm la acest comportament paradoxal este dat de faptul că sistemul respectiv este uşor de înţeles, de respectat şi de aplicat. Această simplitate îi atrage pe oameni care se simt brusc eliberaţi de tensiunile induse de un sistem legislativ pe care nu-l înţeleg. V-aţi întrebat însă de ce n-ar fi de acord oficialii occidentali cu această frmă de organizare şi de ce când aud de sharia parcă ar auzi de dracu'? Personal, pe mine nu mă afectează de modul în care nişte oameni aleg să trăiască. Ei bine problema este că sharia desfiinţează noţiunea de dobândă. Ea, într-adevăr, poate fi oarecum ocolită, însă sistemul fracţionar este total incompatibil. Ori, în condiţiile implementării unor reguli care ar exclude marile interese financiare, tot lobby-ul, toată lupta pentru dimocrasi devine lipsită de sens. Însă să nu divagăm de la tema principală, anume aceea referitoare la noua societate.

Ceea ce putem învăţa de la naţiunile arabe este faptul că omul îşi doreşte mai multă simplitate. Este total lisit de logică să ai un cod de legi duplicitar, care să te pună în imposibilitatea de a te apăra. Mai mult, în societăţile dezvoltate, orice proces presupune costuri exorbitante, ceea ce a făcut ca accesul individului la justiţie să devină practic nul. În special în procesele comerciale poţi fi învins în cazul în care oponentul tău are bani să întindă procesul mai mult decât poţi suporta tu, astfel încât poţi fi forţat să ajungi la o înţelegere, chiar dacă aceasta este împotriva cursului logic, al adevărului.

Celălalt element care va forţa schimbarea societăţii va fi redistribuirea puterii. Politicienii marionetă au compromis esenţa statului şi, putem spune, au fost principalii vectori care au condus la încălcarea contractului social. Dar, la nivel teoretic, politicienii sunt emanaţia unor alegeri democratice. Ei bine, tocmai aici lucrurile par a nu mai funcţiona: restricţiile de tot felul care fac imposibil accesul individului la structurile de conducere au condus la formarea unor monopoluri politice. Spargerea acestor monopoluri devine obligatorie, iar aceasta cred că va conduce la o puternică redefinire a statului: pe de o parte vom asista la crearea unor instituţii absolut necontrolabile de catre politicieni, unde accesul se va face meritocratic(de ex. Justiţie), iar de cealaltă parte, statul se va sparge în bucăţi mai mici, aproape atomizate, puternic orientate către comunitatea locală. Rolul statului în economie va fi practic nul, iar sistemul de impozitare, probabil, va fi unul simplificat şi total transparent.

Dar cea mai mare evoluţie va fi cea de la nivelul sistemului financiar unde sistemul fracţionar îşi vede sfârşitul. Accelerarea dezvoltării din secolul trecut a făcut necesară apariţia unei pauze de respiraţie. Dezvoltarea de până acum este de ajuns, iar ceea ce trebuie să facem este să consolidăm această bază. În aceste condiţii, creşterea continuă impulsionată de sistemul fracţionar nu mai este necesară ci, mai mult, devine toxică. Acesta este falimentul sistemului fracţionar de care vorbeam într-un articol trecut. El nu mai este necesar şi necesită modificări radicale, care pornesc de la esenţa sa, anume banul. Banul nu va mai putea fi manipulabil şi va reprezenta un mijloc exclusiv de schimb având acoperire în ceea ce societatea oferă. Sistemul nu va mai fi raportat la o singură monedă ci la un concept căruia îi vor fi subsumate sistemele financiare dezvoltate la nivel local.

Cred că vom avea parte de o schimbare profundă a societăţii, poate una dintre cele care rămân marcate în istorie cu litere de-o şchioapă. Sistemul actual însă nu este pregătit pentru asta. Cu toate că sfârşitul îi este aproape, are nevoie de o ultimă sforţare, de o ultimă bulă a tuturor bulelor. Aceasta cred că va urma într-un termen forte scurt. Când vorbeam despre revenirea optimismului, exact la aceasta mă refeream, la ruperea completă de realitate a sistemului financiar actual urmată de imposibilitatea de a se autojustifica. Urmarea nu poate fi decât una singură: generalizarea nemulţumirilor şi saltul într-o altă dimensiune a istoriei. Postistoria se va dovedi o farsă, iar ultimul om are nevoie să scape din capcana postmodernă cu care a fost amăgit până acum.

P.S. A nu se confunda ceea ce am spus cu vreun libertarianism de orice fel. De asemenea, noul sistem financiar sunt convins ca nu va avea de-a face etaloanul-aur sau cu orice altă aberaţie a istoriei.