Despre plagiat

 „A partir du sens courent du mot grec Angelos,

 messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh,

 l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons 
a considérer….”

Henry Corbin

Sufăr de o căldură tăietoare și necruțătoare care vine dinspre deșert și care mă supune unui greu exercițiu de adaptare. Cum azi nu vreau să mai ies din casă, o să încerc să deschid un subiect controversat. Mi-am propus să vorbim despre plagiat din mai multe perspective, să încercăm să înțelegem conceptul și, dacă e cazul, să găsim o soluție. Pentru a avea chestiunile cât se poate de clare, vă voi spune din start că subsemnatul consideră plagiatul ca fiind un furt oribil, o infracțiune care ar trebui pedepsită. Poate că nu e corectă o asemenea abordarea și, de aceea, o să fac loc în expunere și unor idei contrare.

Pe plaiurile mioritice plagiatul pare a fi fost dintotdeauna frate cu românu', existând suspiciunea că o mare parte din ceea ce avem acum la ”baza universitară” este, în fapt, rod al unui plagiat aproape colectiv. Cu toate acestea trebuie să facem o distincție între modul de a trata plagiatul în comunism și acum. Cum bine se știe, au fost destule scandaluri de plagiat în comunism însă majoritatea au fost tranșate obiectiv, iar impostorii demascați. Chiar și cei care aveau spate sănătos, înțelegând prin aceasta conexiuni în partid, în securitate sau, de ce nu, la Moscova, chiar și aceștia au fost nevoiți să facă un pas în spate și, trebuie să recunoaștem, simțeau asupra lor o presiune, un dispreț care plutea în atmosferă atunci când mai încercau să-și facă loc dând din coate.

După Revoluție, ca în toate domeniile, și în mediul universitar și-a făcut loc relativismul, interpretarea după ureche, abandonarea treptată a principiilor și, într-un final, aproape o generalizare a fraudei. Așa se face că, în prezent, o duhoare insuportabilă e pe cale să ne sufoce. Am ajuns atât de rău încât nu plagiatul în sine pare a fi problema ci, mai rău, calitatea plagiatului. Am ajuns să avem plagiate infecte, gen teze de doctorat în care se reproduc articole din ziar, referate școlare sau alte tipuri de maculatură. Plagiate ale plagiatelor, teze de doctorat care plagiază lucrări de licență, lucrări de licență care plagiază referate etc. Avem apoi, pe o treaptă mai sus, plagiatele docte, cu pasaje copiate din diverse lucrări valoroase, dar mai puțin cunoscute de vulg, compilații complexe ale căror adevărați autori sunt greu de găsit. Și, pe „cea mai înaltă treaptă de progres și civilizație” avem plagiatul de complezență, cel făcut de individul plictisit de perspectiva de a-și expune raționamentul în câteva sute de pagini pentru a ajunge la concluziile care, de altfel, pot fi chiar originale. Omul, chiar dacă are în cap ideile cristalizate, chiar dacă nu face parte din categoria copy&paste pute de lene și preferă o hoție unui lucru făcut temeinic.

În toată încrengătura prezentată mai există însă și ceea ce eu numesc plagiatul pervers. Este vorba de moda introdusă de unii dintre noii ciocoi universitari, indivizi mediocri care au reușit să-și ia doctorate pe la diverse universități străine și care, întorși în țară, se bat cu cărămida în piept în fața fraierilor de pe-aici care n-au habar cât sunt ei de deștepți. Această faună este similară băiatului de la țară din celebrul banc cu grebla(”Mama, ce e asta?”; mă-sa nu-i dă atenție, el calcă pe „utilaj” și când coada îl pocnește-n față exclamă cu năduf: „Tu-ți casa mă-tii de greblă!”). Ei bine, metoda de plagiere patentată de aceste genii pustii este una capabilă să ocolească identificarea automată a plagiatului(doar ei știu bine cum funcționează socoteala). Astfel, dacă textul pe care-l plagiezi este „oamenii din centrul Africii sunt săraci”, isteții noștri îl schimbă în „sărăcia oamenilor din Africa Centrală e cunoscută”. Și astfel dai de sute de pagini reformulate, uneori de-a dreptul cretin, dar care din punct de vedere tehnic nu sunt plagiate. 

După acest tur de forță al plagiatului rămâne întrebarea: este bun sau nu? Celor care, ca și mine de altfel, se vor înfierbânta în susținerea punctului de vedere contrar plagiatului le voi arunca în față raționamentul unui franțuz, René Alleau pe numele său:

Să consultăm textele: „Cel care caută adevărul, scrie Descartes, trebuie pe cât posibil să se îndoiască de orice.” Este o frază binecunoscută  și pare foarte nouă. Dar dacă citim a doua carte a Metafizicii lui Aristotel, găsim: „Cel care caută să se instruiască trebuie în primul rând să știe să se îndoiască, pentru că îndoiala spiritului duce la manifestarea adevărului.” Se poate constata de altfel că Descartes a împrumutat nu numai această frază capitală de la Aristotel, ci și majoritatea faimoaselor reguli de îndrumare a spiritului care stau la baza metodei experimentale. Aceasta dovedește în orice caz că Descartes îl citise pe Aristotel, lucru de la care se abțin prea adesea cartezienii moderni. Ei ar putea de asemenea constata că cineva a scris: „Dacă mă înșel, trag de-aici concluzia că exist, căci cel care nu există nu se poate înșela prin însuși faptul că mă înșel, simt că exist.” Din păcate nu e Descartes ci Sfântul Augustin.

Sunt acestea dovezi că Descartes a fost un plagiator, că ar trebui pus la zid de haitele de semidocți experți în cititul într-un program de identificare a citărilor? Există numeroase alte exemple celebre care ne-ar putea pune în situația să reevaluăm cumva plagiatul sau, mai bine spus, să privim ceva mai nuanțat subiectul. Sunt mulți care vor credita acest punct de vedere, dar, așa cum am mai spus, personal nu sunt de acord cu el. 

Revenind la mediul nostru universitar, poate că ar trebui să avem un moment zero al adevărului. Ne trebuie norme clare care să prevadă pedepse aspre. Avem nevoie de un organism care să deschidă Cutia Pandorei și să reanalizeze toate tezele de doctorat. Dacă sunt dovezi clare respectivele doctorate trebuie retrase. Și asta urgent deoarece, din nefericire, plagiatorii noștri nu fac în niciun caz parte din clasa superioară.

În final vă fac o invitație de a vă exprima opinia referitoare la acest subiect. Și, pentru ca dilemele politice să nu interfereze cu subiectul, vă anunț că voi șterge absolut toate comentariile care fac referire la vreunul din personajele acuzate de plagiat. Hai să vedem mai întâi care-s principiile cu care sunteți de acord și abia apoi să trecem la persoane.

P.S.

Le fac pe această cale o invitație la opinie și domnilor Liiceanu, Patapievici sau Pleșu. Cred că în tot tăvălugul început de idolul lor ar trebui să-și spună și ei  un punct de vedere, doar de-aia sunt considerați intelectualii palatului.