Iritarea finală

Pentru mulți, ofensiva din Irak a unei necunoscute organizații extremiste a fost o surpriză. Modul în care o gașcă de băieți înarmați au dat o lovitură fulgerătoare regimului-marionetă de la Bagdad pare desprins din „O mie și una de nopți”. Însă, a ne lăsa surprinși de gravitatea evenimentelor înseamnă a nu înțelege istoria. Ceea ce se întâmplă acum este o dezvoltare logică generată de prostia galopantă a politicii externe americane. 

În Afganistan - o altă perlă a politicii nătânge a Americii - retragerea trupelor străine coincide cu recrudescența radicalismului religios. Acolo unde nu mai e armata americană reapar molahii și ale lor trupe radicalizate. Victoria împotriva talibanilor se dovedește a fi fost efemeră. În realitate avem de-a face cu un faliment clar al politicii de „democratizare cu orice preț”. Și, dacă până acum propaganda vorbea despre „frumusețea democrației afgane”, gravitatea evenimentelor a condus la o nouă strategie cretină: scindarea Afganistanului. În fața atâtor evenimente radicale nu ne rămâne decât să ne întrebăm „ce urmează”?  

Cei care-mi citesc blogul știu bine că m-am situat pe o poziție critică în ceea ce privește intervenția haotică din lumea arabă. Am arătat în mai multe rânduri care sunt riscurile și, din păcate, se dovedește că am avut dreptate. Acum, cu mișcările surprinzătoare la care asistăm, nu ne rămâne decât să constatăm că răul a fost deja făcut și că ceea ce urmează e groaznic pentru toată lumea.

Arhitectura Orientului, așa cum arăta ea cu câțiva ani în urmă, era una stabilă. Cheia consta în regimurile laice sau semi-laice care asigurau un cordon sanitar în jurul centrelor radicale. Astfel, revanșarda Arabie Saudită era înconjurată de regimuri ceva mai normale din punct de vedere al tipului de stat contemporan. Egiptul lui Mubarak, Iordania Hașemită, Siria „dinastiei” al-Assad și Irak-ul lui Saddam Hussein au jucat pentru jumătate de secol rolul de „centură de siguranță” între „miezul profund religios” de la Mecca și exterior. Dar și între suniți și șiiți. O centură care a contribuit la echilibrul zonei. Cea de-a doua intervenție americană din Irak s-a dovedit a fi cheia destabilizării Orientului. Ceea ce a urmat știe toată lumea: falsa democrație irakiană, veșnica problemă afgană și, apoi, valul pseudo-revoluțiilor „Primăverii arabe”.

Care-a fost câștigul? Peste tot dictaturile laice au cedat locul dictaturilor religioase. Pe calea fragilă a democrației și alegerilor libere s-au cocoțat la putere partide islamiste cu programe radicale de desființare a statului democratic și de instaurare a califatului. Fără doar și poate, instrumentarea revoluțiilor s-a făcut cu bani și logistică din Arabia Saudită, motiv pentru care modelul politic ales de „tinerele democrații” a fost cel al statului islamic radical. Așa a ajuns Frăția Musulmană la conducerea Egiptului. Expansiunea modelului dubios a fost contracarată de americani în două feluri. Acolo unde s-a putut, partidele de orientare islamică au fost șuntate, iar alegerile „democratice” au propulsat partide semi-religioase deschizând calea regimurilor manipulabile și aflate sub controlul Fratelui cel Mare. Cealaltă metodă este cea clasică, aplicată acolo unde alegerile au impus lideri radical. Egiptul a repetat ascensiunea lui Mubarak: liderul providențial a fost impus de lovitura militară de stat și consfințit prin democraticele alegeri prezidențiale manipulate. Aceasta este rețeta apariției lui Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi. 

Răul însă deja s-a făcut. Saudiții nu renunță la perpetuarea modelului lor de societate și la finanțarea fracțiunilor radicale care luptă pentru instaurarea unor regimuri satelit ale Riadului. Peste tot fracțiuni politico-militare fac presiuni puternice, menite a crește atașamentul oamenilor față de modelul statului islamic. Dacă Egiptul pare momentan abandonat la presiunea americană, Siria se transformă în câmpul preferat de luptă al fracțiunilor radicale finanțate direct de Arabia Saudită . După cum îi spune și numele, Statul Islamic al Irakului și Levantului, urmărește fondarea unui stat musulman-sunit care să integreze nordul Irak-ului, Siria și, posibil, Liban-ul. Acesta este însă primul pas. 

În realitate, Arabia Saudită visează la crearea Califatului, la unificarea întregii lumi musulmane și întronarea dinastiei saudite în vârful acestei construcții politico-religioase. Pentru cei din afara lumii musulmane, o asemenea construcție poate părea forțată. Pentru un musulman însă, Califatul reprezintă Regatul lui Dumnezeu pe Pământ. Musulmanii nu sunt atrași de actualele granițe, știu că ele sunt false și nu au niciun atașament(cu câteva excepții) față de țările în care trăiesc. Pentru ei Califatul este construcția statală ideală. Putem privi planul marelui califat ca pe un război între Turcia și Arabia Saudită. Multă vreme Erdogan a fost atașat ideii reconstruirii Imperiului Otoman. Se pare că - în ciudata lume a intereselor de azi - a pierdut iremediabil. Mai mult, orientarea religioasă a politicii sale riscă să destabilizeze Turcia. Apariția unui califat ar putea atrage populația rurală și masa dură a electoratului lui Erdogan care n-ar putea să înțeleagă de ce țara lor nu devine parte a „Califatului”. 

Deocamdată toate interesele par a merge în această direcție. Israelul bombardează poziții siriene, Occidentul înarmează bandele de insurgenți, SUA îi amăgește pe irakieni cu mirajul unei intervenții s.a.m.d. Toate acestea deoarece se consideră că polarizarea statelor islamice în jurul celor două mari curente religioase ar putea transforma Orientul Apropiat într-un sistem controlabil. Se presupune că ura dintre suniți și șiiți va fi destul de puternică pentru a întreține războaie ideologice în care să se consume excesul de energie al lumii musulmane. 

În acest fel, mega-războiul dintre suniți și șiiți se transformă într-o certitudine. Este o chestiune de timp până când lucrurile urmează să se tranșeze la un mod radical în lumea musulmană. Nu mai e mult până la un alt război al Karbalei. Desigur, de câștigat nu va câștiga nimeni. O dată zgândărit, Orientul arde. E un foc pe care muți îl cred ritualic, „purificator” și - mai ales - ușor de generat. Posibil ca sforarii să aibă dreptate până la un punct. Nu cred totuși că flacăra, odată aprinsă, va mai fi în vreun fel controlabilă. Istoria ne-a arătat că - în special în acea zonă a Orientului - lucrurile sunt relative, iar dușmăniile radicale se pot transforma peste noapte în prietenii trainice. Stă în firea lucrurilor de-acolo să fie instabile și inexplicabile. În aceste condiții, oare cât de bine se va simți Israelul? S-au gândit oare strategii acestei țări ce s-ar putea întâmpla în cazul în care supușii califului îi vor cere acestuia să spele păcatele înaintașului său care-a fost de acord cu cedarea „locurilor sfinte”? S-a gândit oare SUA la consecințele unei înțelegeri istorice între suniți și șiiți? Odată stabilite teritoriile de influență ale fiecărei fracțiuni, cucerirea altora devine inutilă. Ce sens are să mergi și să cucerești bucăți de deșert cu populație ostilă? Sunt câteva întrebări esențiale lăsate superficial la voia hazardului.

Dacă prima amenințare care se prefigurează este cea la adresa Israelului, cu siguranță următoarea destinație a „flăcării” va fi Europa. Sleit de puteri, îmbătrânit și debusolat, Bătrânul Continent se află în „condițiile ideale” pentru o nouă provocare a istoriei. Într-o parte vâna tânără a Orientului, iar în cealaltă ambițiile Imperiului Euro-Asiatic vor reprezenta, cu siguranță, probleme majore ale Europei. Dar despre aceasta și despre posibilul Califat al Europei vom discuta într-un articol viitor.