Ceea ce vine (I)

1. Speculaţii preliminare

În mai multe articole am atras atenţia asupra capcanei în care se auto-propulesează societatea occidentală. Problematica este mult mai complexă şi depăşeşte cadrul dogmatic impus de banala luptă politică pentru putere. În joc sunt miliarde de oameni, însă acest lucru pare insignifiant pentru cei care se află în spate.

Înainte de a porni discuţia ar trebui să ne gândim serios dacă omul a cunoscut până acum cu adevărat democraţia. Şi pentru aceasta ar trebui, înainte de toate, să ne gândim fiecare ce înseamnă cu adevărat democraţia, mai ales prin prisma faptului că orice sistem social apărut - în ultimele două secole cel puţin - clamează a fi democratic. Orice dictatură, orice tiranie, orice experiment social exotic, înainte de toate, se clamează democratic. 

O să încerc o definiţie ideală, anume că societatea democratică e cea care convine tuturor şi nu deranjează pe nimeni. O societate care-ţi permite să te dezvolţi aşa cum vrei şi în care să te simţi bine. Sună bine? Poate că da, însă este inaplicabilă. E un idealism ieftin a cărui finalitate conduce la tiranie. 

Încă de la redescoperirea dreptului roman de către biserica apuseană - eveniment care este responsabil pentru ceea astăzi ce numim generic Occident - omul care a conştientizat societatea a căutat(sau a clamat) binele şi dreptatea. Mult timp, în unele cazuri întinzându-se până în prezent, această căutare a coincis cu încercarea de a găsi un cod ideal, imuabil, inatacabil, care să satisfacă pe toată lumea şi care să ne conducă spre societatea ultimă. Un fel de Sfânt Graal al organizării sociale. Şi întotdeauna asemenea căutări s-au sfârşit prin demonstrarea plenară a zicerii că „drumul spre iad e pavat cu bune intenţii”.

Experienţa ne-a arătat că, până la urmă, un bine relativ general se obţine nu prin clamarea unor principii înalte, ci prin compromis şi printr-o renegociere aproape continuă a acestui compromis. Şi aceasta deoarece omul nu este o fiinţă plată, nu e o formă fără asperităţi. Omul este imperfect şi, probabil, această imperfecţiune este cea care ne ajută să ne dezvoltăm, să tindem către ideal, cu alte cuvinte să avem un sens. Aşadar societatea cea mai acceptabilă pentru om pare a fi cea a compromisului perpetuu.

În conformitate cu ultima definiţie putem trage concluzia corectă(din punctul meu de vedere) că democraţia pură(la fel ca şi fericirea pură) e o himeră, o formă ideală către care trebuie să tindem, dar care nu poate fi atinsă. De asemenea, compromisul - cel care ajută societatea să se menţină stabilă - este şi cel care o condamnă la o perpetuă instabilitate. Şi aceasta pentru că un compromis reprezintă o înţelegere de moment, care poate funcţiona doar o perioadă limitată. Cu trecerea timpului ne aflăm în faţa altor realităţi şi fiecare compromis în parte trebuie negociat.

Aşa ar funcţiona o societate corectă. Un imens spaţiu în care teritoriile se împart în urma negocierii, în care se compromisul asigură un maxim de confort fiecărei părţi implicate într-o dispută. Sună destul de bine, nu-i aşa? Întrebarea care se pune este dacă până acum a existat aşa ceva. Personal susţin că răspunsul este negativ.

Să ne menţinem pe teritoriul speculaţiilor, dar, în acelaşi timp, să coborâm puţin în realitate. Anterior am afirmat că societatea practică este una instabilă, că democraţia cea mai acceptabilă pentru noi este o formă care se redesenează continuu şi care nu se abţine să pună semnul întrebării chiar şi asupra propriei legitimităţi. Însă, aşa cum bine ştim, aşa ceva nu există şi n-a existat până acum.

De-abia de-aici intrăm pe un teritoriu interesant. Adepţii liberalismului absolut îmi vor replica acid că societatea democratică există sub forma Occidentului actual. Nu este oare Occidentul teritoriul libertăţii totale? Nu este oare democraţia occidentală forma supremă de dezvoltare a societăţii? Alegerile libere, separarea puterilor, libertatea de mişcare s.a.m.d. nu sunt oare toate acestea elemente care ne demonstrează că trăim în cea mai bună dintre lumi? Nu este oare Uniunea Europeană un teritoriu al compromisului? Dacă am privi atent la modul în care se fac negocierile şi în care se iau deciziile aceasta ar fi concluzia la care am ajunge. Şi, la urma urmei, nu este oare libertatea valoarea cea mai de preţ a Occidentului? Nu libertatea este centrul de greutate al întregii construcţii care s-a dovedit a fi învingătoare până acum?

Sunt câteva teme asupra cărora vă las să meditaţi până la următorul episod.