Sper că episoadele anterioare v-au stârnit un alt tip de gânduri. Mi-am dorit, în primul rând, să vă provoc, să vă introduc într-un labirint la a cărui rezolvare să asistaţi în direct. Şi, aşa cum vă ameninţam ieri e timpul să trecem partea cu adevărat complicată, anume la analiza sistemelor democratice.
4. Democraţia occidentală - repere istorice
Am ajuns aproape tributari unui tic de percepţie: când spunem democraţie, automat avem în faţă imaginea Occidentului. Aproape că noţiunea de „democraţie occidentală” a devenit pleonastică: când spui Occident spui democraţie şi invers!
Naşterea democraţiei occidentale o putem localiza pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Practic, atunci avem semnele incipiente ale unor rupturi fundamentale care vor avea ca finalitate societăţile desăvârşite în secolul XX. Că Occidentul a găsit o „soluţie socială” revoluţionară este, cred, cât se poate de clar. Doar dacă urmărim evoluţia şi interacţiunea dintre Orient şi Occident, încheiată cu victoria zdrobitoare a celui din urmă, rămânem fără cuvinte.
Mult timp Islamul a fost farul călăuzitor al omenirii. Diversele imperii islamice s-au dezvoltat atât de mult tocmai datorită unei organizări sociale superioare. Umma islamică s-a dovedit a fi mult superioară din toate punctele de vedere structurilor de conducere vest-europene. Dovada cea mai grăitoare a fost reprezentată de neputinţa monarhiilor catolice de a păstra Ierusalimul. Acela a fost apogeul islamului şi, practic, falimentul Europei.
Din a doua jumătate a secolului XVIII lucrurile s-au schimbat. Europenii descoperă o nouă formă de organizare socială care destructurează tot ceea ce a fost înainte şi împinge societatea în întregul său pe alte culmi. Noua paradigmă are nevoie de o populaţie educată, merge pe optimizări nemaivăzute până atunci. Revoluţia industrială forţează progresul. Concurenţa şi inovaţia prind aripi. Comparaţia dintre Islam şi Occident nu mai are sens. Islamul a reprezentat o organizare desăvârşită a unei societăţi eminamente agrare în timp ce Occidentul se rupea de „hachiţele” naturii descoperind formula magică a creşterii infinite.
Hăul dintre Occident şi Orient se adâncea. Un Orient din ce în ce mai slab se afişa în faţa unui Occident a cărui putere creştea continuu. Ce putea fi făcut? Mai nimic. Singurele soluţii pentru a putea rezista noului tăvălug au fost cele mimetice. Puţini ştiu că Fraţii Musulmani au apărut iniţial ca o mişcare care-şi propunea să ajute islamul să se modernizeze, să găsească o soluţie de occidentalizare a sa. S-au lovit de planurile radicale ale lui Nasser care, pentru a nu fi incomodat, i-a cazat la puşcărie contribuind în acest fel la radicalizarea mişcării şi la schimbarea orientării acesteia cu 180 de grade. Orientul devenea o pradă facilă pentru Occident. Ceea ce a urmat e cunoscut.
Singurii care s-au putut salva prin mimetism(e drept, ajutaţi şi de geografie) au fost japonezii. Însă aceştia s-au aflat într-o poziţie istorică favorabilă. Restauraţia Meiji reuşise să spele pe creier câteva generaţii ale populaţiei şi reorientase religia oficială de la idealurile abstracte la realizarea/desăvârşirea/mântuirea prin muncă(un fel de protestantism şintoist). Astfel, ţara beneficiind de o populaţie al cărei scop era munca în sine, a putut recupera rapid golul, s-a putut întoarce de fiecare dată pentru repararea greşelilor inerente, reuşind o reponziţionare fabuloasă.
Secolul XX găseşte democraţia occidentală într-o cursă infernală. Neavând concurenţi, Occidentul concura cu sine însuşi. Opoziţia vechii lumi era o glumă. Societatea liberală occidentală a dovedit că are puterea de a se auto-corecta, de a-şi optimiza slăbiciunile şi de a acoperi rapid golurile. Duşmanii săi erau puşi în faţa unui monstru super-optimizat, capabil să renască din propria-i cenuşă şi să-şi sufoce oponentul. De unde venea totuşi această putere colosală? Cu toate că procesele interne ale Occidentului erau vizibile, deschise, imitarea sa nu a reuşit. Motivul? Complexitatea natural dezvoltată nu putea fi imitată şi nu putea fi transmutată într-o societate agrară. Toate acele construcţii artificiale încercate de dictatori sau revoluţionari s-au prăbuşit asemeni unui castel de nisip deoarece ceea ce nu înţeleseseră arhitecţii lor era faptul că nu rezultatul trebuia imitat ci baza, fundaţia pe care urma să se construiască. Procesele intime, auto-create de educaţie şi libera iniţiativă erau cele care nu puteau fi imitate deoarece în Occident acestea apăreau spontan, ca efect al iniţiativelor libere ale oamenilor. Cum poţi imita creativitatea? În mod sigur nu prin reproducerea rezultatelor generate de ea.
Una dintre societăţile în care această lipsă de fundament a fost şi încă este vizibilă este Japonia. Aşa cum am amintit, Japonia s-a occidentalizat forţat, auto-impus. A reuşit să acopere găurile însă trecerea de la feudalism la noua paradigmă s-a făcut artificial, prin metoda „schimbării denumirii şi a fişei postului”. Reuşita japoneză s-a datorat aproape în exclusivitate reuşitei programului de spălare a creierului din timpul Restauraţiei Meiji care a „furnizat” o populaţie conformistă având ca singur ideal mântuirea prin muncă. Însă, multe dintre problemele Japoniei au fost şi sunt cauzate de o fundaţie iniţial precară, peticită ce-i drept din mers. Acesta este şi motivul pentru care crizele japoneze sunt mult mai greu de rezolvat: de fiecare dată trebuie să se reîntoarcă la fundaţie şi să repare ceea ce a fost greşit(artificial).
Secolul XX pare a fi fost cel menit a desăvârşi democraţia occidentală; secolul victoriei şi al apogeului. Însă, înainte de a analiza evoluţia Occidentului în secolul XX va mai fi necesară o mică divagaţie. Nu putem înţelege Occidentul fără a înţelege cealaltă formă de organizare a secolului trecut: comunismul. Temă pe care o vom analiza în episodul viitor.
Îmi cer iertare pentru comentariul lung, trebuie să-l postez în două părţi...
RăspundețiȘtergerePartea întâi
Aş începe prin a spune că plecăm de la nişte premise parţial greşite şi mă refer aici la finalul primului tău articol din seria asta. Libertatea şi democraţia sunt idealuri frumoase dar atât! Uniunea Europeană este, fără îndoială, tărâmul compromisurilor dar compromisul este dovada cea mai clară a deficitului de libertate: trebuie să cedez într-o parte ca să obţin un avantaj în alta. O fi rău, o fi bine? Cred că discuţia propusă de tine ar fi trebuit să lămurească mai întâi aceste concepte, înainte să fie aplicate pe realitatea de azi, fie ea politică, socială sau cum o mai fi. Să le luăm pe rând...
Sunt de acord cu ideea de libertate ca fiind necesitatea înţeleasă şi acceptată (apropos de compromisuri...) dar voi merge mai departe de atât. Redusă la minim de repere, libertatea absolută ar însemna că pot să fac ce vreau, când vreau şi unde vreau. Eliminând "ce vreau" din ecuaţie, în sensul că voi presupune că toate acţiunile mele sunt fără vreun efect asupra celorlalţi (nu le fac nici rău, nici bine, deci respect "necesitatea înţeleasă" pe acest plan), mai rămân "când" şi "unde". Cu alte cuvinte, libertatea presupune să am la dispoziţie timp şi spaţiu nelimitate. Spaţiul este însă un concept nelimitat (nedovedit incă, totuşi!) doar raportat la el însuşi. Raportat la oricare individ, spaţiul este limitat la suprafaţa sau volumul pe care acel individ le poate acoperi într-un timp dat. Să mai reţinem un aspect: niciun individ nu poate fi fizic în două locuri diferite în acelaşi timp. Ceea ce ne duce la cea de-a doua dimensiune a problemei: timpul. Nu cred că mai are rost să subliniez că timpul este nelimitat, din nou, raportat la el însuşi, noi fiind trecători prin lumea asta, chiar dacă unii mai mult timp, alţii mai puţin. Aşadar nu putem avea spaţiu şi timp nelimitate întrucât nu ne este dat. Pentru cei care se gândesc la nemurire le spun că, în cazul în care ar ajunge cineva nemuritor, atunci ar deveni prizonierul propriei eternităţi în această lume, deci tot nu ar fi cu adevărat liber. Dar asta e o altă discuţie... Concluzia: libertatea este morcovul agăţat cu aţă în faţa ochilor noştri de nişte băieţi destepţi pentru a ne plimba pe unde vor ei prin istorie. Ceea ce este perpetuum mobile pentru fizică este libertatea pentru societate dar şi pentru fiecare individ luat în parte.
Partea a doua
RăspundețiȘtergereCât despre democraţie, mă gândesc la ceea ce a spus parcă Einstein: doar 2% din populaţie este cu adevărat inteligentă, restul suntem un ocean de prostie. Poate procentul nu e corect dar si 20% dacă ar fi foarte inteligenţi, tot rămân 80% masă critică sub nivel. Evident că media va fi mai slabă decât cei 20% iar in cazul ăsta voinţa şi direcţia vor fi date de mai multă prostie şi mai puţină inteligenţă. Deciziile majore, cel puţin aparent, vor fi ale masei critice. Cu alte cuvinte, în loc să laşi un neurochirurg să opereze creierul pacientului, îl pui pe măcelar s-o facă doar pentru că e mai puternic şi sparge ţeasta bolnavului cu satârul mai repede decât taie medicul cu fierăstrăul lui finuţ. Nu mai spun că, de cele mai multe ori, pacientul şi măcelarul ar fi una şi aceeaşi persoană!!! Deci, dacă ăia 20% nu vor să fie operaţi de măcelar, vor avea grijă să-i inducă măcelarului iluzia că el taie, dându-i pacienţi falşi: parlament şi/sau preşedinte, de exemplu. Asta se şi întâmplă, de fapt, iar efectele se văd deja...
Să nu fiu înţeles greşit: nici-o secundă nu mi-aş dori o dictatură. Cunosc suficient ce inseamnă ca să afirm că nu ar fi cu nimic mai bună decât democraţia. Ceea ce vreau să spun este că ambele, şi democraţia şi totalitarismul, sunt etape în scopul înrobirii complete a omului. Prima etapă a fost aceea prin care i s-a luat trupul: sclavagismul. Când sclavagismul şi-a terminat rolul şi omul de rând a ajuns să se nască obligat să muncească pentru alţii (ăia 20%, îmi păstrez optimismul) ca să supravieţuiască, s-a trecut la etapa de înrobire a minţii lui, băgându-i-se in cap tot felul de idei astfel incât să accepte în mod RAŢIONAL că aşa trebuie să fie şi nu altfel, că asta e lumea şi trebuie să te adaptezi după ea! Din acest punct de vedere, totalitarismul şi democraţia au servit aceluiaşi scop, doar metodele au fost diferite. Nu le mai amintesc...
Ce va urma? Cred că acum e mai clar, înrobirea sufletului... După ce omul nu va mai vedea raţional ieşirea din labirint, se va trece la partea cea mai sensibilă. Chiar tu, Dane, aminteai de faptul că la mormântul lui Kim Ir Sen "plâng rândunelele" de ziua lui... E doar un prequel pentru ce va urma în întreaga lume: ne va fi servit cu mare pompă (a se citi cu posibilă mare vărsare de sânge!) liderul spiritual suprem, noul Mesia! Unii spun că va fi exact opusul lui Mesia şi-i zic antihrist...
Mă întreb doar atât: dacă primele două etape nu au avut nicicând scopul să-l "elibereze" pe om (ca şi cum omul s-ar naşte cu nişte lanţuri pe el, nu ştim de cine puse, de care nu poate să scape), de ce ultima etapă ar fi altfel?
Antihrist? Nu pot să-i contrazic...
Doamne, iartă-ne!
Din fericire Mesia cel adevarat a venit deja pe pamant si ne-a dat libertatea, partiala aici si totala pe lumea cealalta.
RăspundețiȘtergere