Noua paradigma bancara europeana

Săptămâna trecută România a primit un nou infrigement de la Comisia Europeană pentru netranspunerea unei directive europene referitoare la sistemul bancar. De obicei, orice semnal negativ de la stăpânire este taxat automat de vuvuzelele opoziţiei(indiferent care ar fi ea). De data aceasta, nimic. Un semnal suficient de clar pentru a înţelege că e vorba de ceva grav.

De fiecare dată când de pune de-un blat transpartinic toţi politicienii noştri, în frunte cu primul mocofan al ţării, bagă capu-ntre urechi şi se uită niznai de parcă ar mirosi că e rost de-un strop de relaxare. Aşa s-a întâmplat şi săptămâna trecută şi, cu siguranţă, aşa se va întâmpla de fiecare dată când va fi de aruncat un nou jug pe spatele cetăţeanului.

Directiva cu pricina are denumirea seacă 2014/59/UE şi este menită a contribui la stabilitatea sistemului financiar-bancar european. În spatele pompoşeniei se află însă o capcană de care trebuie să ţinem seama pe viitor. E vorba de legalizarea bail-in-ului.

Strategia menţionată a fost exersată prima dată în Cipru, atunci când, pentru salvarea băncilor locale s-au utilizat banii deponenţilor. Cum nu exista un mecanism legal de confiscare, s-a inventat peste noapte un impozit aplicat depozitelor de peste 100000 EUR. Banii strânşi în acest mod au fost utilizaţi pentru recapitalizarea băncilor falimentate tot de politicile aberante ale Uniunii Europene.

Pentru cei care nu-şi mai amintesc episodul fac o scurtă recapitulare. Confruntată cu iminenţa unui faliment al Greciei, faliment pe care nu şi-l putea permite în acel moment, Uniunea Europeană a forţat creditorii să taie datoriile Greciei. Printre instituţiile afectate au fost băncile cipriote, cărora li s-a promis accesul la lichiditate ieftină până la redresare. La fix un an de la promisiune, BCE a anunţat că băncile cipriote sunt obligate să returneze fondurile primite, refuzându-se prelungirea liniilor de finanţare. Paralel cu decizia, statului cipriot i s-a oferit pe tavă şi soluţia rezolvării problemei: bail-in-ul, adică salvarea băncilor cu sumele deponenţilor.

Cei care-mi citesc blogul, îşi amintesc probabil că încă de-atunci am spus că ceea s-a întâmplat în Cipru nu a fost o situaţie excepţională, ci doar un experiment. După desfăşurarea cu succes a "operaţiunii Cipru", BCE a propus extinderea mecanismului de succes la nivelul UE. Iată-ne în 2015, în plin infrigement(alături de alte 10 state). Bail-in-ul a intrat pe uşa din faţă a bunelor practici bancare. Curat murdar, monşer!

Măsura impusă membrilor UE este una cât se poate de aberantă. E ca şi cum, în cazul falimentului unui supermarket s-ar confisca banii celor care se află în momentul respectiv în supermarket. Însă absurdul nu se opreşte aici. Legislaţia autohtonă(asupra căreia, din nou, nimeni nu spune un cuvânt!) obligă cetăţenii să desfăşoare orice tranzacţie de peste 50000 lei prin intermediul băncilor comerciale. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul în care cumperi/vinzi o maşină al cărei cost depăşeşte 50000 lei, trebuie să desfăşori tranzacţia prin intermediul unei bănci. Aici deja intrăm într-o spirală a absurdului deoarece, cel care ar prefera să-şi ţină banii "la ciorap" va trebui să dea cu subsemnatul în ceea ce priveşte provenienţa fondurilor pentru orice sume mai mari de 15000 EUR. Se statutează în acest fel un soi de prezumţie de vinovăţie pentru toţi cei care vor, pe bună dreptate, să ocolească sistemul bancar.

Să ne înţelegem bine: libertatea trebuie să se manifeste inclusiv în ceea ce priveşte decizia de a face ce vrei cu banii pe care i-ai câştigat cinstit. Inclusiv să nu-i treci prin sistemul bancar. Aceasta libertate este îngrădită voit în toată Uniunea Europeană, SUA şi alţi aliaţi în numele prevenirii spălării de bani şi a combaterii terorismului. Pot înţelege dorinţa SUA de a deţine monopolul asupra terorismului mondial, dar nu pot înţelege îngrădirea drepturilor individului în numele unor idealuri dubioase.

Există, desigur, o categorie de cititori care consideră că atâta vreme cât sunt garantate depozitele de până în 100 000 EUR lucrurile sunt OK. La urma urmei, dacă ai mai mulţi bani, îi împarţi între mai multe bănci şi "eşti protejat". Ei bine, nici aici nu e atât de simplu precum pare. Presupunând că deţii un milion de euro, aceasta ar însemna să-şi divizi suma în zece, împărţind totul între zece bănci. Aveţi idee ce poate însemna lucrul cu zece bănci? În afara faptului că ai costuri mai mari de operare, imaginaţi-vă ce cantitate de hârţogărie trebuie să procesezi. Şi, dacă în cazul unei persoane fizice lucrurile sunt controlabile, ce se întâmplă în cazul marilor firme care au cantităţi de ordinul zecilor sau sutelor de milioane de euro în conturi. A crede că o asemenea firmă îşi va împărţi banii între sute sau mii de bănci e o naivitate. 

Schema pusă la cale de "înţelepţii" Uniunii Europene e una cât se poate de perversă. Practic, se elimină orice responsabilităţi, principalul vinovat fiind clientul. Care client, nu de dragul instituţiei se află acolo în "funcţia de client" ci din cauză că este obligat. O nouă formă a democraturii care, din ce în ce mai mult, începe să pută.