Boala ascunsa

Te-ntorci seara acasă rupt de oboseală, te-arunci într-un fotoliu şi-ncepi să te relaxezi. Cum? Îţi pui un film, asculţi o muzică, navighezi aiurea pe net sau, pur şi simplu, asculţi la nesfârşit sporovăielile de pe un post TV. Cazi într-o letargie, şi, rememorându-ţi evenimentele de peste zi îţi spui că e bine. Şi-apoi dormi, iar a doua zi o iei de la capăt. E bine? Nu, nu e bine. Indiferent cât de normal ţi se pare ceea ce faci, e timpul să-ţi fac o dezvăluire: suferi de-o boală cumplită şi încă n-ai aflat.

Înainte de-a trece mai departe o să-ţi spun o experienţă personală. Se-ntâmpla în ultimul an de liceu. Împreună cu nişte prieteni ne-am făcut de cap. Mai o bere, mai o trăncăneală, mai o bârfă, mă rog, treburi de adolescenţi. La un moment dat unul dintre prietenii mei aruncă pe masă un pachet de ţigări. Arăta cool, cu o cămilă desenată pe un fond galben, cu piramida în spate. Pur şi simplu părea că te teleportează în Egipt, pe platoul Gizeh. Luăm fiecare câte-o ţigară ne-o aprindem, tragem primul fum şi să te ţii. Unul tuşeşte, altul se-ngălbeneşte, altul aproape leşină. Dar fiecare încearcă să minimizeze propriile suferinţe maximizându-le pe-ale celorlalţi. Un gest de bravură specific adolescenţei.

Pentru mine relaţia cu fumatul a fost deosebit de complexă. La început ţigările îmi provocau greaţă şi o oarecare anxietate. Mă temeam de reacţiile pe care le-aş putea avea şi de zâmbetele pe care le-aş stârni celor din jur dacă mă va apuca tusea sau dacă voi leşina. Trăgeam în gură prefăcându-mă că trag în piept. Nu după mult timp am început să simt plăcerea ţigării. Să fac diferenţele dintre tutunuri, să dau bani mai mulţi pe-un pachet mai dichisit atunci când aveam ceva de sărbătorit. Când nu prea aveam bani fumam pe-ascuns ţigări ieftine, iar când puteam mă afişam cu ţigările mele preferate, cele cu cămilă. Aşa a trecut studenţia. Mă mai intersecatam cu unul sau altul care-mi spuneau că nu-i prea OK să fumezi, eu însumi ştiam asta, dar eram conştient că mă pot lăsa oricând. „Nu mă face pe mine o ţigară”, ziceam aprinzând-o. Deja trecusem în celălalt stadiu: ţigara nu mai era de mult o plăcere, ci o necesitate. Fumam pentru că trebuia, aşa cum trebuie să respiri. Foarte rar îţi dai seama de aerul pe care-l respiri, în majoritatea timpului respiratul e un act inconştient. Doar atunci când mirosul diferă semnificativ de normalitate îţi dai seama că e ceva schimbat. Un parfum, un aer tare de munte, un aer rece, etc. te fac să conştientizezi că respiri. La fel s-a întâmplat la mine cu fumatul. De obicei o făceam inconştient, doar rareori când trăgeam câte-un trabuc sau o pipă cu tutun aromat făceam diferenţa.

Aşa am trecut în a treia fază. Mă deranja că dimineaţa gura-mi era teribil de amară. Ca s-o îndulcesc mă spălam pe dinţi şi-apoi, automat îmi aprindeam o ţigară. Până să-mi prepar cafeaua mai fumam vreo două. Apoi ţigara de cafea, apoi masa şi ţigara de după masă, apoi plecam şi ţigara din timpul drumului s.a.m.d. Începuse să mă cam deranjeze. Oboseam foarte repede, gâfâiam când urcam scările. „E timpul să mă las”, mi-am spus şi am hotărât că „de mâine totul va fi uitare”. Seara am fumat „ultima ţigară”, apoi, înainte de culcare mi-am dat seama că ar fi cazul să mai bag una şi, după ce m-am băgat în pat m-am trezit s-o fumez „chiar pe ultima”. A doua zi dimineaţă m-am trezit cu un gust groaznic în gură. M-am spălat pe dinţi, am mers să-mi fac cafeaua şi mi-am aprins o ţigară. Pe la jumătatea ei mi-am dat seama că trebuia să mă las. „Asta e, mă las de mâine!” Şi-aşa am amânat până am uitat. Apoi am avut o altă tentativă. Am reuşit să mă las vreo lună. Dar a trebuit să pun iar ţigara-n gură. Mă „enervasem” şi eram conştient că aia e singura cale de a mă linişti. Când am pus ţigara-n gură, la primul fum, am avut acelaşi sentiment ca la-nceput, gustul ăla amar şi deranjant. Dar a trecut de la a doua ţigară, iar la a treia eram „back in business”. Şi uite-aşa, rând pe rând mi-am revenit la „normalitate”. O normalitate cu steroizi întrucât topeam cam trei pachete pe zi.

Timpul trecea, la fel ca şi tentativele mele de a mă lăsa de fumat. Pastile, plasturi, muzică de lăsat de fumat, tactici verificate şi o groază de alte tâmpenii care pur şi simplu nu funcţionau. Mi-am dat seama că nu mă pot lăsa de fumat, aşa că am hotărât să o mai răresc. Cum? Să fumez doar un pachet pe zi. OK, mi-am spus. La început un pachet, apoi jumătate şi, ziceam eu, mai puţin de 10 ţigări pe zi nu fac rău nimănui. Nu ştiu de unde-o scosesem. În prima zi am reuşit să fumez un pachet şi jumătate. A doua zi două pachete, a treia zi am revenit la trei. Deh, viaţă grea. M-a cam cuprins disperarea, dar am uitat repede când am trecut la pipă. Şi la trabuce. Şi, pentru reprizele mai rapide, la fidelele mele ţigări Camel. Şi dă-i şi luptă. Treceam frecvent de patru pachete la care adăugam şi pipa şi câte-un trabuc după masă. Pentru digestie, desigur! Nu pot să uit că a trebuit să-ajung odată pe jos de la Drept la Universitate. Şi trebuia să ajung repede. Am ajuns fleaşcă, gâfâind ca un câine-n călduri la 50 de grade. Ameţeam. Eram în ultimul stadiu al dependenţei, acela în care priveşti cu milă la biata victimă care eşti tu. Şi mi-am aprins o ţigară ca să mă liniştesc.

Cu vreo câteva zile înaintea unui eveniment important mi s-a făcut rău. Nu ştiu de ce, cert e c-am sfârşit-o la camera de gardă. Unde n-au ştiut ce să-mi spună că am. Mi-au dat un rudotel şi, după ce m-am liniştit m-au trimis acasă. A doua zi mi-am luat la rând toţi prietenii doctori. Mi-au făcut sute de analize şi mi-au spus că n-am nimic. Şi de ce mă simt rău? Răspunsul mi l-a dat un medic în vârstă care se afla întâmplător în cabinetul unui prieten: „Lasă-te naiba de fumat, nu vezi cum tragi din ţigara aia? Gândeşte-te că fiecare ţigară îţi ia câte o oră din viaţă. La cum fumezi faci praf două-trei zile pe zi! Şi nu e numai asta. Urmează să te-apuce sănătatea. Azi ficatul, mâine stomacul, poimâine plămânul. O să stai numai prin spitale scuipând sânge şi blestemându-ţi viaţa. Şi nici dracu n-o să-ţi mai poată face nimic. Doar popa şi groparul! Criza asta ia-o ca pe un prim avertisment. Dacă nu te opreşti acum, eu cred că e bine să te duci pe la cimitir să-ţi aranjezi apele cu locul de veci. Că atunci când eşti bolnav n-o să mai ai timp de asta.” Prietenul meu dădea aprobator din cap. Şi eu simţeam că mi se împăienjenesc ochii.

N-am mai pus o ţigară în gură timp de-o săptămână. Umblam ca înainte, cu pachetul la piept, cu bricheta în buzunar, iar în biroul meu se fuma. Fuma oricine venea, iar chiştoacele le lăsam în scrumieră ca până la atunci. După o săptămână am simţit o poftă nebună de-a fuma şi mi-am aprins ţigara. Am tras un fum şi m-a lovit gustul acela groaznic. Înainte de-a trage al doilea fum mi-am rememorat întreaga suferinţă şi mi-am amintit ceea ce mi-a spus doctorul în vârstă. Am aruncat ţigara şi aia a fost ultima. N-a fost nici uşor nici greu. A fost pur şi simplu. Treptat am revenit la normalitate.

Şi-acum să ne întoarcem la tine. Mai mult sau mai puţin, ceea ce-am descris anterior e valabil şi pentru tine. Suferi de o dependenţă teribilă de care nu poţi scăpa. Cu o săptămână în urmă am lansat o provocare: un week-end fără tehnologie. Mulţi au citit, puţini au pus în practică(sau poate chiar nimeni). Ţi se pare ciudat să nu mergi cu maşina, să-ţi opreşti telefonul, să uiţi de calculator? Hai să-ţi arăt în ce hal de mutilat eşti. Câţi prieteni ai? Să presupunem că ai vreo trei sau patru. Poţi să-mi spui numerele lor de telefon? Nu, nu poţi. Dar telefonul poate. Ştii ce-ai de făcut mâine. Sau săptămâna asta? Sau luna asta? Desigur, nu. Ai în schimb remindere care te sufocă. Ai sute de mailuri pe care le citeşti inutil. Ai un facebook instalat pe telefon care te face să tremuri la fiecare alertă. Când ai un moment de răgaz scoţi telefonul şi-ncepi să clăpăceşti: facebook, ştiri, mesaje, chat, sms şi-apoi o iei de la cap. Asta e dependendenţa.

Îţi mai aminteşti primul tău contact cu tehnologia? N-a fost unul prea plăcut. Probabil te-a copleşit: butoane, iconuri, opţiuni s.a.m.d. Destul de frustrant. Treptat te-ai obişnuit şi-a început să-ţi placă. Apoi totul a intrat în normalitatea ta. Tehnologia e aerul tău aşa cum ţigara era aerul meu. Şi culmea e că, în cazul tău lucrurile stau mai grav. În timp ce mie ţigara-mi mânca plămânii, ţie tehnologia îţi mănâncă din creier. Astfel ţi-e din ce în ce mai greu să conştientizezi asta. Tehnologia te îndreaptă iremediabil spre superficialitate. Îţi distruge memoria. Am văzut oameni care accesează site-uri exclusiv prin căutări google. Pur şi simplu nu reţin adresa web a site-ului preferat. Îl caută mai întâi pe google. Asta ţi se-ntâmplă şi ţie: creierul nu mai e tentat să gândească, să memoreze. Totul e la un click distanţă. Ce sens are? De ce să ţii minte numerele de telefon când ai agenda? Într-adevăr, e simplu. Iar când pierzi telefonul totul devine dezastruos. Ţi-ai pierdut o parte din creier. Noroc cu backup-urile, dacă le faci.

Ţi-ai pus vreodată întrebarea cam cât ocupă tehnologia din viaţa ta? Hai să vedem. Te trezeşti de dimineaţă şi-ţi faci cafeaua la FILTRU sau ESPRESSOR. Verifici cât e ceasul la TELEFON. Pleci la serviciu cu MAŞINA. Asculţi muzică la RADIO sau la PLAYER-ul maşinii. Urci cu LIFT-ul. La serviciu lucrezi la CALCULATOR. Cu prietenii interacţionezi pe FACEBOOK sau pe EMAIL. Mănânci mâncare PROCESATĂ sau cumperi SEMIPREPARATE. Banii îi ai pe CARD. Acasă te relaxezi la TELEVIZOR sau la CALCULATOR. Ţi-ai pus întrebarea unde e viaţa ta în toată această tevatură? Îmi vei spune că sunt un depăşit, că am idei tembele şi că toate astea sunt inerente civilizaţiei şi progresului. Aşa credeam şi eu despre ţigări, doar ele mă alinau, mă linişteau şi-mi dădeau „combustibilul necesar vieţii de zi cu zi”. Dar oare-mi dădeau vreun combustibil? Din contră, îmi mâncau din combustibil! Dar viziunea răsturnată a dependentului mă făcea să văd lucrurile invers. Aşa eşti tu acum. Ai impresia că tehnologia îţi dă viaţă când, de fapt, ea-ţi mănâncă din viaţă.

La ce-a folosit oare tot progresul de până acum? Ţi s-a spus că pentru uşurarea vieţii. Într-adevăr, e simplu să te urci în maşină şi să faci 100 de km. într-o oră. Dar oare asta ţi-a uşurat viaţa? N-aş spune. Trăieşti în lumea de azi, cea mai „optimă” dintre lumi şi munceşti mai mult decât sclavii din antichitate. Te uiţi cu milă în cartea de istorie la şerbii Evului Mediu, legaţi de glie şi de hachiţele stăpânului, fără să ştii că tu munceşti de câteva ori mai mult decât un şerb medieval. Statisticile arată că în vremea noastră se munceşte mai mult decât în orice altă epocă a omenirii. Da, munceşti mai mult decât cei care-au făcut piramidele, decât ţăranii chinezi puşi să înalţe zidul. Şi, culmea e, că în timp ce ăia erau conştienţi de ceea ce li se-ntâmplă, tu tratezi cu mândrie sclavia ta. Ai ajuns să te mândreşti că eşti sclav la X faţă de altul care este sclav la Y. Deh, tu munceşti mai mult şi mai bine, de-aia te-a acceptat X ca sclav! Îţi dai seama de locul în care-ai ajuns?

Tehnologia e noua sclavie. Cu fiecare like pe care-l dai pe facebook, cu fiecare poveste pe care-o citeşti aici sau aiurea, nu faci altceva decât să munceşti pentru ei. Fiecare număr de telefon pe care-l ai în agendă înseamnă munca ta pentru alţii. Fiecare minut pe care-l petreci în faţa televizorului e, de asemenea, munca ta pentru alţii. Tehnologia e cea care te-ajută să munceşti pentru alţii chiar şi când stai.

Ştiai că telefonul te spionează? Probabil c-aia aflat de undeva. Probabil ştii şi că prin calculator eşti spionat. Dar ai idee că televizorul te spionează şi că, în scurt timp, maşina de spălat, frigiderul, fierul de călcat s.am.d., toate te vor spiona? Probabil te-ntrebi de ce. Simplu, „pentru a-ţi face viaţa mai uşoară”. Pentru a-ţi învăţa comportamentul, iar apoi mulându-se pe preferinţele tale să-ţi ofere mici cadouri otrăvite. Şi, nu în ultimul rând, pentru a te face şi mai dependent, pentru a-ţi face ieşirea din capcana imposibilă. Te-ai întrebat unde e viaţa ta în tot acest păienjeniş de paraziţi tehnologici? Îţi spun eu, nicăieri. Poate că e timpul să te trezeşti. Sau poate că nu, doar e mai dulce somnul. Să-ţi urez „dormi în pace”?