Rana deschisă a adopțiilor

Exportul de copii a fost prima problemă care ne-a pus direct pe harta mafiilor internaționale. Începând de la Revoluție, de când cu acele reportaje cutremurătoare din casele de copii, s-a mers pe două direcții: pe de o parte fragilizarea și coruperea sistemului de protecție a copiilor instituționalizați, iar pe partea cealaltă presiunea continuă pentru „simplificarea adopțiilor internaționale”.


Cât timp a existat breșa în sistem, adică pe vremea în care unii ca Burci sau Plăvanul își făceau banii din bișnițăreala de copii, mafioții adopțiilor n-aveau absolut nicio problemă cu România. Nici ăia care învârt șpăgile mizerabile, nici ceilalți care reprezintă fața „polishată” a mafiei, anume politicienii. Imediat cum s-a încercat legiferarea sistemului și controlul strict al adopțiilor, mafioții au început atacul.

Știți bine schemele: că unui copil n-are cum să-i fie bine în țară, că pe-aici mor de foame, că statul trebuie să scape cât mai rapid de-acei copii s.a.m.d. Iar schemele acestea de propagandă prind de minune la mintea slabă a prostimii.

Cazul de la Baia de Aramă scoate în evidență corupția extremă a sistemului de protecție a copilului din România. Probabil corupția sistemului e motivul pentru care nu aveam parte de scandaluri care să-nceapă în presa internațională și care să scoată la liman declarații belicoase ale unor politicieni de genul Timmermans sau Weber. A trebuit să existe o filmare în care abuzul se vede limpede pentru ca lumea să realizeze mizeria care zace într-un sistem extrem de nereformat, compus în majoritate din brokeri de ființe umane. O filmare și-o comunitate locală minunată în fața căreia mă înclin cu admirație.

Realitățile din teren sunt însă și mai dubioase. Numărul de copii instituționalizați a scăzut de 4.5 ori față de momentul 1989. Dacă atunci erau vreo 90 000 copii plasați în grija statului, acum au mai rămas 20 000. Nu e totuși ciudat că o țară de 20 milioane de oameni e incapabilă să se ocupe de 20 000 de copii? Asta spune multe despre indiferența noastră. Fiecare copil care nu-și găsește o familie e un caz în sine, o problemă care-ar trebui să ne atârne de gât mai rău decât pietrele de moară. Sunt mulți cei care vor spune că e imposibil pentru o familie din ziua de azi să-și asume creșterea unui copil suplimentar, că greutăți, că probleme s.a.m.d. Oare așa s-o fi gândit și părintele Tănase din Valea Screzii, cel care până acum a fost tată pentru aproape 400 de copii abandonați? Și el este este doar unul dintre cei care au fost descoperiți întâmplător de presă. Ca el sunt mulți alții pe care nu-i știe nimeni și care cresc copii abandonați, care zi de zi trec prin provocarea de a face rost de bani pentru a le pune ceva pe masă micuților. Și cei mici cresc frumos, având parte de căldura unui părinte - probabil cea mai mare lipsă a acestor suflete chinuite.

Mi se pare înjositor că România, țară din care-a dispărut o halcă importantă a populației, este nevoită să dea copii „la export”. Oare chiar atât de inumani suntem? Oare chiar atât de brute încât să dăm aiurea copii, fără să știm pe mâna cui ajung și ce li se-ntâmplă?

Dacă n-aveți curajul sau inima să luați un copil pentru a-l crește, căutați cel puțin una dintre acele familii care cresc copii luați de la stat și ajutați-i. Găsiți-i pe acei eroi care cresc copiii „uitați” de părinții lor și dați-le o mână de ajutor. Poate vom reuși așa să ajungem cu zero copii crescuți „la grămadă” de stat și poate, cine știe?, vom reuși astfel să deturnăm privirile lacome ale mafioților al căror profit e direct proporțional cu numărul sufletelor tranzacționate.

P.S. A nu se înțelege că-i consider niște monștri pe cei de-afară care vor să înfieze copii de la noi. Nu-i așa! Mulți dintre ei își doresc cu disperare un copil și-ar face orice să-l aibă. De-aceea ajung la mâna mafioților care-i storc de bani. Însă, atunci când copilul ajunge în familia lor, are parte de cele mai multe ori de căldura unei familii la care tânjește orice micuț de prin centrele noastre de plasament.
De multe ori avem de-a face cu oameni generoși, care vor să facă un bine. Ce poți spune despre cei care-au înfiat copii cu grave dizabilități și i-au adus „pe linia de plutire”? Nu putem decât să-i privim cu respect și să le mulțumim.
Ceea ce-am vrut să spun în această postare e că acești copii sunt problema noastră și că e o rușine ca ei să ajungă aiurea în lume. Și, mai ales, că există oricând un risc ca unul dintre acești copii exportați să ajungă acolo unde nu trebuie. Iar dacă se-ntâmplă așa ceva e o tragedie. Riscul acesta e infinit mai mare atunci când copiii noștri ajung aiurea.