Bate un vânt

Să vă spun o chestie interesantă. Mai mult de jumătate dintre multinaţionalele prezente în România au planuri de mutare în alte zări a unor departamente care funcţionează aici. Motivul nu ţine de „proasta de Dăncilă” şi nici de „ciuma roşie”, ci de oportunităţi mult mai ieftine şi mai stabile în zona asiatică.

Chestiunea se vedea cu ochiul liber întrucât s-a cam pus batista pe ţambalul angajărilor. În timp ce unii încă întocmesc planuri serioase de restructurare, alţii chiar au început să dea afară. Nu-ţi trebuie multă minte să observi asta. Doar să compari oferta de joburi existentă în urmă cu un an faţă de cea de-acum.


Asta înseamnă că toată limbricimea corporatistă va simţi în scurt timp o transpiraţie rece pe şira spinării întrucât vor realiza că munca lor, în esenţă necalificată sau slab calificată, poate fi înlocuită extrem de optim cu munca unor desculţi la fel de precar educaţi precum intelectualii noştri, dar cu pretenţii salariale mult mai mici. Şi nu e vorba doar de salarii în analiza care circulă la nivel de executivi, ci de un complex de factori: preţuri mai ridicate ale chiriilor, infrastructură insuficientă s.a.m.d. Dar e vorba şi de pretenţii din ce în ce mai mari ale salariaţilor pe fondul unei forţe de muncă insuficiente şi nu foarte calificată.

Mişcarea pe care, cel mai probabil, o vom simţi acut cam de la jumătatea anului viitor, va avea implicaţii majore. Mai ţineţi minte reclama cu „zboară, puiule, zboară!”? Cam aşa vor arăta corporatiştii noştri „dă dreapta” când vor da piept cu realitatea. Mulţi dintre ei n-au habar că ajutorul de şomaj e insignifiant sau că acesta nu se acordă decât pe o perioadă limitată de timp. Şi, de asemenea, n-au habar că după ce se va fi dus şi ajutorul ăla de şomaj, dacă nu-şi vor găsi un rost, s-a cam terminat cu spitalizarea gratuită. Mulţi nu au habar cum funcţionează lumea. Trăind în incubatorul corporatist, încă mai cred în Zâna Măseluţă şi în magicienii de la HR care fac totul pentru a le fi viaţa uşoară.

Desigur, „Orbhanişii” aflaţi la butoane vor acuza „greaua moştenire” care, iată, a pus multinaţionalele pe fugă. Şi pentru asta vor opta pentru o şi mai profundă distorsionare a pieţei muncii umblând la drepturile salariaţilor, mestecând aceeaşi mantră a „flexibilizării pieţei muncii”. Şi, ca să le ofere proştilor o satisfacţie, vor maltrata din nou aparatul de stat cu disponibilizări în masă. Care se va lăsa cu alte scăderi ale economiei. Şi-apoi, iar înfundarea în datorii pentru că, deh, Plăvanul a promis că ia armament pe buget separat şi banii trebuie decartaţi.

Poate vă întrebaţi de ce se vor întâmpla toate acestea. E simplu, pentru că merităm. În loc să ne axăm pe o economie orientată pe export şi în care marjele de profit sunt mari, continuăm să băltim într-o economie periferică în care „investitorii” vin pentru salariile „de doi lei”. Dacă vă întrebaţi de ce nemţii sunt atât de supăraţi pe polonezi, poate vă uitaţi că o din ce în ce mai mare halcă a exporturilor poloneze inundă România. Şi ceea ce se întâmplă cu România se întâmplă cu multe ţări ale UE. Polonezii au încurajat investiţia în producţie, au dezvoltat spiritul antreprenorial local şi, în scurt timp, vor deveni chinezii Europei. Noi ne-am vândut toate resursele şi-am ajuns bătaia de joc a tuturor. Cum e posibil să exportăm petrol ca o ţară arabă şi să importăm produs finit(benzină&motorină)? Cum e posibil ca OMV, care a promis la privatizare că menţine două rafinării funcţionale să-şi bată joc şi să închidă, fără a fi penalizat, una dintre cele două rafinării locale. Cum e posibil ca, în ciuda încălcărilor contractului de privatizare, absolut nimeni să nu se ia de OMV? O avea legătură că un fost prim-ministru avea nevasta pe statul de plată al OMV? Sau că un actual prim-ministru are soţul angajat acolo? Acestea fiind chestiunile vizibile, întrucât nu mă îndoiesc că mai sunt atâţia care se înfruptă din otrăvita plăcintă austriacă.

Dacă vă gândiţi că multinaţionalele care pleacă acum se vor întoarce ca efect al scăderilor de salarii preconizate să înceapă de anul viitor, vă înşelaţi amarnic. Mortul nu-l mai întorci de la groapă. România e o casă fără fundaţie care-a trăit cu iluzia că baloanele de săpun ale multinaţionalelor pot aduce bunăstarea. Aiurea. O economie, la fel ca şi o casă, se construieşte pe o fundaţie solidă. Iar fundaţia începe de la producţie. Fără producţie internă suntem morţi. Fără a ne produce aici necesarul de consum suntem victimele unei spirale nefaste care, în final, ne conduce la supra-îndatorare şi faliment.

Dacă vi se pare că afară s-a instalat iarna, aflaţi că în economia autohtonă deja bate un vânt rău prevestitor. Se vede în blocajul financiar de la nivel naţional, care, la rândul său, e puternic influenţat de un blocaj financiar la nivel european. Da, aţi citit bine, partenerii europeni încep să-şi plătească facturile din ce în ce mai greu, în ciuda banilor pompaţi cu toptanul de BCE.

Vestea prostă pentru toată şleahta de „telectuali de corporaţie”, dependenţi de fericirea indusă de perfuziile angajatorilor lor de pripas, este că în scurt timp vor fi obligaţi să înveţe cum e cu ideologia „dă dreapta”. Mai mult, vor înţelege că sevrajul nu-i va ajuta la nimic şi, spre disperarea lor, vor constata că niciunul dintre partidele spectrului politic, în ciuda ideologiei marxiste din care se adapă toţi, nu înţeleg prin marxism ceea ce-au trăit părinţii sau bunicii noştri în obsedanta jumătate de secol XX. Marxismul de azi e întors pe dos: statul e înlocuit cu corporaţia, iar în cazul în care corporaţia nu te vrea, jungla e realitatea pe care trebuie s-o domini. Altfel devii o conservă frustrată. Hai să vă văd, micuţilor!