Ceaiul(II)

Cum credeați că am sărit altfel decât intenționat peste ceaiul turcesc? Eram sigur că voi fi tras de mânecă și luat la întrebări! Dar nici să vă spun că mai urmează un episod nu mi-a venit, așa că, iată-mă! Acum să vă duc la prietenii turci.

Sunt multe motive pentru care ceaiul turcesc nu poate fi ignorat. Turcii sunt cei mai mari băutori de ceai din lume, consumând anual peste 3.5 kg de ceai pe cap de turc. Privit din afară pare mult, dar după ce te cufunzi prin mahalalele Stambulului te-ntrebi dacă nu cumva statistica aia o fi greșită. Ceaiul e sângele Turciei, e cel mai democratic element de-acolo. Fie că ești un bișnițar care negociezi isteric un balot de blugi sau câțiva metri de lănțic de aur, fie că ești un om de afaceri care semnezi un contract de zeci de milioane de dolari într-un salon ultraluxos, cu siguranță ceaiul e elementul comun. Același ceai, același păhăruț, aceeași culoare misterioasă și fascinantă. 

De unde le vine ceaiul? Ei bine și asta e o istorie interesantă. Rămași fără imperiu, turcii s-au trezit că nu mai au cafea. Brusc, băutura lor tradițională a devenit scumpă. Atât de scumpă încât nu și-o permiteau. De aceea guvernul, în disperare de cauză, a recomandat ceaiul. Dar nici pe-acela nu-l produceau, însă era ceva mai ieftin.

Sosirea ceaiului în Turcia de azi a fost o adevărată aventură. Au tot încercat să-l cultive pentru plăcerea proprie. Zona favorită era Batumi, doar că după disoluția Imperiului a ajuns în Georgia. Abia acum mai bine de un secol, un botanist genial, Ali Riza Erten, a clamat că regiunea Rize este ideală pentru planta de ceai și a dat guvernului instrucțiuni detaliate despre cultivare. Și chiar așa a fost! Ceaiul „furat” de la chinezi s-a împăcat bine cu turcii. Atât de bine încât acum turcii produc 4% din cantitatea globală de ceai, regiunea Rize fiind un adevărat motor economic al țării. Dacă mergi pe-acolo vei fi cucerit de priveliștea plantațiilor nelimitate de ceai. Iar ceaiul pe care ți-l servesc localnicii e remarcabil.  

Nu vă chinuiți să faceți vreun pronostic în ceea ce privește destinația ceaiului. Turcii îl iubesc atât de mult încât ei îl beau aproape pe tot. Rămâne o cantitate marginală care e exportată, cea mai mare parte în Germania, unde, așa cum v-ați prins, tot turcii o consumă. 

Ca un novice, am gustat prima dată ceaiul lor prin anii 90 și de-atunci nu m-am mai despărțit de gustul său. Dar am sărit un pas esențial în povestirea mea deoarece de la plantație la ceașcă, e drum lung. Dacă planta au luat-o de la chinezi, tehnica preparării au luat-o de la ruși, adaptând-o sufletului lor mai întins la povești. Pentru turc cana e prea mare, astfel încât a fost preferată ceașca. De aceea ceaiul trebuie să fie suficient de tare pentru a înlocui cafeaua și suficient de moale pentru ca inima să nu-ți zbughească din piept. De preparat se face într-un samovar adaptat numit  çaydanlık, adică un ceainic mare peste care vine un ceainic mai mic. Apa fierbe în cel de jos, în timp ce-n cel mic stă și se infuzează continuu ceaiul concentrat. Pentru a-l prepara, în ceașca ce ceai, pui  prima dată un sfert până la jumătate de ceai concentrat, după care completezi cu apă. Și-apoi te uiți la lichidul translucid cu reflexe roșiatice din ceașca aceea având o formă la fel de dragă turcilor, de lalea. 

Îl am acasă, sub ochii mei, într-un borcan mare. Eu nu-l fac turcește, ci l-am adaptat, dar îmi iese aproape la fel de bun. N-are cum să fie la fel de bun ca cel de prin mahalale Stambulului pentru că acolo vine însoțit de tămbălău, de povești, de figuri care ți se întipăresc pentru totdeauna în memorie deoarece chiar turcul ți-o spune: „çaysız sohbet aysız gökyüzü gibidir sözü”(o conversație fără ceai e ca cerul fără lună). Și uite-așa, te pierzi pe străzile orașului, printre ruine și stafii ale trecutului, te cufunzi în miniaturi și în atmosfera picturală a orașului, iar în tot acest haos oniric mai vine și gustul ceaiului, invadându-ți centrii gustului și îmbrățișându-te precum o cadână din 1001 de nopți. Soarele apune, undeva vezi turnul Galata ridicându-se țanțoș în timp ce tui stai în Sultanahmet admirând spectacolul străzii. Un  pescăruș țușnește un sunet gutural, o turcoaică înfofolită din cap până-n picioare are grijă să-și pună în valoare formele amplificând misterul, în timp ce muezinul își începe chemarea la rugăciune. Încă un ceai și simți că viața curge prin tine în ritmul turcesc al momentului. Altă viață, alt ceai.